Poeme cu Lună şi Soare

„Luna se străduieşte să lămurească Pământul că scenografia ei este la modă”; „Ne-am putea muta pe Lună. Acolo nu s-a descoperit încă noroiul”; „Luna îşi desăvârşeşte portretul în ochii singurătăţii”; „Luna trezeşte semnele de punctuaţie ale nopţii”; „Luna e voalul de argint al tăcerii”; „Cu aceleaşi descântece Luna adoarme Pământul şi răscoleşte Marea”.

*****

Am avut prilejul cu ceva timp în urmă să apreciez după propria ştiinţă volumul Ancăi Mizumschi „Poeme cu zimţi”. Surprins în bună măsură pe de o parte de candoarea poeziilor, dar şi a autoarei, am descoperit şi auditoriului parte a unei poezii diafane, translucide, care nu se lasă deloc cantonată în formule literare ci care trăieşte tocmai prin această formă de alteritate în peisajul liric contemporan. „Poeme cu zimţi” avea căldura unui discurs interesat mai degrabă să îşi afle posibilităţile de a se face înţeles, jalonând printre tot felul de fracturisme şi ostilităţi literar-reprobabile ale junilor. Iată cum, peste timp, mă văd nevoit să mă declar în continuare mare admirator al poeziei Anca Mizumschi. Apărut în condiţii grafice de excepţie, la Editura Humanitas, „Anca lui Noe” are datele unui experiment literar ce se desfăşoară în proximitatea liricului. Mai exact, după cum suntem atenţionaţi odată cu primele pagini, volumul se bucură de interstiţiile critice ale lui Iulian Costache, cât şi de comentariul grafic semnat de Vasile Mureşan – Murivale. Formula s-a dovedit a fi una câştigătoare, cartea fiind deja bine primită de critică.

Acest al doilea volum de poezie se instituie într-o continuare firească al celui dintâi; dacă mi se îngăduie, ar putea fi o a doua treaptă în calea receptării unei sensibilităţi deosebite. Devenim treptat părtaşii unei experienţe lirice ce nu refuză cotidianul dar care are simţul sacrului. Cuvântul autoarei nu se avântă în mecanismele unor procese cognitive fade ci transcede nerostitele forme ale non-efemerului.

E ciudată tocmai uşurinţa prin care autoarea stabileşte planuri opozante: lumea înconjurătoare/ lumea lăuntrică. A trecut vremea esteticii urâtului lui Arghezi, dar şi aici poezia volumului în discuţie e rănită voit, prin cuvinte şi atitudini ce vin dinspre experimentele prezentului. Totuşi, Anca lui Noe găseşte modalităţile ce îi permit să îmblânzească o retorică mai dură, demonstrând în prezent (dacă mai era cazul) un firesc echilibru în raport cu evenimentele trăite. Încuviinţându-şi propriile căutări, Cuvântul lasă loc imaginaţiei: „îmi cumpăr poezia plătind/ la fiecare colţ de stradă câte o doză de drog,/ sunt trecută pe mai toate foile de credit/ ale lui Dumnezeu la rubrica/ împrumut pe viaţă;/ hârtie de scris, tămâie, ţărână,/ cerneală, mir, două puncte/ şi apoi numele meu// ţin cu mâna cu venele sparte încă de la botez/ telefonul mobil înregistrat la biserică/ şi sun din ce în ce mai des la un număr/ gratuit pentru nou-născuţi aşteptaţi/ deşi ştiu că numai prima doză/ de pâine şi sare/ e gratis” („Dealerul meu preferat”). Socotesc că marele pariu câştigat al cărţii este şlefuirea acelor modalităţi ale intelectualului ce se sacrifică în numele iubirii adevărate. Cu riscul de a plictisi, nu e o poezie care să problematizeze, ci care să găsească puncte de tangenţă între marile subiecte ale vieţii. Nu ştiu dacă există vreun text ce poate fi ocolit. Deşi aş fi opinat pentru o altă dispunere în volum, poeziile îşi dialoghează în permanenţă. Mai rar, dacă nu suntem atenţi, putem fi contrariaţi: de la suspinul provocat de trecerea către lumea cealaltă a prietenilor, la o frivolitate doar aparent nejustificată: „prietenii mei au litere/ tatuate pe antebraţ/ ca şi cum e mai liniştitor/ să ştii că poţi muri/ în ordinea fiecărui poem/ după codul de bare// din când în când Dumnezeu/ îi trage la ruletă pe o masă de catifea/ şi dispar îmbrăcaţi elegant/ pe covorul roşu sub bliţul camerelor/ de luat vederi cu amintiri/ de la mare” („La ruletă”); „alunec de-a lungul fiecărei borduri din oraşul bucureşti/ în care las amprentele corpului meu/ […]/ rugându-mă de toţi bărbaţii/ cu care mă culc/ deşi fie nu au timp să citească ce scriu, fie sunt toţi însuraţi/ să semneze într-un tabel de însoţitori la stat…” („Statul plăteşte pentru handicapaţi”). Peste toate, Anca Mizunschi rămâne „femeia lui Dumnezeu”, o stare ce instituie nevoia de trezvie în poezie şi de efort continuu pentru revenirea în „spaţii locative” cândva părăsite. Toate acestea se pot re-întrupa doar în virtutea destăinurii: „îmi petrec vremea mai mult cu Dumnezeu,/ străduindu-mă” („Femeia lui Dumnezeu”). Poate cel mai important, versul Ancăi Mizumschi recheamă tăcerea, restaurând lumina.

*****

Cu Mircea Cărtărescu nu am stat de vorbă niciodată. Nu-l cunosc, poate nici nu există – îmi vine să râd – bun, l-am văzut la televizor, l-am auzit la radio, mi-au fost încredinţate poveşti cu iz de bârfă despre domnia sa, dar pentru mine continuă să reprezinte exact suma acelor bucurii pe care le-am avut cu ani în urmă, atunci când citeam şi reciteam Travestiul ori Nostalgia. De-a lungul timpului am fost dezamăgit (nah, de ce iubim femeile…) ori am fost entuziasmat (încă de la prima lectură a Orbitorului). În vara aceasta au apărut două noi titluri: Femeile străine, Nimic. Despre primul s-a cam scris, pe al doilea-l semnalez acum. Da, un nou şi vechi volum de poezie! Din câte înţelegem de pe coperta a patra a cărţii, sumarul ne propune o serie de texte „scoase de la naftalină”, vechi de peste douăzeci de ani, ce rămăseseră nepublicate şi care acum, „pentru beneficiul câtorva prieteni” apar sub forma „unor postume din timpul vieţii”.

Dacă punem cap la cap o emisiune tv, ceva pagini din Jurnalul propriu, cât şi alte declaraţii mai puţin oficiale, „Nimicul” lui Mircea Cărtărescu e şi ultima carte de poezie. ?i totuşi… Cu ceva timp în urmă, Mircea Mihăieş aprecia în Orizont (printre altele) darul de a povesti al autorului. Aş spune… de a face poveşti! Cine s-ar încumeta să stabilească ce e ficţiune şi ce poartă marca realităţii? Eu cred că nenea Mircea (aşa îl alintam odată cu cei de-acelaşi interes literar) nu se opreşte aici cu surprizele, deşi ar avea în bună măsură toate motivele de a se muta „în Lună” (din pricina noroiului ce ne înconjoară).

Personal, am convingerea că aceste „ultime-ultimissime poeme”, deşi vizibil mai puţin pretenţioase decât cele ce au fost deja adunate în volum, rămân parte a aceluiaşi neo-romantism încărcat de procedee postmoderne. Cu toate că voi fi taxat drept neştiutor şi altele asemenea, îl percep pe Mircea Cărtărescu mai degrabă în proximitatea posturii romanticului. Scrisul este în continuare semn al exacerbării eului liric; poetul se ia în serios doar atunci când se află singur. Pentru cei obişnuiţi cu Dragostea, regăsim un Cărtărescu tot în blugi, mirat fie de fata din staţia de tramvai, ori surprins într-un comic de situaţie, cu prilejul unei şedinţe în calitate de profesor (a nu se uita că autoironia fusese pe deplin experimentată de Schlegel în romantism!). Ne aducem aminte de beatnici, volumul fiind de altfel străbătut de figuri emblematice ale muzicii, printre care Beatles, Lou Reed, Dire Straits etc. Peste toate, un Cărtărescu uşor mai neatent cu amintirile-i însingurate, un melanj inteligent între adevăr, viaţă, literatură, joc. „nici o femeie n-a venit la măsuţa mea/ doar luna, ea a stat lângă mine/ timp de peste o oră… […]/ a, la luna, la luna! Mă obsedează melodia asta/ chiar şi acum, când bat la maşină/ singur în casă, cum am fost singur şi-aseară/ când am descuiat şi-am intrat, la două noaptea, şi-am alergat/ în bucătărie să privesc luna./ prin plasa de ţânţari încerca să intre şi aici./ am ieşit pe balcon şi am stat până dimineaţa,/ un bărbat singur şi luna” („A, la luna, la luna…”) Poezia închide realităţii digerate în ultimii ani ai perioadei comuniste, de aici şi o oarecare teatralitate – explicit aşezată uneori în rândul întâi: „Oh, Natalie…”, cât şi o teamă organică: „sunt trist ca o javră acum, cu viaţa terminată definitiv/ cu treburi de rezolvat, cu obsesia ordinii de pe birou/ cu un limbaj pretenţios şi academic/ matur şi cretin şi pierdut”. Dincolo te toate temerile, exprimate aici ori aiurea, numărăm încă un volum de versuri Cărtărescu, aşa cum îl ştiţi.

*****

„În Anca lui Noe planetele se aliniază pe aceeaşi axă: biografismul ulcerant al autoarei, incizia sigură cu care sunt tăiate cuvintele şi preocuparea pentru un adevăr rostit fără anestezie” (Iulian Costache).

*****

„După părerea mea, am fost întotdeauna poet, nu mă consider prozator nici astăzi. Ceea ce m-a interesat totdeauna din viaţă, din lume a fost poezia, miezul poetic. Poezia nu este un gen literar, este un mod de a vedea lumea; multe romane au în ele acest miez.” (Mircea Cărtărescu)

*****

„Să se fi ramolit Luna? Să fi uitat ca şi ea a fost cândva Soare?”

Marius MANTA