ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Dopul de plută

Semnalele ce răsar pe neaşteptate din vremi apuse, şi pe care nu le-am trăit eu, mă străbat cu un fior metafizic. Declinul ivirii lor stă într-o infinitezimală secundă de confuzie între o altă lume şi lumea de Dincolo. E secunda ce răsfrânge asupra acestei intersecţii o tulburare enigmatică. Prin fire, sunt simţitor la aceste semne, mai ales la cele dintâi, ce sosesc dintr-un trecut care nu este al meu. Le găsesc negreşit purtătoare de mesaj şi, în orice caz, au o mare putere de a învia ceea ce a existat dar nu am trăit eu. Îmi place să le trăiesc viaţa pe care ele o presupun… Trecutul altcuiva, mai ales dacă nu mi-a fost mărturisit, rămâne mai misterios decât trecutul meu. Netrăirea lui concretă de către mine îl proiectează definitiv în abstracţia feluritelor moduri de a fi putut exista, moduri pe care fantezia le rulează cu mare viteză, generând un efect aproape hipnotic. O tainică solidaritate se urzeşte între două trecuturi. E modul în care cei duşi de pe lumea asta îşi retrăiesc prin mine o viaţă firavă dar plină de mister.

La un astfel de semnal mă refer mai departe.

Pe unchiul meu, mai îndepărtat, şi prin alianţă, doctorul Nicolae Enăchescu, Moş Nicu după numele din casă, eu nu l-am apucat. Fiu de preot, cobora din spiţa filozofului Vasile Conta şi a prozatorului Vasile Savel, se formase la Iaşi, dar trăise la Bucureşti. Fusese medic la dispensarul din Cotroceni, împreună cu prietenul lui, scriitorul V. Voiculescu. Deşi moldovean de prin părţile Neamţului, nu era un povestitor, ba chiar era un om mai mult tăcut, însă deschis la fire, blând şi bun cum nu se mai poate. Când intra pe Fundătura Delavrancea, la doi paşi de şoseaua Kiseleff, unde înălţase casa în care astăzi stau eu, îl întâmpinau copiii, informaţi prin experienţă anterioară că ascunde în buzunarele obosite ciocolată pentru ei. Îi citeau căutătura dulce a ochilor şi aflau tot. El nu avea copii care să afle…

Dacă pe moş Nicu eu nu l-am prins, pe soţia lui, funambulesca Tanti Didica, soră a mamei savantului medic George Emil Palade, primul român laureat al Premiului Nobel (1974), care şi-a trăit grosul vieţii în S.U.A., am cunoscut-o foarte bine, vreme de peste 25 de ani. Ba mai mult: am locuit împreună şi m-am ocupat de ea, când a rămas singură şi bătrână. A trăit toată viaţa în visul reînvierii interesului pentru portul naţional românesc, în vederea alcătuirii unui album uriaş ce-i fusese sugerat de Spiru Haret şi pe care lucrând cinci decenii, l-a dus la bun sfârşit. O viaţă a străbătut satele ţării căutând şi studiind motivele matrice de pe ii, catrinţe, ceapse ş.a.m.d. Era un spirit puternic şi complet neatârnat, care sfida toate împotrivirile. O levitaţie aparte o singulariza, înălţând-o deasupra pulsaţiilor realităţii pe care o nesocotea. Şi cum era mai totdeauna plecată de acasă, Nicu stătea mai tot timpul singur. Nu de puţine ori se abătea pe la un restaurant din apropiere, întârziind la un pahar de vin până când o voioşie uşoară îi compensa apăsarea singurătăţii. Unchiul George Emil Palade, pe atunci student la medicină şi locuind în aceeaşi casă cu bătrânul doctor, mi-l evoca acum câţiva ani.

- Moş Nicu?! Parcă-l văd seara întorcându-se surâzător pe Delavrancea, cu sticla de vin într-o plasă agăţată de nasturele surtucului. Venea, fireşte, de la Vidrighin…

- Cine era Vidrighin?

- Vidrighin? Nu ştii? Proprietar al unui restaurant cu vinuri fine, pe vremuri…

*

Astăzi, în jurul casei de pe Delavrancea cultiv cu multă plăcere fâşia de pământ lată de un metru, retrasă spre garduri, cu fel de fel de plante. Fiecare e legată de tot alt interes al observaţiei mele. Nu trebuie să bag sapa ca să desţelenesc pământul, din două pricini: cele mai multe plante sunt perene, iar multe dintre ele au bulbi, pe care săpăliga i-ar răni. De afânat însă, pământul e afânat prin vrednicia râmelor. Ele respectă rădăcinile şi ocolesc bulbii, ba încă îmbogăţesc prin prelucrări secrete ţărâna. Aşa se face că pământul rămâne permanent reavăn, şi reavăn a rămas vreme de 50 de ani, de când locuiesc eu în casa de pe Delavrancea. Se întâmplă însă uneori să dau peste vreun nod tare, nemacerat de oastea târâtoarelor umede. Atunci îl sfărâm cu mâna.

Într-o zi am dat peste o astfel de gâlmă. Când s-o sfărâm, descopăr cu uimire în mijlocul ei un dop de plută refuzat de generaţiile glorioase ale râmelor, şi desluşesc trei cuvinte pirogravate pe suprafaţa laterală a micului cilindru lusitan, perfect conservat de peste 80 de ani: Fraţii Vidrighin, Bucureşti!

Era supravieţuitorul dop de plută al uneia dintre sticlele mângâietoare ale lui Moş Nicu!

Şi de unde până atunci bătrânul doctor era o abstracţie, eventual o imagine pe care memoria o împrumutase din fotografii, deodată el îmi întinse o mână prin mijlocirea concretă a acestui dop, un vestigiu de nimic dar mare mesager, arătându-mi câtă putere de a clădi viaţă prin ecouri sufleteşti, poate sta într-o astfel de sămânţă, stearpă la urma urmei.

C. D. Zeletin

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala