Modernitatea central-europeană sub semnul oximoronului

Oximoronică încă din titlu, lucrarea universitarului braşovean Adrian Lăcătuş, Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale, Editura Universităţii „Transilvania“, Braşov, 2009, îşi rezervă dreptul de a identifica şi de a explicita coexistenţa paradoxală a două atitudini antinomice, atât paratextual, cât şi în discursul propriu-zis. Căci studiul este, de fapt, un text argumentativ ce demonstrează că radicalismul modernităţii, aşa cum este ea în general percepută, îşi atenuează verva nihilistă şi antitradiţionalistă, cel puţin  în spaţiul cultural al Europei Centrale.

„Temeritatea“ cu care mărturiseşte autorul că a ales titlul, întrucât „poate indica ignorarea multiplelor nuanţe, dileme, contradicţii sau perspective ce obscurizează aceste două concepte“ (p. 7) anunţă înţelegerea dificultăţii de abordare a unei astfel de teme; dificultate firească, de altfel, dacă ţinem cont de multitudinea lucrărilor de investigaţie a fenomenului cultural modern şi de eterogenitatea tonalităţilor de abordare a acestuia. Şi totuşi, în acest context al plurităţii perspectivale, Modernitatea conservatoare… vine cu o atitudine echilibrată de comprehensiune a unui curent complex, generată de adaptarea prin temperare a tendinţei deconstructive vehemente la spaţiul Europei Centrale, caracterizat prin prudenţă şi conservatorism.

În mod firesc, primul capitol, Conservatorism  intelectual şi modernitate, propune o descripţie sintetică a teoriilor modernităţii, ordonate în funcţie de orientarea pozitivă/valorizatoare sau negativă („acelea care o descriu în termeni de pierdere, degradare şi declin“, p. 8), cu vizibil accent pe cele din urmă sau, şi mai exact, pe teoria lui Max Weber, subordonată conceptului de dezvrăjire: „De altfel, acest concept ambivalent de Entzauberung, pe care Max Weber îl recuperează din scrierile câtorva autori romantici sau preromantici (Schiller, A. W. Schlegel) dându-i o valoare definitorie sau paradigmatică în raport cu modernitatea, va avea o mare audienţă la intelectualii (majoritatea de expresie germană sau formaţi în medii de expresie germană) central-europeni din prima jumătate a secolului XX“ (p. 10).

Este evident că, investigând modernitatea ca manifestare a dezvrăjirii, esenţială devine pentru autor relaţia dintre cultură şi religie şi, implicit, scrierile celor care resimt, într-un fel sau altul, dramatismul acestei scindări: Musil, Kafka, Broch, Wittgenstein, Lukács sau Milan Kundera. Aşadar, conservatorismul intelectual pe care Adrian Lăcătuş îl remarcă la personalităţile culturale ale Europei Centrale ţine de un context specific în care eşecul modernităţii radicale impune reluarea unei legături cu tradiţia, fie ea şi dintr-o perspectivă negativă, sub forma acordului de viziune „asupra omului ca fiinţă limitată“ (p. 18). De asemenea, persistenţa impulsului religios conduce la căutarea unor pseudo-ipostaze de misticism, relative şi incomplete, aşa cum mai sunt ele posibile după „distrugerea unei lumi“ (p. 19).

Tabloul Tradiţiilor politice, religioase şi estetice ale culturii Europei Centrale (capitolul al II-lea) este absolut necesar pentru reconstrucţia specificului acestui spaţiu, în vederea cercetării in/compatibilităţilor cu ceea ce presupune comportamentul modern. De aceea, Contrareforma şi politica ei de educaţie ce încuraja „analfabetismul, ca măsură de protecţie împotriva circulaţiei şi influenţei tipăriturilor protestante şi a practicii lecturii laice a Bibliei“ (p.23) imprimă un caracter distinctiv paradigmei culturale habsburgice, căci, privilegiind artele muzicale şi plastice, generează o tradiţie a graţiei, persistentă până în secolul al XIX-lea. De asemenea, sacralizarea împăratului, ca strategie politică de conservare a imperiului, este legată „prin ideea perfecţiunii şi a armoniei de exigenţele artei pentru artă“ (p. 24).

