Dostoievski şi Tolstoi

Lev Tolstoi

Lev Tolstoi este  un reper al literaturii universale. Bijutier al frazei care  se află parcă  mereu în căutare de aforisme,  el se plimbă prin istoria civilizaţiilor europene cu o uşurinţă  cuceritoare. Are simţul zvârcolirilor istoriei, dar intuieşte fericit şi dramele individuale. Amintiţi-vă cum debutează Anna Karenina: „Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”(Lev Tolstoi, Anna Karenina, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 7). Este aici ceva din măreţia acordurilor  beethoveniene. Sociolog şi psiholog de geniu, Tolstoi n-are totuşi chemarea dostoievskiană către  profunzimile metafizice, deşi, spre  senectute, frecventa vechea filosofie chineză, indiană, ebraică şi  creştină, căuta  răspunsuri în operele unor gânditori şi profeţi precum Buddha, Lao Zi, Isaia, Iisus. Dintre cugetătorii  moderni îi prefera pe Pascal, Kant, Gandhi. Îi displăceau, în schimb, autorii „la modă”, un Schopenhauer, un Nietzsche, sau ruşii care puteau fi suspectaţi de decadenţă.

Dostoievski e abisal. N-are rigoarea  aproape aristotelică a lui Tolstoi. El plonjează în profunzimi şi mereu i se pare că este la suprafaţa detaliilor.  Călător prin cenuşa infernului mereu migrator, cultivând mistere, lecuind  spaimele şi vânătăile spiritului  cu frumuseţe şi suferinţă, el este filosoful fără sistem  care a creat „eroi literari  egali celor din Biblie sau din Faust al lui Goethe” (Albert Kovacs, Poetica lui Dostoievski, Editura Est-Vest-Editura Leda, Bucureşti, 2004  ). El, omul tuturor paradoxurilor şi zborurilor, ne-a întrebat dacă poate fi ceva mai fantastic decât realitatea. Freud  însuşi îi recunoaşte virtuţile de psiholog.  Despre el, Einstein spusese că-i oferă mai mult decât oricare filosof sau om de ştiinţă. Cu Dostoievski nu-ţi poţi propune să ajungi la un liman. El te poartă mereu pe valul învolburat, te lasă să-ţi citeşti singuri sentinţa sau să te izbăveşti prin propriile puteri. Dacă vrei să te lecuieşti prin Suferinţă, trebuie să ştii că e  aproape musai să suferi precum Kolea,  pentru întreaga omenire, altfel…

Dostoievski (1821-1881) şi Lev Tolstoi (1828-1910 ) au fost contemporani.  Mai mult, moscovitul Tolstoi a locuit o vreme în  St. Petresburg, fieful lui Dostoievski. Cei doi s-ar fi putut întâlni de două ori, dar destinul  a vrut altfel. Poate că n-au dorit nici ei. Poate că s-au evitat cu bună ştiinţă, deşi nu lipsesc biografii care spun că ar fi dorit să se întâlnească… În 1878, la Petersburg,  Vladimir Soloviov a stârnit interesul şi printr-un ciclu de conferinţe. Printre auditori s-au numărat şi cei doi: Tolstoi şi Dostoievski.  Tolstoi era  însoţit de Nikolai Strahov, care era amic şi cu Dostoievski.  Le-ar fi putut înlesni  celor doi o întrevedere, dar, potrivit mărturisirii lui  Strahov,  Tolstoi l-ar fi  rugat ca în acea zi  să nu-i mijlocească nicio întâlnire. Ciudată dorinţă de a-l vedea pe Dostoievski… A doua întâlnire între cei doi scriitori ar fi putut avea loc peste doi ani,  la celebrarea memoriei lui Puşkin,  cândDostoievski a ţinut, la Iasnaia Poliana,  un  discurs comemorativ. La acest eveniment Tolstoi a refuzat să ia parte. Dostoievski ar fi putut să-l viziteze pe Tolstoi la Iasnaia Poliana, unde acesta îşi avea atunci reşedinţa, dar n-a făcut-o… De ce?… Veritabile rămân doar presupunerile.  Probabil că erau atât de orgolioşi în genialitatea lor, încât niciunul nu a vrut să facă primul pas. Rămân însă mărturisirile pe care cei doi le-au făcut  unul despre celălalt. Într-o scrisoare adresată lui Strahov, în 1880, Tolstoi nota (conform Ion Ianoşi, Prefaţă la Amintiri din Casa morţilor, Editura Leda, Bucureşti, 2005, pag.9):„Zilele trecute am fost cam bolnav şi am citit Casa Morţilor.  Uitasem  multe din ea, şi acum, recitind-o pot spune că nu cunosc  o carte mai bună în întreagaliteratură nouă, inclusiv opera lui Puşkin. Nu atât tonul, cât punctul de vedere este uluitor: sinceritate, naturaleţe, bunătate creştinească,. Frumoasă carte , plină de învăţăminte. M-am delectat ieri toată ziua cu ea, cum nu m-am delectat multă vreme. Dacă-l vei vedea pe Dostoievski, transmite-i că mi-e drag”. Peste jumătate de an, Dostoievski avea să moară. N-avem motive să ne îndoim nici de sinceritatea rândurilor pe care, potrivit aceleiaşi surse, Tolstoi  i le trimite aceluiaşi Strahov (februarie 1881), după moartea lui Dostoievski: „Cât aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă sentimentele, aţi exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am avut niciodată legături directe cu el, şi, când a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scriitorii sunt cu toţii orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sunt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el – niciodată. Toate câte le-a făcut el (toate cele bune şi adevărate) le-am receptat aşa încât cu cât va face mai multe cu atât îmi va fi mie mai bine. Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligenţa, dar cele ale inimii doar bucurie. Aşa că l-am şi socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, şi dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă – prânzeam singur, întârziasem – citesc: a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, şi am plâns şi mai plâng şi acum. În zilele dinaintea morţii lui am citit Umiliţi şi obidiţi, şi m-a cuprins duioşia” (conform articolului  Iubirea cu năbădăi dintre Tolstoi şi Dostoievski, Istorii, ianuarie 2008).

Să notăm, fără comentarii,  şi câteva dintre consideraţiile inserate de  Dostoievski despre Tolstoi  şi, mai ales, despre Anna Karenina, în Jurnal de scriitor (Editura Polirom, Iaşi, vol. I, II, III, 1998,1999, 2000)…. „Contele Lev Tolstoi este, fără îndoială, cel mai iubit scriitor al publicului rus de toate nuanţele”(Op. cit. vol. II, pag. 289). „Anna Karenina este perfectă ca operă de artă şi a picat chiar la momentul potrivit, este  ceva cu care nu se poate compara nimic din literaturile europene, din epoca actuală, şi, în al doilea rând, prin ideea sa, este ceva propriu, al nostru,  tocmai ceea ce reprezintă <<Cuvântul nostru nou>>, naţional, sau cel puţin un început al acestuia…” (Op. cit., vol. III,  pag. 110). „Autorul Annei Karenina, în pofida imensului său talent, este unul dintre spiritele ruseşti care nu văd clar decât ceea ce au dinaintea ochilor şi de aceea se concentrează asupra unui punct” (Op. cit., vol. III, pag. 77). „Mai întâi mi-a plăcut teribil; apoi, deşi amănuntele continuau să-mi placă, încât nu puteam să mă desprind de ele, romanul în întregul său îmi plăcea tot mai puţin. Mereu mi se părea că am citit undeva aceste lucruri, şi anume în Copilăria şi adolescenţa, aceluiaşi conte Tolstoi, şi în Război şi pace, de acelaşi autor, ba chiar că acolo totul era mai proaspăt” (Op. cit., vol. II, pag. 320). În Fraţii Karamazov (Editura Leda, Bucureşti, 2005, pag. 898), diavolul îi zice lui Ivan, vorbind despre „scenele atât de extraordinare” pe care şi le poate imagina fiinţa umană: „…pe legea mea, nici chiar Lev Tolstoi nu cred c-ar putea să le imagineze”… Dar lui Strahov cine-i era, oare mai aproape de suflet: Dostoievski sau Tolstoi? Lev Şestov  inserează în  Revelaţiile morţii (Institutul European, Iaşi, 1993, pag. 100, 101) o epistolă cutremurătoare, prin sinceritatea sa, pe care Strahov i-a adresat-o lui Tolstoi, atunci când lucra la redactarea biografiei lui  Dostoievski: „Tot timpul  când scriam, trebuia să lupt împotriva unui sentiment de  silă care creştea în mine; încercam să-mi înăbuş urâtele sentimente. Ajutaţi-mă să scap de ele. Nu-l pot socoti pe Dostoievski un om bun şi fericit. E rău, invidios, desfrânat. Toată viaţa a fost robul patimilor care l-ar fi făcut josnic şi ridicol, dacă n-ar fi fost atât de inteligent şi atât de rău. Mi-am amintit cu putere aceste sentimente  cu prilejul acestei biografii. În Elveţia, îşi trata servitorul atât de rău de faţă cu mine, încât acesta s-a simţit umilit şi i-a zis: <<Dar şi eu sunt om!>> (…)  În nenumărate rânduri am răspuns prin tăcere bârfelor lui, bârfe pe care le isca subit aidoma bătrânelor, şi adesea purtând vorba (…) Ticăloşia îl atrăgea şi îşi făcea din ea o glorie. Viskovatov (…) mi-a  povestit cum se lăuda (Dostoievski, n.tr.) că a violat, la baie, o fetiţă pe care i-o adusese guvernanta. Dintre personajele sale, cele care-i semănau cel mai tare sunt eroul din Însemnări din subterană, sunt Svidrigailov, Stavroghin. Katkov  a refuzat să-i publice una dintre scenele cu Stavroghin (violul, etc), însă Dostoievski a citit-o aici unui mare număr de oameni”…  Putea fi  Strahov  un mijlocitor sincer  pentru Dostoievski şi Tolstoi?…  Să notăm şi un autoportret pe care şi-l realizează însuşi Tolstoi: „Sunt irascibil, plictisitor, intolerant şi timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce ştiu, am învăţat, singur, rău, câte puţin, fără nicio ordine; şi e foarte puţin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos şi de expansiv, ca toţi oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulţumit de mine când mă îndepărtez de bine şi bucuros când mă reîntorc. Şi totuşi, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambiţios, încât dacă ar trebui să aleg între glorie şi virtute, mă tem ca aş alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios”(conform articolului  Vanitosul Tolstoi la Bucuresti, în Istorii, ianuarie, 2002). Însemnarea figurează şi în Jurnalul lui Tolstoi şi se crede că a fostconsemnată  în 1854, pe când se afla la Bucureşti, ca ofiţer al armatei ţariste, când a participat la Războiul  Crimei, conflict ruso-o turc.

