ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Jamie

Mă uit, într-un moment de dolce far niente, la o emisiune culinară de pe un post regional la care nu mă uit niciodată, dar care mi-a atras atenţia cu această ocazie. Prin faţa unui aragaz fără farfastâcuri, o matroană cu proporţii respectabile, cu inelele aferente pe câteva degete, cu permanentul şi vopseaua la zi şi cu un zâmbet savant de atotştiutoare, ne arată, în timp ce mânuieşte grijuliu nişte tigăi pline cu ulei, din care tot scoate şi tot bagă nişte chinuite de legume tăiate cuburi, cum se face o banală mâncare de post. Explicaţiile pe care le dă, de pe poziţia privilegiată a experienţei ei de „mare” gospodină, au grijă şi de cei care sunt la regim. Reţin, râzând într-un dinte, cum nu trebuie să prăjim totul prea mult, doar să le lăsăm „să se pupe” cu uleiul. Când scoate tava, în final, din cuptor, faţa ei e radioasă, deşi nu înţeleg de ce: legumele arată cam uniforme şi pământii şi nici măcar frunzele nevinovatului pătrunjel nu le mai mântuieşte.

Las în urmă fără regrete postul cu pricina, promiţându-i în gând „maestrei” că nu mai dau pe la atelierul ei nici în cel mai crunt moment de plictiseală. Şi mă mut cu gândul la extrema cealaltă a paradigmei în cauză, adică la cel mai carismatic chef al prezentului, Jamie Oliver. La bucătari îţi place în general să te uiţi când fac de-ale gurii şi, de regulă, prea puţin îţi pasă dacă arată un pic mai bine ca dracu, pentru că te uiţi fascinat la cum le aleargă degetele printre cuţitele cele drăceşti, scăpând nevătămate. Te uiţi la cum se transformă nişte ingrediente obişnuite în nişte feluri de mâncare al căror gust nu poţi uneori decât să ţi-l imaginezi. Ei, Jamie Oliver, pe lângă că se descurcă de minune să pună la cale, în doi timpi şi trei mişcări, tot felul de bunătăţi, reuşeşte să ne facă să-l privim şi atunci când nu-şi exercită meseria.

L-am prins, bunăoară, tot la televizor, cum se deplasa cu rulota pe drumurile Italiei, în căutare de adevărata mâncare fast-food, concept care nu a fost inventat odată cu numele americănesc, ci exista, se pare, de multă vreme în arealul european. Fast-food, pe malurile Mediteranei, înseamnă în primul rând peşti proaspeţi prăjiţi la grătare imense, tot felul de vietăţi marine pârpolite în tot felul de combinaţii. Se cumpără şi se mănâncă pe stradă cu iuţeală, adică fast, pre limba lui Jamie. Carevasăzică se duce el cu ochii strălucitori de plăcere şi se uită înghiţind în sec (ca toţi bucătarii) la marfa scoasă la vânzare, apreciindu-i prospeţimea şi savoarea şi explicându-ne şi nouă, muritorilor de rând, cu nedisimulată generozitate, cum şi unde şi cînd şi de ce şi în ce fel sunt toate. Face o mică înţelegere cu „şeful” unui grătar să se întoarcă ziua următoare şi să gătească el în loc, aşa, for a change (adică de dragul de mai face o schimbare). Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Jamie al nostru, englez pur-sânge, e prezent la datorie la fix, dar e derutat, pentru că la locul cu pricina nu e aproape nimeni. În fine, apar şi italienii într-un târziu, dar, surpriză, nu-l mai recunosc şi îl iau, cu vocalele lor deschise şi zgomotoase, peste picior. Habar nu au de Jamie Oliver (sau îl ignoră, şireţi şi invidioşi). După un timp, ipochimenul italian se plesneşte cu palma peste frunte şi îşi aminteşte, îi dă lui Jamie un colţ de grătar (treacă de la el) şi îl învaţă tacticos (pe Jamie) cum să aşeze peştii all’Italiana. Jamie e amuzat şi jenat, dar, nefiind pe teritoriul lui, e nevoit să suporte orgoliosul spectacol. Îi propune italianului să folosească din sosurile special pregătite de el seara precendentă, să le ofere clienţilor cu peştele prăjit. E refuzat categoric. Le oferă în cele din urmă gratis cumpărătorilor care, bucuroşi de chilipir, se reped să întingă în vase şi se ling pe buze. Toţi se trezesc parcă din vis şi încep să îl blagoslovească cu gesturi caracteristice: „Complimenti! Complimenti!”

Toată întâmplarea mă face să mă gândesc intrigată la ce şanse de succes ar mai fi avut Jamie Oliver în România, un băiat care nu s-a prea împăcat cu şcoala în varianta ei teoretică şi care, după echivalentul a zece clase de-ale noastre, s-a dus direct în ucenicie la o bucătărie. Sau poate ar trebui să gândesc invers: ce şanse ar avea învăţământul profesional românesc să-şi ia cu adevărat avânt dacă s-ar organiza şi la noi un „concert” cu Jamie Oliver, în care să auzim doar cum îi toacă satârele pe mese, cum îi sfârâie uleiurile în cratiţe şi cum dansează el frenetic, cu părul inteligent ciufulit, în jurul mesei, explicându-ne, în engleza lui peltică şi sinceră, ce e de făcut. Că de megaconcerte cu superstaruri zgâlţâite şi deja răsuflate în alte părţi civilizate ale lumii suntem plini.

Elena CIOBANU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala