ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Reiterare: Europa, notre amour

„Europa” este încă una din temele postdecembriste cele mai „arzătoare” în context românesc. E nevoie să i se acorde, mai ales acum, mare atenţie şi în alt chip  Subiectul e de interes inepuizabil dacă nu devine un fel de a bate apa în piuă. Pentru a scăpa de riscul excesului de truisme, să apelăm la un vechi eseu al lui Paul Valéry, nu atât de cunoscut pe tărâmurile noastre: Criza spiritului, punând între parantez alte sugestii, numeroase şi incitante. Cu precizarea că notele valéryene despre Europa fac parte dintr-un ansamblu care previne asupra  crizei spiritului uman (de esenţă europeană), începând cu secolul al XIX-lea şi amplificându-se în cel următor. E un avertisment însoţit de o speranţă  în reviviscenţa omului către o idealitate spirituală, către un „spirit al spiritului”.

Valéry defineşte Europa ca un spaţiu mic, în comparaţie cu celelalte zone geografice mai largi din restul lumii, însă privilegiat prin combustie spirituală, deopotrivă transmiţător şi absorbant. De acord cu această singularitate, mai ales că observaţia, vom vedea, nu vine dintr-un europocentrism programatic, dar dintr-o realitate irecuzabilă, care nu exclude perspectiva critică, specific „europeană”. Geografic, observă autorul Tinerei Parce, Europa este „un mic cap al continentului asiatic”, un cap îndreptat spre vest, către splendoarea cerului mediteranean; dar şi un cap în sens spiritual, „creierul unui vast corp”, „partea preţioasă a universului, perla sferei”. Deşi redusă ca întindere şi cu o populaţie mică în tabloul general, ea îl domină prin „miracolul” calităţii oamenilor. Sumar privind, această calitate constă din „aviditatea activă, curiozitatea arzătoare şi dezinteresată, un amestec fericit de imaginaţie şi rigoare logică, un anume scepticism non-

pesimist, un misticism non-resemnat”. La scară universală, această „existenţă” ar fi încă în stare de proiect, o devenire în chinurile facerii neîmplinite şi cu bucuria semnalelor luminoase.

Europa-perlă e născută din durere şi ameninţată chiar în esenţa ei, anume Spiritul, care era ameninţat pe vremea când scria astfel Valéry, situaţie parcă şi astăzi durabilă: „Ideea de cultură, de inteligenţă de opere magistrale este pentru noi într-o relaţie foarte veche, – atât de veche încât urcăm uneori până la ea, cu ideea de Europa”. Bunăoară, Grecia a fondat geometria („înaltele geometrii” pitagoreice) ajustând limbajul comun la raţionamentul precis, revigorând capacitatea de analiză a unor operaţii motrice şi vizuale foarte complicate etc. Este aceasta o aventură pasionantă, o creaţie fantastică, „o cucerire de o mie de ori  mai preţioasă şi în mod sigur mai poetică decât aceea a Lânii de Aur”. Cum se vede şi vom mai vedea, vorbeşte aici admiratorul forţelor cerebrale, inclusiv pe tărâm artistic („Un poem trebuie să fie o serbare a intelectului”). În definitiv, se afirmă solidaritatea dintre imaginaţie şi facultatea de a opera cu noţiuni, ceea ce nu i-a oprit pe unii să supraestimeze o parte sau cealaltă. Dar, nici vorbă, puterea fanteziei depinde de puterea minţii şi de simţul realităţii. Poate fi şi reciproca. Perspectiva celor din categoria, să zicem, Breton („Un poem trebuie să fie prăbuşirea intelectului”) se ciocneşte de aceea  intelectualistă-ştiinţifică (Jean Mignot: Ars sine scientia nihil est). Dar specific şi înalt europeană este civilizaţia de tip socratic, incluzând într-o unitate ambele direcţii. E ştiut de mult că numai travaliul intelectual poate sprijini fantezia să capteze, în ordinea sa proprie, realitatea profundă a universului (Baudelaire). Mallarmé vorbeşte de  „laborator”, de „geometria propoziţiilor”; Ion Barbu de „modul intelectual al lirei, de „stări absolute ale intelectului şi ale viziunii”, de „starea de geometrie” etc. Dar, odată cu înflorirea Spiritului, s-au ivit şi primele semne ale slăbiciunii sale, care s-au accentuat în timp până la cronicizarea crizei. De la o vreme, culminând cu perioada interbelică, antiintelectualismul pare să ia avans în Europa spirituală. Aşa se explică semnalul tras de minţile luminoase, între care autorul Crizei Spiritului deţine loc privilegiat.

Valéy ne introduce în metoda lui Leonardo da Vinci, are nostalgii „clasice”, intuiţia „Modelului”, a „Cerului platonician”, cu simetria lui siderală. Speculaţiile cu privire la pierderea „gratuităţii” ştiinţei greco-europene sunt de un scepticism – „non-pesimist”, de tipul acelui dubito cartezian, generat de traseul ştiinţei ca scop în sine către valoarea de schimb, ca marfă, proces care a dus la micşorarea preeminenţei spiritului european. Resortul prim al dezamăgirii este, de fapt, „starea actuală a lumii”, în prima parte a secolului XX, mai ales „starea de război, împrejurările războiului”, tulburările, îngrijorările universale, ruperea echilibrului, fracturarea culturii şi civilizaţiei, dereglarea scării valorilor. Această frângere a Europei continuă în pofida  eforturilor de asamblare, şi încă nu ştim câtă dreptate să-i dăm  lui Samuel Hutington în legătură cu „Ciocnirea civilizaţiilor”. E drept că replicile nu lipsesc.

Dar, cum spuneam, cel mai mare gânditor al Franţei din secolul XX (l-am numit, fireşte, pe autorul Cimitirului marin) rememorează Modelul iniţial. Prin urmare, încă o dată: ce este Europa? „Un apendice occidental al Asiei”, delimitat de o Mare fastă. Sub frumuseţea şi intensitatea vieţii solare s-a adunat parcă mulţimea zeilor şi a oamenilor cei mai importanţi ai acestei lumi. Mai întâi fu o pre-Europă în bazinul oriental al Mediteranei. Egiptenii, fenicienii; apoi, grecii, romanii, arabii, populaţiile iberice, celţii, slavii, popoarele germanice, amestecându-se, ciocnindu-se, reciproc „sub vraja celei mai nobile mări”. Un fel de tactism irepresibil a acţionat în acest bazin secole de-a rândul, care au făcut din el „obiectul dorinţei universale şi locul celei mai măreţe activităţi umane”: economic, intelectual, politic, religios, artistic O perpetuă nelinişte şi căutare.  O Europă care iese din ea însăşi şi porneşte la cucerirea pământurilor. O Europă triumfală, ivită din confruntarea cu toate rasele, religiile şi sistemele. O Europă în permanentă stare de veghe: „Europa noastră, care începe printr-o piaţă mediteraneană, devine astfel o vastă uzină; o uzină în sensul propriu, maşină de transformări, dar şi incomparabilă uzină intelectuală. Această uzină intelectuală primeşte din toate părţile toate lucrurile spiritului; ea le distribuie nenumăratelor sale organe, unii sesizează tot ce e noutate cu speranţă, cu aviditate, îi exagerează valoarea; alţii rezistă, opun invaziei noutăţile strălucitoare şi soliditatea bogăţiilor lor deja constituite. Între achiziţie şi conservare, un echilibru trebuie să se restabilească fără încetare, dar un simţ critic tot mai activ atacă una sau alta dintre tendinţe, pune fără milă  la încercare ideile aflate în posesie şi în favoare; probează şi discută fără milă tendinţele acestei regularizări întotdeauna obţinute”.

Dar cine este european veritabil?

Valéry e încredinţat că sunt europene toate popoarele care au stat în decursul istoriei sub trei influenţe. Una este aceea a Romei care a dat europenilor ca zestre spiritul juridic, spiritul militar, spiritul religios, spiritul „formalist”, toleranţa şi buna administraţie: „Roma este modelul etern al puterii organizate şi stabile” (…) Vine, apoi, creştinismul, Religia lui Christos şi cea imperială, care, deşi diferite, s-au armonizat printr-un act de supleţe a politicii romane şi prin puterea demnităţii creştine. La rândul său, creştinismul îmbrăţişează formele imperiului, îi adoptă diviziunea administrativă (civitas – oraşul episcopal), îşi fixează capitala la Roma, îi împrumută limba. Europeni deplini sunt, de-acum încolo, cei care au un drept comun (un singur judecător în timp), un Dumnezeu comun (un Judecător în eternitate). Omul politic roman s-a unit cu omul s-a unit cu omul conştiinţei creştine. Conştiinţa universală (homo religiosus) se juxtapune (mai bine spus: se îngemănează) cu unitatea juridică şi civică pe care o adusese dreptul roman (homo politicus, civicus). Profunzimea sufletelor noastre, idealitatea absolută, simţul justiţiei eterne se întrucombină cu sentimentul ordinii publice, cultul cetăţii şi al justiţiei temporale.

Şi totuşi, „omului european” îi mai lipseşte ceva pentru a fi întrutotul european, anume acţiunea subtilă şi plină de forţă a inteligenţei, fineţe şi soliditatea ştiinţei, limpezimea, puritatea şi distincţia actelor. Aceste virtuţi au venit din Grecia şi ne-au consolidat configuraţia europeană… Şi încă o dată, Valéry găseşte ocazia de a admira rolul fundamental al Imperiului roman: „El a cucerit pentru a fi cucerit. Pătruns de Grecia, pătruns de creştinism, le-a oferit un câmp imens, pacificat şi organizat; a pregătit amplasamentul şi a modelat tiparul în care ideea creştină şi gândirea greacă desluşit imediat. Dar tocmai din acest motiv e bună recapitularea, din când în când, convicţiunilor de altădată, pentru a le pune faţă-n faţă în cu ale „oamenilor recenţi” şi a trage concluziile necesare.