Creaţia lui Tolstoi, susţine Berdiaev, este apolinică, iar cea a lui Dostoievski este  dionisiacă. Dostoievski  îl caută pe Dumnezeu „la fel cum îl caută primitivul, omul natural”,  el fiind „mai aproape de Dumnezeul cel viu decât Tolstoi” ( N. Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, Iaşi, 1992, pag. 15). „Paralela” Tolstoi-Dostoievski realizată de Berdiaev  (op. cit., pag. 14) este una dintre cele mai  profunde: „Dostoievski vieţuieşte în spirit  şi de aceea recunoaşte tot. Tolstoi vieţuieşte în trup şi suflet şi de aceea nu poate să ştie ce se petrece în străfunduri (…) Arta lui Tolstoi poate fi mai împlinită decât a lui Dostoievski, romanele sale sunt cele mai frumoase din lume (…) Dostoievski este un gânditor mai profund decât Tolstoi, ştie mai multe, cunoaşte antipozii vieţii. Tolstoi nu ştie însă a întoarce capul, priveşte înainte în linie dreaptă. Dostoievski interpretează viaţa din punctul de vedere al spiritului uman. Înainte de orice, Tolstoi vede stratul mobil, natural al vieţii, procesele vegetale şi animalice. Dostoievski îşi bazează previziunile pe cunoştinţele sale despre spiritul uman. Tolstoi se răzvrăteşte oarecum liniar împotriva fiinţei umane, vegetalo-animalice pe care o vede exclusiv aşa”.  Viziunea lui Berdiaev este obiectivă.  Tolstoi este mai terestru, Dostoievski este mai metafizic. Dostoievski spunea:  „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne cu Hristos decât cu adevărul”. Pornind de la această cugetare, pe care  o consemnează/comentează  în „Jurnalul fericirii” (Editura Polirom, Iaşi, pag. 174), Steinhardt scrie: „…ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-l formulase Dostoievski…”  Tolstoi  dobândeşte la vârsta senectuţii marea credinţă, chiar pătimaşă, în cele sfinte. Dostoievski  îmbrăţişează Adevărul prin „crede şi nu cerceta”. Tolstoi, deşi mărturisitorul aceluiaşi Adevăr, alege calea convingerii semiraţionale. Mai mult, credinţa lui Tolstoi este aşezată, şi astăzi, de către unii teologi ortodocşi ruşi, sub semnul  unei interogaţii speciale. În esenţă, se argumentează că Tolstoi a condamnat fără înconjur Biserica, rămânând însă un admirator al Creştinismului. Creştinismul ar fi devenit pentru el doar  o învăţătură, iar Hristos un simplu învăţător.  Tolstoi tăgăduia pe Dumnezeu-omul, numindu-L „un Evreu răstignit”, „un Evreu mort”. Prin aceasta, el ar fi rupt  Evanghelia deînceputul ei, unde se vesteşte naşterea supra-firească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, dar şi de sfârşitul ei,  unde se pomeneşte de Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu şi de Înălţarea Sa la ceruri. Voci teologale mai virulente adaugă şi ideea potrivit căreia Tolstoia restructurat, după gusturile sale,  şi „mijlocul” Evangheliei, obligându-l astfel pe Iisusul său să spună numai ceea ce-i poruncea el, învăţătorul de la Iasnaia Poliana… Viaţa şi opera lui Dostoievski reprezintă un emoţionant dialog cu Dumnezeu.  Încercând să înţeleagă subteranele fiinţei umane, el a coborât şi în infernul uman, întâlnindu-l acolo şi pe Hristos…

Rezumând câteva consideraţii rezultate din lecturile unor importanţi biografi/cercetători ai lui Dostoievski şi Tolstoi  –  N.N.Strahov (Amintiri despre F.M. Dostoievski), Nikolai Berdiaev (Filosofia lui Dostoievski), D. Merejkovski  (Viaţa şi creaţia lui L. Tolstoi şi Dostoievski), Lev Şestov ( Revelaţiile morţii), Ion Ianoşi (Tragedia subteranei şi Dostoievski şi Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuţi), Albert Kovacs ( Poetica lui Dostoievski) –  găsimalte apropieri, dar şi  „prăpăstii” între cei doi… Tolstoi îi imputa lui Dostoievski  o anumită logoree, existenţa unor zone artificiale în creaţie, deformarea unor scene, Dostoievski, după cum am văzut, a spus iniţial despre romanul Anna Karenina că „ e destul de plictisitor“, pentru ca mai târziu să declare contrariul, că e o operă perfectă, înscriindu-se în tradiţia valorică pe care o consacraseră  Puşkin şi Gogol. Tolstoi şi Dostoievski erau  temperamente diferite. Primul era omul echilibrului, celălalt era năvalnic. Ambii au fost cartofori împătimiţi, cu un accent de pasiune diabolică la Dostoievski. Aveau o  chemare comună:  apărarea prestigiului naţional, conservarea unei culturi aflată în faţa invaziei şi modernităţii occidentale. Erau însă  afiliaţi unor curente de gândire puţin unitare. Înţelegeau diferit obligaţiile civice de a lăuda alcătuirea în practică a regimului ţarist, nu se simţeau egal supuşi unei autorităţi, nu aveau aceeaşi atitudine faţă de ortodoxie, cu miturile ei. Tolstoi îşi luase singur libertatea de a boicota ordinea prescrisă, clădind un alt centru de putere, devenind un fel de al doilea ţar, cu un protocol specific, primind în audienţă, acceptând un pelerinaj. Dostoievski, mare slobod până la  experienţa condamnării la moarte/ocnă, a fost apoi  mai puţin slobod în gesturi,  pentru că se ştia  supravegheat; evita conflictele din agora, dar sfida imperial, era eretic în profunzimile discursului  romanesc, cultiva revolta absolută, insesizabilă uneori pentru  preaterestrele spirite poliţieneşti.  Atât Tolstoi, cât şi Dostoievski, s-au „bucurat” de atenţia lui Lenin… În articole precum  „În ce constă credinţa mea?”, „Critica teologiei dogmatice” şi altele, Tolstoi fundamenta ceea ce avea să se numească  „tolstoism”, concepţie  „reacţionară în cel mai exact şi adânc înţeles al acestui cuvânt”, dacă e să-l cităm pe  Lenin. Acelaşi Lenin  recunoaşte meritele de mare artist ale lui Tolstoi, respingându-i însă filosofia non-violentă, cu evidente ecouri din filosofia indiană, a lui Tolstoi, şi a condamnat transformarea casei lui Tolstoi din Moscova într-un muzeu. Atitudinea lui Lenin faţă de Dostoievski  a generat ceea ce mulţi au denumit  homo sovieticus versus homo christianus. Neputând să nu-l publice, comuniştii glorificau în prefeţele „Idiotului” nu pe smeritul prinţ Mîşkin ( considerat, la propriu, chiar idiot),  ci pe personajele-satelit, roase de vicii, „care se luptau într-adevăr cu viaţa”. Pentru Lenin,  Dostoievski  era „arhidetestabil”… Meditând asupra cărţii lui William Faulkner,  Light in august ( The Modern Library Random House, Inc., New York , 1932, 1959) , Williah Faiimner (vezi Lumină de august, Editura Univers, Bucureşti,  traducere şi cuvinte înainte de Radu Lupan, pag. 3) aruncă, poate cea mai fericită punte între Dostoievski şi Tolstoi, unindu-i, printr-un ingenios sincretism, într-o singură entitate, Tostoievski:  „Stăteam şi mă uitam la filele acelea colorate şi un copleşitor sentiment de zădărnicie mă paraliza, mă făcea să mă gândesc la inutila goană din acea după-amiază după tot ce putea să-mi vorbească despre această fantastică negaţie a afirmării. Îmi aduceam aminte de o altă goană pe străzile unui alt oraş, mult mai întins decât Oxfordul, dintr-o altă lume, unde îl căutam pe tostoievski, unde mergeam halucinat după imaginarele drumuri ale omului ieşit din subteranele torturilor şi chinurilor existenţei…”

Ion FERCU