Ca notă specifică, iluminismul central-european, în varianta de iosefinism, va permite ascensiunea individului pe baza meritului personal, permiţând astfel coabitarea comportamentului modern-liberal cu cel aristocrat: „Aristocraţia austriacă, spre deosebire de cea din Franţa, Rusia, Anglia sau chiar Germania îşi apără şi legitimează propriul statut prin realizări concrete, prin apel la o etică universalistă a datoriei civice şi a desăvârşirii personale, prin meritocraţie“ (p. 27).

Conservatorismul austriac, legat de configuraţia statală, devine o filosofie a evidenţei, care va prolifera şi în domeniul artistic, printr-o temperare a radicalismului modern: „Printr-un joc al destinului, Austria e alcătuită din componente foarte diferite. În consecinţă, acest stat trebuie condus cu grijă faţă de continuitatea istorică, şi nu de către un individ care purcede la inovaţii hazardate şi experienţe doctrinare riscante!“ (Joseph von Hormayr, p. 29).

Interesant este felul în care autorul analizează influenţele filosofiei lui Friedrich Nietzsche asupra creatorilor moderni central-europeni, nu ca transfer inert, ci ca fenomen complex de aculturaţie, ce presupune acomodare, interpretare şi adaptare a „formei“ la „fond“. Căci, în mod declarat, nu există la autorii studiaţi de Adrian Lăcătuş „un cult al lui Nietzsche“, însă se poate vorbi despre o „afinitate implicită“, reprezentabilă prin „răspunsuri libere şi critice în ultimă instanţă“ (p. 43). Gustav Klimt, Sigmund Freud, Hugo von Hofmansthal sau Witold Gombrowicz sunt toţi interlocutori, în discurs specific, cu artistul-filosof. Esenţa gândirii nietzscheene, aşa cum este ea percepută în cultura central-europeană, coincide cu hegemonia esteticului, ca principiu absolut. Iar silogisme precum cunoaştere = creaţie, autocunoaştere = autocreaţie (adică reconstrucţia sinelui şi transformarea habitatului prin voinţă individuală până la compatibilizarea cu sinele creat), există în germene în filosofia limbajului lui Wittgenstein, în psihanaliza lui Freud sau în operele lui Robert Musil, Hermann Broch sau Milan Kundera.

În acest sens, apelul la notaţiile de jurnal ale unui Musil de nouăsprezece ani sunt eligibile şi edificatoare în raport cu fertilitatea virtualităţilor semantice nietzscheene: „Se spune că e nefilosofic. Lucrările sale s-ar citi ca nişte jocuri pline de spirit. El mi se pare asemenea unuia care a deschis o sută de noi posibilităţi şi nu a împlinit niciuna. Iată de ce îl iubesc oamenii cărora noile modalităţi le sunt o necesitate şi îl consideră nefilosofic acei care nu pot măsura matematic rezultatul calculat.“ (p. 53)

Formaţia de teoretician al culturii conferă demersului analitic specificul de permanentă raportare a fenomenului cultural cercetat la contextul istoric, social şi politic. De aceea, chiar şi „vârful de lance al discursului autonomiei culturii“, identificat cu decadentismul şi estetismul fin-de-sičcle este explicitat tot prin contextualizare. Cultul hamletian al creatorilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea este, pentru Adrian Lăcătuş, o consecinţă a apolitismului personajului-principe care refuză puterea pentru că este coruptă şi influenţează din trecut o epocă a delegitimării prin înlocuirea lui zoon politikon cu homo psyhologicus. Apariţia literaturii pornografice sau măcar exacerbarea sexualităţii în sfera artisticului sunt forme de sublimare a politicului în instinctual, într-o epocă în care intelectualului liberal îi este interzisă participarea la viaţa politică.

De asemenea, lectura muzicală a operelor lui Kundera (prin raportare la simfoniile tradiţiei, culturale, istorice şi politice) corespunde unui „specific cultural transilvan, un specific ţinând nu de categoria etnică, ci de istoria specifică a zonei şi de o anumită normă de civilizaţie occidentală şi cosmopolită“ (p. 196), de care nu este străin nici autorul acestei lucrări interesante, ce intenţionează supravieţuirea Mitteleuropei. Şi reuşeşte, în mare măsură, să menţină interesul pentru conceptul de Europa Centrală, căci analiza nu ar putea fi consolidată decât, poate, printr-o sistematizare mai riguroasă a corpusului, care să faciliteze coerenţa lecturală.

Cristina POPESCU