*

Pentru că, acum, ne preocupă mai mult decât oricând „Europa”, e bine de văzut doar acest context în însemnările de faţă, ştiut fiind că literatura (şi arta în general) interesează pe toată lumea. Dorinţa noastră, ca a tuturor popoarelor, e să corespondăm cu tot mapamondul, mai cu seamă în era comunicării şi a marotei numită globalizare. Am trecut de timpul platonismelor adolescentine ori a bovarismelor desuete. Sincronismul a început de multă vreme, măcar că mai sunt destule apucături de imitaţie obtuză şi obsesia prăpastiei lui Pascal. Dar, în esenţă, am ajuns chir să jinduim marele premiu Nobel, la care, din păcate, n-am prea avut cale de acces, decât dacă un Palade s-a dus în America. Aici, pe plaiurile mioritico-dâmboviţene, ne-am cam pus piedici singuri, dintr-o prostească pizmă sau din considerente mai presus decât noi. Cu muzica, prin George Enescu, am răzbătut şi pe alte continente. La fel cu sculptura brâncuşiană. Chiar şi când a fost vorba despre literatură (texte scrise), am ajuns pe tărâmuri mai îndepărtate cu Eliade, Ionescu, Cioran ş. a. prin mijlocirea altor limbi.

Cum spunea marele cărturar Adrian Marino, altfel trebuie înţeleasă acum Europa: nu ca mit paradisiac, ca miraculos corn al abundenţei; fireşte, nici ca o dezavuare a materialităţii, ca suspectare a „consumului”. Dar cum aici ne interesează cultura română faţă cu Europa, e bine de văzut cum s-a clarificat perspectiva românească asupra „europenismului”, dacă suntem în stare să adoptăm o atitudine activă, să mergem în Europa, dar s-o aducem şi la noi acasă, să fim „români” şi „europeni”. Suntem în Uniunea Europeană, dar ne-am sau ne vom integra? Formaţiunile politice să-şi asume mai hotărât şi mai limpede, prin programul lor, modelul european, fiindcă această orientare nu poate să fie „neutră”, dar nici într-un caz politicianistă. Dacă problema se pune de pe poziţiile unui partizanat mărginit, cu discriminările de rigoare, categoric nu facem mare ispravă mergând încă în Europa cu „sărut măna”, ca la o nouă Înaltă Poartă. Mă gândesc, între multe altele, la cea mai recentă  şi mai puţin concludentă închinăciune apropo de evaluarea străină a filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, pe criteriul că denunţă starea catastrofală a sistemului sanitar din România. Culturnicii noştri s-au repezit să reia aprecierea papagaliceşte, fără referinţe de natură axiologic-cinematografică.

Şi, în definitiv, ce poftesc cititorii străini de azi de la literatura română? Nici într-un caz politică şi ideologie de-ale noastre şi nici cum s-ar crede, minimalism, pornografie, coprofagie, autopălmuire sau alte porniri sado-masochiste. După cum dau de înţeles preferinţele mai noi şi opiniile unor scriitori de succes, între valorile de „consum” intră pitorescul, psihologicul problematizant, fantasticul şi chiar metafizicul. Contează scriitura limpede, accentele grave amestecate cu cele cinice. Dar nu este aceasta o reţetă. Poate au cheia enigmei alde Ismail Kadare, Salman Rushidie, Elfriede Jelinek, Orhan Pamuk. Pentru că noi suntem departe de a spune, horaţian, hoc cerat in votis!

Noi românii, „comunitari” europeni, suntem cotaţi mai pe la urmă, fiindcă aici ne-am situat din toate punctele de vedere, deci şi cultural-ideologic. Avem şi europarlamentari falnici, unii de mirare, te apucă ameţeala, nu altceva. Nu insist, fiindcă „Uniunea” e în „dezbinare” cum grăieşte Andrei Pleşu. „Euroscepticii” se înmulţesc zi de zi, pentru că – nu-i aşa? -  dragostea şi cultura trec prin stomac. Grecia, leagăn al fiinţei europene, se află într-o criză economică aproape ca la Nordul Dunării. Cică se face un „pachet uriaş pentru salvarea Europei”. Dar asta, economia şi politichia, nu-i treaba noastră, a scribilor. Ba este, teoretic, anume a celor care n-au crezut niciodată în „uniune” şi arată cu degetul acum, dar şi a celor care întrevăd ceva foarte vag. Cum e Clive Crook, convins că „bazele politice ale Uniunii Europene nu au fost niciodată aşezate”, că de la bun început s-a arătat „cât de slabă e construcţia”. Că proiectul european a pornit de sus în jos, prin urmare este „elitist”. Ritmul integrării a fost grăbit şi cei „slabi” n-au ştiut şi nici nu ştiu că ei „trebuie să fie conduşi spre iluminare”. Superputerea politică şi economică europeană a pus mare preţ pe diversitatea culturală, dar n-au cucerit încrederea „populară”. Va urma, spune Crook, o nouă şi diferită etapă: „Planul de salvare a Greciei e un pas înainte imens, în felul său, iar noutăţile nu se vor opri aici. Acum se vorbeşte despre un control mai puternic, de la centru, asupra guvernelor naţionale”.

Constantin TRANDAFIR

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala