ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Impozite pe cultura sunetului

Cei mai mulţi dintre pedagogii noştri într-ale artei sunetelor au uitat că a educa înseamnă a extrage ceea ce este în germene în interiorul fiinţei învăţăcelului pentru a-l dezvolta ulterior, sau că demersul pedagogic se axează în principal pe virtualizarea a ceea ce există la discipol doar ca posibilitate. Se omite deasemeni faptul că a învăţa presupune participarea laolaltă a profesorului şi elevului la actul de descoperire şi inventare. Cursurile teoretice scrise, ca şi partiturile nu sunt suficiente în (in)formarea unui muzician. Dacă J.S.Bach ori W.A.Mozart s-ar fi limitat la asimilarea şi repetarea textelor puse la dispoziţia lor de către Johann Christoph Bach şi, respectiv, Leopold Mozart, cu siguranţă că nu s-ar mai fi născut Mattheus Passion sau Don Giovanni. Ceea ce au realizat însă cei doi mentori, graţie „izvoarelor iconice” pe care le-au pus în braţele celebrilor lor urmaşi, a fost suscitarea uimirii – condiţia sine qua non a oricărei întreprinderi educaţionale, căci nu poţi preda aproape nimic important dacă, în prealabil, nu eşti în stare să trezeşti uimirea. Din păcate, televiziunea şi, mai nou, internetul au anihilat din rărunchi uimirea. Nu ne rămâne decât să-i convingem pe elevii noştri că nu ştiu, pentru a-i pregăti nu numai pentru cercetare şi deprindere, ci şi pentru înţelepciune şi creaţie. De altfel, „omul cult, spunea Scheler undeva, este cineva care ştie că nu ştie, posesorul vechii şi nobilei docta ignorantia, care intuieşte că realitatea e infinit mai vastă şi mai misterioasă decât ceea ce domină existenţa noastră”.

Nu ştiu dacă Marx a avut o slăbiciune deosebită vis ŕ vis de muzică. Ştiu însă că i-ar fi displăcut profund orice valoare metaistorică. Or, muzica savantă tocmai o atare valoare acreditează.

O nedorită verificare a ceea ce s-ar putea, la rigoare, revendica din atât de invocata doctrină hegeliană: transformarea mijloacelor în scopuri. Tehnicile de compoziţie au devenit astfel expresii ale dimensiunii estetice; bucătăria travaliului creator s-a mutat în sufrageria mesajului artistic. Secolul 20 a fost unul al deranjului deontologic şi al unor mutaţii forţate, aidoma schimbării de sex ori acelor plante modificate genetic. Ca atare, muzica e acum mai bogată (pardon, mai multă), dar şi mai plină de aditivi sau adjuvanţi toxici. Nu ne rămâne decât să analizăm la rece calitatea scopurilor şi a mijloacelor, admiţând un lucru extempt oricărei îndoieli: mijloacele nu pot fi perverse şi e tragic iluzoriu să urmărim scopuri înalte cu mijloace ignobile. Dar nici mijloace maiestuoase care să salveze scopuri insignifiante.

Paradoxal, dar muzica savantă a purces să-şi cucerească materialitatea pe seama propriei reificări. Asistăm astfel la o intensă de-spiritualizare a artei sunetelor şi la o acută materializare a ei, săvârşită prin intermediul unei crescânde abstractizări. Se ştie că tehnologia (inclusiv cea componistică) e cu atât mai puternică, cu cât conţine un grad mai mare de generalitate, dar generalizarea implică pierderea particularului, adică, a concretului. De-concretizarea, pe de o parte, şi hiper-abstractizarea, pe de alta, favorizează masificarea (ce, în treacăt fie spus, suprimă dorinţele individuale), colectivizează apetenţele, încurajând acel pan-onirism tradus prin visul massei de a fi părtaşă la sunetul (zgomotul) stadioanelor ori al întâmplărilor rock-iste. Referindu-se la omul (spectatorul) recent, Ernesto Sábato observa într-unul din eseurile sale că „pus în mişcare de către obiecte, marionetă chiar a circumstanţei la a cărei creare a contribuit, a încetat să mai fie liber şi concret, ajungând tot atât de determinat şi de abstract ca şi instrumentele sale. Prin această cădere a fiinţei, lumea a câştigat, dar s-a pierdut pe sine”.

N-aş vrea să fiu aidoma evreului mefient, care evită afirmaţiile clare, preferând să pună el întrebări retorice în speranţa că acestea nu numai că nu-l vor compromite, ci îi vor permite chiar să afle ce gândesc preopinenţii. Dar nici nu cutez a risca judecăţi sentenţioase în stare să motiveze parada (ori bravada) unei fronde fără sutien sau unui academism ros de molii. Mă mărginesc, de aceea, îndeobşte, să semnalez primejdiile schematismului în chestiuni de infinită complexitate, dar şi pândele inextricabilităţii, acolo unde realitatea se dovedeşte a fi mai mult decât limpidă. Pe de altă parte, abordarea logică a unui subiect trebuie să fie clară şi directă, cât mai clară şi mai directă cu putinţă. Altminteri, ai toate şansele să glisezi în zona mlăştinoasă a paradoxului sau a ironiei (ceea ce nu înseamnă îndepărtarea de raţional şi intelectual, ci, într-un anume fel, doar de logic). Ce te faci însă când tema dezbaterii intră în coliziune cu aspecte sensibile ale vieţii muzicale, cum ar fi ,de pildă, promovarea şi consacrarea unor creatori sau a unor evenimete; când caruselul întâmplărilor face logica să se zvârcolească până în sfera incredibilului, descriind un arabesc complicat, adeseori ocult? Ar trebui, firesc, să „operez” la rece, realizând disecţii din faţă, din spate, de sus, de jos ori pe diagonală ale fenomenului. Instinctul de conservare sau, poate, imboldul de a nu comite erori mă reduce, totuşi, la tăcere ori, în cel mai strident caz, pun o surdină pe corzile-mi vocale sau manuale. (Nu pot continua fără a preciza că antonimul adevărului este eroarea şi nu minciuna, căci mincinosul poate să fie, nu-i aşa?, şi el, deţinător al adevărului). Ca să nu mai pun la socoteală că n-aş vrea să fiu aidoma evreului mefient care…

Liviu DĂNCEANU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala