ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Eternitatea Marelui Cânt

Editura Hasefer (care în ebraică înseamnă „cartea”) a tipărit, în 2009, o mare antologie Cântarea Cântărilor, sub semnătura maestrului Radu Cârneci, împătimitul întru iubirea de Iubire, el însuşi autorul unei parafraze moderne (1973) la nemuritorul text din Vechiul Testament. Despre această monumentală ediţie, care cuprinde 16 variante ale Cântării Cântărilor în limba română – începând cu cea din Biblia de la Bucureşti („Biblia lui Şerban” – 1688) şi până în zilele noastre, s-au pronunţat cu bucurie, lăudându-o, câţiva cărturari de marcă: acad. Basarab Nicolescu, prof. dr. N. A. Ursu, prof. dr. Dumitru Abrudan, prof. dr. Ion Buzaşi. Aceştia, dar şi alţi distinşi preţuitori ai Cântării Cântărilor („care este a lui Solomon”!) vor fi colaboratorii unei mese rotunde, pe această temă, într-un viitor apropiat.
Convorbirea dintre autorul antologiei (R.C.) şi publicistul Boris Marian dezvăluie pentru cititorii revistei noastre, devenirea şi înfăptuirea acestei cărţi unice. Ilustraţia aparţine lui Ion Anestin, la varianta semnată de Corneliu Moldovanu, 1908.

Boris Marian: … Una dintre cele mai remarcabile realizări editoriale, nu numai ale Editurii Hasefer, dar şi ale acestui an pe piaţa cărţii – în neobosită tranziţie – este, fără-ndoială, „Cântarea Cântărilor”, o antologie cuprinzând 16 variante în limba română. Ştiu, domnule Radu Cârneci, că, în 1973, aţi editat la Cartea Românească o parafrază modernă la această bijuterie a literaturii biblice şi universale. Când şi cum aţi ajuns la acest temerar pas în cariera Dvs. de poet şi traducător?

Radu Cârneci: Stimate Boris Marian, după cum ştii, cărţile, ca şi oamenii, îşi au destinul lor – se nasc, înfloresc, iar unele (puţine!) se eternizează drept stele fixe, biruind veacurile. Este şi cazul marelui poem „Cântarea Cântărilor” din Vechiul Testament, care a rămas ca un izvor veşnic dăruitor de inspiraţie pentru poeţii lumii.

Prima întâlnire cu această comoară lirică datează încă din timpul anilor liceali la „Regele Ferdinand” din Rm. Sărat, când profesorul de greacă şi latină, Dumitru Crăciun (bărbat luminos!, scria poezii în limba lui Ovidiu) ne recomanda (unora dintre elevi!) lecturi suplimentare, între care şi „Cântarea Cântărilor” atribuită marelui rege-poet Solomon. Mult mai târziu, prin 1966, am avut şansa participării la un congres al Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism (F.I.J.E.T.) organizat în Israel, prilej neaşteptat de a vedea locurile sfinteŢara Făgăduinţei cu multele sale minuni. Au fost zece zile extraordinare! Pe urmele Profeţilor, Judecătorilor şi Regilor, pe urmele poeţilor îndumnezeiţi, marele David şi Solomon – înţeleptulEt in Arcadia ego! Da, şi eu am fost în (mereu învinsul şi neînvinsul) Ierusalim, dar şi la Tel Aviv, dar şi la Haifa, dar şi… peste tot! Aşa m-am încărcat de istoria unui popor care, nu o dată, a marcat prin destinu-i dramatic istoria omenirii. Da, această călătorie a constituit pentru mine momentul de graţie când mi-a înmugurit ideea de a rescrie, într-un registru modern, marele poem „Cântarea Cântărilor”, atribuit Regelui Solomon. Mai mult, această primă călătorie în Ţara Bibliei mi-a rămas ca o determinare pentru poezia de dragoste ce mi-a împodobit anii mulţi – de atunci până în clipa de faţă, când încă mai stărui la esenţializarea acestei teme eterne…

B.M.: Cum aţi privit acest poem, în ce limbă l-aţi mai citit şi analizat, ce frumuseţi aţi mai desluşit?

R.C.: Prima lectură a Marelui Cânt (de multe ori repetată!) a fost cea în traducerea preoţilor-profesori Gala Galaction şi Vasile Radu într-o limbă română de  mare acurateţe şi desăvârşită curgere a ritmului; este aici ştiinţa desluşirii exacte a cărţilor vechi, dar şi redarea perfectă a sensului în limba română, neştirbind marea poezie a Cântării.

Preţuind sincer acribia ştiinţifică a traducerilor, strădania întru exactitatea zicerii (vezi variantele: Petru Pavel Aron, Patriarhul Nicodim, Ioan Alexandru şi cea semnată de mitropolitul Bartolomeu Anania) îmi exprim încă o dată admiraţia pentru parafrazele şi diferitele interpretări libere ale textului biblic, realizând creaţii de aleasă valoare, în exprimare imnică ori teatrală ca opere de sine stătătoare (vezi: Heliade Rădulescu, Iuliu Dragomirescu, Corneliu Moldovan, Marcel Romanescu, Marcel Breslaşu, Dinu Ianculescu etc.).

În 1972, când am predat editurii Cartea Românească manuscrisul primei ediţii a variantei mele, studiasem cam tot ce se înfăptuise până atunci apropos de Cântarea Cântărilor în limba română. Eram edificat şi foarte bogat sufleteşte. Citisem, de asemeni (notându-mi observaţii şi aprecieri) celebra scriere Cantique des Cantiques (trad. de l’hebreu, Paris, 1860) a marelui iudaist Ernest Renan. Traducerea academicianului francez este însoţită de un studiu exhaustiv cu privire la originea străvechiului poem, la valoarea sa morală. Interpretarea lui Renan este construită din opt capitole; parafraza mea este zidită din şapte cânturi, ultimul re-instalându-i pe Adam şi Eva în Paradisul Iubirii… Sigur lecturile mele au fost mult mai cuprinzătoare; îmi amintesc de un studiu al Rabinului Malbim (Maier Leibuş) „Dublu comentar la Cântarea Cântărilor” – Buc. 1860, ca şi de studiul „Originea păstorească a Cântării Cântărilor” (1916) semnat de Ovidiu Densuşianu. De asemeni, m-a îmbogăţit prin complexitate şi profunda analiză pe text, studiul „Lămuriri la cartea Cântarea Cântărilor” (1944) al Patriarhului Nicodim Munteanu, care, pentru preţuirea textelor din Vechiul Testament, editării şi propagării acestora, a fost denumit Patriarhul Bibliei…

B.M.: Văd că faceţi referiri mai ales la variantele „Cântării Cântărilor” apărute înainte de 1950;  dar despre cele semnate de Ioan Alexandru, Bartolomeu-Valeriu Anania, Petru Creţia sau Dinu Ianculescu ce ne puteţi spune?

R.C.: Mai întâi o precizare: între apariţia variantei Patriarhului Nicodim (în 1944) şi parafraza modernă semnată de mine (în 1973) a fost un hiatus comunist de aproape trei decenii! cine-ar fi îndrăznit atunci la „Cântarea Cântărilor”? Dar eu am cutezat şi am învins, dar cu câte greutăţi!, pe care le-am subliniat în addenda. Revenind la întrebarea de mai sus; da, cele trei traduceri: cea a lui Ioan Alexandru, din ebraică (1977, cu o prefaţă excepţională semnată de acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga), cea aparţinând lui Petru Creţia (Humanitas, 1995), ca şi cea a mitropolitului Bartolomeu (Institutul Biblic, 2000), ambele din Septuaginta, ambele de calitate superioară, cu alese frumuseţi de expresie românească. Din păcate, varianta Petru Creţia nu a intrat în antologia noastră, întrucât Humanitas ne-a refuzat solicitarea (drepturi de autor, deh!). Din motive similare, acelaşi refuz – prin tăcere – l-am avut de la „Polirom” privind „Cântarea Cântărilor” din Biblia tradusă sub autoritatea domnului Andrei Pleşu… Dar chiar şi aşa, fără cele două variante, antologia noastră se constituie ca un important eveniment cultural, care pune într-o lumină generoasă gândirea şi evoluţia acestui gen poetic în literele române, ca şi relaţia: „Cântarea Cântărilor” – Poezia românească de Iubire

B.M.: …Aşa este; dar dacă aţi fi un simplu cititor, care dintre variante vi s-ar părea cea mai reuşită, excluzând desigur varianta dvs. (care vă este, totuşi, cea mai apropiată de suflet)?

R.C.: Întrebare dificilă! Fiindcă fiecare dintre aceste Cântări – traduceri, interpretări, adaptări etc. – are valoarea sa intrinsecă, tonul şi frumuseţile sale. Ideea dăinuirii prin Iubire, a înveşnicirii prin taina nunţii este comună tuturor interpreţilor, dar câtă variaţie de la un autor la altul, atât prin mijloacele de abordare, cât şi prin harul poetic al fiecăruia. Astfel, admir „aceste splendide pagini de limbă românească” ale episcopului de Blaj, Petru Pavel Aron, cum le definea acad. Eugen Simion, dar, la fel de mult luminoase ale Patriarhului Nicodim, ca şi pe cele bine lucrate în cuvintele cele mai potrivite ale lui Valeriu Anania. Acestea, cu privire la traducerile propriu zise. Dincolo de aceste traduceri, se aşează, însă, celelalte interpretări, care probează, pe lângă talentul şi îndrăzneala autorilor, nebănuitele resurse poetice ale limbii române, tainica putere de a cuprinde, găzdui şi reda în adevărate prospeţimi ale zicerii româneşti mari opere din poezia universală.

B.M.: Numiţi, totuşi, dintre cei cuprinşi în antologia dvs., pe cei mai importanţi, care susţin prin contribuţia lor, construcţia monumentală a ediţiei de faţă.

R.C.: Mă opresc, mai întâi, la Ion Heliade Rădulescu, a cărui Cântare (1869) scrisă într-o limbă română voit italienizată – a fost închinată nunţii Majestăţilor lor Carol I şi Elisabeta, având şi o valoare documentar-istorică; I. H. Rădulescu – scriitor şi traducător fecund, întemeitor de genuri literare, luptător în plan social-politic, este considerat, pe drept cuvânt, de către G. Călinescu (cronologic vorbind), a doua mare personalitate a literaturii române, după Dimitrie Cantemir.

Stăpâni ai cuvântului inspirat, slujind ideea Marii Iubiri, sunt, în continuare, Corneliu Moldovan, Iuliu Dragomirescu, Marcel Romanescu, Galaction, Marcel Breslaşu, Valeriu Anania, Dinu Ianculescu. Fiecare în parte – şi toţi laolaltă – fac din această ediţie maiestuoasă, dovada geniului poetic românesc, constituind, în acelaşi timp începutul emancipării noastre în istoria culturii europene.

B.M.: Poet al iubirii, aţi rămas un devotat al „Marelui Cânt”, cercetând, studiind, adunând şi zidind, până la urmă, acest impunător OP. Ce credeţi despre originea sa, este un poem de dragoste laic, oraţie de nuntă, sau, aşa cum se susţine, ar fi de inspiraţie divină?

R.C.: Este problema cea mai interesantă (controversată!) a Vechiului Testament. De sute de ani durează această incitantă întrebare: este ea, „Cântarea Cântărilor”, de sorginte divină, este Iehova, inspiratorul Marelui Cânt biblic, este acesta legătura tainică dintre Creator şi fiii lui Israel? Sau este, doar, numai un cântec de dragoste omenească, incitant, adeseori fierbinte, care cheamă şi uneşte bărbatul cu femeia întru perpetuarea vieţii!… Marii rabini susţin,  teoretizând, de sute de ani, originea divină a Cântării. Între cei care susţin temeinic această teză este Rabbi Aquiba, care (încă la sfârşitul sec. întâi e.n.) atrăgea cu hotărâre atenţia şi interzicea ca această sfântă poemă să fie cântată la nunţi ori alte petreceri lumeşti, spunând: „Cine va rosti „Cântarea Cântărilor” cu voce vibrantă în casa de ospăţ a nunţilor şi – în acest fel – profanând-o – acela nu va avea parte de lumea viitoare”.

Un pas mare în această idee îl face Origene (185-254, Alexandria) mare teolog şi exeget creştin, care analizează în amănunt „Cântarea Cântărilor”, vers cu vers, cuvânt cu cuvânt, dându-i o interpretare alegorică, de mare profunzime şi frumuseţe, cu îndelungi ecouri de-a lungul timpului. Origene înţelege marea poemă ca o dramă tainică a iubirii între cuvânt şi sufletul omenesc.

Dintre foarte mulţii susţinători şi teoreticieni ai Cântării ca fiind o creaţie venită de Sus, mai notăm, doar, pe câţiva: Hippolytus (sec. 3.e.n.), Grigore cel Mare, important filosof creştin (540-604), Rupert von Deutz (1070-1129), Bernard de Clairvaux (1090-1135) şi, mai aproape de noi marele poet creştin Paul Claudel, care a scris despre acest minunat poem un studiu excepţional, o carte de 529 pagini! Aş încheia această succintă enumerare cu Patriarhul Nicodim al României, un fervent susţinător şi apărător al ideii despre care vorbim.

B.M.: După câte se ştie, cei care, dimpotrivă, susţin ideea că această Cântare este o creaţie profană, sunt la fel de numeroşi…

R.C.: Într-adevăr. De-a lungul timpului a fost o luptă perpetuă între aceste două tabere. Aş numi şi dintre oponenţi doar câţiva şi încep cu Teodor de Mopsuestia (360-429) care a văzut în Cântare doar oglindirea nunţii lui Solomon cu fiica Faraonului, deci o poezie erotică profană. Mult mai târziu Martin Luther, în sec. al XVI-lea, consideră Cântarea Cântărilor un dialog între Regele Solomon şi statul său, iar Johann Gottfried Herder susţine că marele poem este doar o creaţie populară, expresie a candorii şi nevinovăţiei. La începutul sec. XX Frantz Gunkel crede cu tărie într-o creaţie profană, scrisă însă de o personalitate cultă, rafinată.

La noi, I. H. Rădulescu, dar şi mulţi ierarhi şi cercetători laici susţin originea divină a Cântării, Patriarhul Nicodim fiind ultimul mare exeget în acest sens. Nu-l pot uita însă pe prof. Al. Balaci, care, într-o cronică privind parafraza noastră (ed. II, 1994) remarca – pe lângă frumuseţea sănătoasă a textului, (aproape incitant!), o stare de tainică, inefabilă comunicare între Cer şi Pământ. Un îndemn către starea esenţială, Iubirea!…

B.M.: Mulţumesc pentru această scurtă istorie privind drumul Cântării în lume de-a lungul veacurilor. Maestre Radu Cârneci, lumea culturală din România vă cunoaşte atât ca poet şi traducător de aleasă calitate, dar şi ca împlinitor de alte fapte: la Bacău aţi înfiinţat, într-o vreme neprielnică (1964) revista Ateneu, aţi organizat primul (mare) festival literar-artistic închinat poetului Bacovia; tot atunci, şi tot acolo, din iniţiativa dvs. s-a ridicat splendida statuie a Poetului (1971); mai apoi, la Bucureşti, aţi realizat cunoscutele şi apreciatele antologii: „Poezia Pădurii române” (4 vol. – 1999), „Sonete” – Shakespeare – Voiculescu (1996), „Mioriţa” – în şapte limbi (română, franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, rusă – 1997), „Cinegetica” (3 vol. 2003) şi – nu în ultimul rând – „Arborele memoriei” (1997), cuprinzând creaţii ale poeţilor de limbă română din Israel (texte în română şi engleză). Dintre poeţii cuprinşi în această antologie cine vi s-a părut mai apropiat sufleteşte de dvs., de cei de aici, de ţara natală?

R.C.: Domnule Boris Marian, mi-ai înşirat, aproape toată hărnicia literară; îţi mulţumesc. Cât priveşte preţuirea mea pentru poeţii de limbă română din Israel, aceasta se constituie ca o prelungire fastă dinspre „Cântarea Cântărilor”. „Arborele memoriei” se distinge ca o sinteză spirituală a creaţiei colegilor evrei-români, continuându-şi, în bună măsură, creaţia începută sau debutată în România. Aproape majoritatea trăiesc două stări esenţiale: cea a dorului (românesc!) după locurile unde s-au născut, după «primele iubiri» şi faptele esenţiale împlinite aici, şi cea a trăirii unui nou timp al constituirii unei conştiinţe naţional-civice noi, slujind idealului străvechi-evreiesc, prezervând tradiţiile de neam într-un timp modern. În acest sens, scriitorii evrei de limbă română – asemenea altora de alte graiuri (rusă, poloneză etc.) – amintesc, zguduitor, cu lacrimă uscată, de tragedia Holocaustului… Da, dezrădăcinaţi din pământul de dor al Mioriţei, poeţii din antologia „Arborele memoriei” se înrădăcinează acolo unde s-a născut „Cântarea Cântărilor” cea fără-de-moarte! Îi preţuiesc pe toţi cu sinceritate. Cu puterea Cuvântului, ei demonstrează apartenenţa la cultura românească, însă ei aparţin, în aceeaşi măsură, spaţiului cultural israelian. Se realizează, astfel, un inedit şi valoros metisaj cultural, atât de invocat şi explorat de marele poet-filosof Léopold Sédar Senghor în ideea unei evoluţii superioare a spiritualităţii lumii de azi şi de mâine…

B.M.: Apropo de vestitul Senghor, pe care l-aţi aşezat în limba română în câteva ediţii – alături de alţi mari creatori de frumos: Srecko Kasovel – Slovenia, Kahlil Gibran – Liban, Jacques Chessex şi Mousse Boulanger – Elveţia, dar, mai ales, Baudelaire, a cărui operă poetică aţi dat-o în totalitate (pentru întâia oară) culturii româneşti; toate acestea după ce, în 1973, aţi dăruit iubitorilor de frumos din ţara noastră „Cântarea Cântărilor”; din ce îndemnuri superioare aţi înfăptuit toate acestea şi altele?

R.C.: De-a lungul vieţii mele literare (culturale) am avut în vedere două principii pe care le-am urmărit cu stăruinţă; primul: cultura unui popor se constituie din creaţii autohtone şi creaţii valoroase preluate din tezaurul altor naţii (ceea ce confirmă traducerile mele); al doilea: necesitatea de-a acoperi nişte goluri existente încă în istoria noastră culturală, ceea ce explică întocmirea şi editarea marilor mele antologii – Poezia Pădurii, Mioriţa, Cinegetica, Sonetul românesc, dar şi Arborele memoriei, dar şi (mai ales!), Cântarea Cântărilor, despre care discutăm…

B.M.: Ştiu că aţi vizitat în mai multe rânduri Israelul, „Ţara făgăduinţei”, unde, cu aproape trei milenii în urmă, s-a ivit această capodoperă universală, cum o definea prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Cu ce impresii aţi rămas din aceste călătorii culturale?

R.C.: La începutul convorbirii noaste mi-am amintit cu emoţie de prima întâlnire cu «Ţara sfântă»; atunci, înainte cu un an de războiul de şapte zile (1967), cu prilejul acelui Congres F.I.J.E.T., gazdele s-au întrecut pe ele însele! Vizite la locurile istorice şi religioase (aici coexistă de veacuri cele trei religii monoteiste: mozaică, creştină, musulmană). Am participat la conferinţe de presă, simpozioane, primiri la miniştri, primari şi la şeful Statului etc., etc. Am străbătut pustiul Berscheva, am ajuns la Marea Roşie şi la apa Iordanului, ne-am înclinat la Zidul plângerii şi am lăcrimat pe Drumul Calvarului, am admirat de visu „Manuscrisele de la Marea Moartă” şi ne-am cutremurat în durere la Memorialul victimelor holocaustului…

B.M.: Şi, mai târziu, spre timpul de faţă?

R.C.: Am participat la o ediţie a marelui Târg de carte de la Ierusalim, unde am re-prezentat publicului ediţia a doua a Cântării. Am regăsit, cu admiraţie, o ţară înnoită şi re-înnoită, cu o stare economică de invidiat, cu un tineret puternic, un popor demn, stăpân pe soarta sa. Am acolo prieteni scriitori şi gazetari de calitate care mi s-au reconfirmat cu prilejul lansării antologiei „Arborele Memoriei” (Tel Aviv – 1995); pe unii nu-i cunosc la chip, dar am primit de la ei mesaje, felicitări, mulţumiri: Luiza Carol, Andrei Fischof, Solo Har Herescu, Bianca Marcovici, Noemi Pavel, Eran Sela; alţii îmi sunt mai apropiaţi, prieteni şi colaboratori, scriitori valoroşi – Schaul Carmel, Tania Lovinescu, Solo Juster, Vlad Solomon, Luiza Carol, Felix Caroly (dar şi celor plecaţi în veşnicie: Benedict Solomon şi Carol Isac), toţi de aleasă simţire românească, cărora le păstrez o neştearsă amintire…

B.M.: Maestre Radu Cârneci, mulţumindu-vă, din partea redacţiei pentru interesant şi plăcuta convorbire pe care am avut-o, îmi exprim, încă o dată, admiraţia pentru această ediţie impunătoare, carte unică în istoria culturii româneşti!

R.C.: Da, îndelunga mea strădanie s-a împlinit din iubire pentru Marea Iubire, taină venind de foarte departe către un departe fără sfârşit…

Re-amintind permanenta-mi preocupare pentru unele din importantele împliniri întru frumos ale poporului evreu, fac o firească legătură cu ediţia de faţă, mărturie a năzuinţei noastre pentru izbânda frumosului esenţial.

Este, acum, prilejul potrivit a exprima sincere mulţumiri F.C.E.R., preşedintelui Aurel Vainer şi Editurii Hasefer, – directorului, poetul Ştefan Iureş – pentru îmbrăţişarea ideii privind înfăptuirea acestui monument liric ce defineşte împlinirea şi fiinţarea Lumii prin Iubire.

Interviu realizat de Boris MARIAN

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala