ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

De-ale paremiologiei

Toate par de-a-ndoaselea pentru cine nu pricepe marea reformă a statului. Totul i se pare un nesfârşit haos. Însăşi paremiologia, disciplină neutră, insensibilă faţă de actualitatea militantă, s-a înviorat brusc, s-a trezit la viaţă şi tare i-ar plăcea să înglobeze în largile ei spaţii un proverb cu ticăloşi, cuvânt luat ca substantiv, folosit din când în când în limbajul postdecembrist, deunăzi dezbătut şi la unele posturi de televiziune. Noi credem însă că nu paremiologia ar trebui convocată în acest caz, cât mai mult s-ar cere contribuţia psiholingvisticii ori a sociolingvisticii, o disciplină pe cale de a revoluţiona comunicarea în România, tot ca urmare a tulburătoarei şi ineluctabilei reforme în domeniul învăţământului. Bunăoară, păpuşile cu defecte, distribuite copiilor, îi vor face să constate că nu sunt perfecţi, că omul e departe de a atinge perfecţiunea, dar că are menirea de a tinde spre ea într-un fel, ca să spunem aşa asimptotic. Dar oamenii nu pot fi perfecţi într-un stat imperfect. Prin urmare, raporturile sociale, producţia, repartiţia vor fi revoluţionate prin reforma statului. Să-i lăsăm la o parte pe cei care clevetesc cum că nici nu mai avem stat, că indivizii – anumiţi membri ai societăţii – sunt lăsaţi de izbelişte la cheremul corupţilor, mafioţilor, interlopilor, bandiţilor, în timp ce instituţiile statului, menite să-i apere, din instituţii abilitate au devenit debile şi ineficiente. Nu îi vom urma pe clevetitori. N-au decât să strige cât vor vrea. Nu vor fi auziţi pentru că statul, inteligent fiind, şi-a luat măsuri de apărare faţă de asemenea turbulenţi şi, la o adică, ar putea fi chiar denunţaţi că periclitează cu discursul lor infect, mă rog, ticălos, siguranţa naţională. Prin urmare, copiii primind păpuşile imperfecte, vor deduce într-un târziu că şi părinţii lor sunt cam lâncezi în reformarea statului şi le vor atrage atenţia că împăratul real (nu cel din poveste) e gol. Şi iată cum – scurtăm şi noi demersul pedagogic – păpuşile cu defecte vor ajuta prin simpla lor prezenţă la marea reformă a statului, care e ca şi făcută, dar trebuia doar constatată de adevăraţii patrioţi şi nu de guralivii opoziţiei. Mă rog, am mai întâlnit un asemenea demers, făcut cu artă de scriitorul Enrico Emanuelli în cartea O minunată călătorie. Acolo, un demers diplomatic, iniţiat de un trimis cu însărcinări în domeniu, e dus la îndeplinire în realizarea unei tranzacţii dificile prin simplul fapt de a nu întreprinde nimic, ci doar de a „colabora” prin simple acte de curtoazie: un cadou, o aluzie binevoitoare, o vizită la un şantier lăsată cu laude, oferirea unui buchet de flori etc.

Dar să revenim la paremiologie. De mii de ori în situaţii grele, când a fost pusă în cumpănă existenţa ţării, iar câte un individ îşi vedea de treburile sale, neatent la situaţia dramatică generală, mii de guri au repetat cunoscutul enunţ verificat de trecerea implacabilă a timpului: Ţara arde şi baba se piaptănă. Enunţul are două propoziţii cu sens adversativ: pe de o parte, drama, pe de alta, liniştea nesimţită sau, poate, neştiutoare a individului neatent la interesul general, public. Acum să fim drepţi şi să judecăm ca atare; ce ar fi putut face baba pentru a schimba cursul evenimentelor, când cei care diriguiau treburile înalte nici măcar nu sunt amintiţi? Întrebarea e valabilă în toate timpurile şi, cu oarecare îngăduinţă, chiar şi în zilele noastre. Dar la vremuri noi, adaptări noi. Deunăzi, la o emisiune televizată, sociologul Alfred Bulai ne surprinde, enunţând spontan: Casa arde şi noi vopsim gardul. Am avut o mare satisfacţie. Prima parte a enunţului tradiţional fusese lăsată aproape neschimbată deoarece reflectă o stare socială permanentă: la noi situaţia e arzătoare în mod peren, doar atitudinile cunosc oarecare prefacere, implicând individul sau grupul, colectivitatea. Fireşte că enunţul domnului Alfred Bulai e mai tehnic decât acela transportat în timp de tradiţie. Totodată, e şi mai aplicat. Prin urmare, casa arzând, noi (unii dintre noi) ne facem de lucru vopsind gardul. Dar la ce va sluji vopsirea unui gard împrejmuind o clădire distrusă, adică un loc pustiu? Nu va fi de folos nimănui în cazul în care scapă de flăcări. Se pune întrebarea îngrijorată: de ce mai facem noi o muncă inutilă împrejurul unei construcţii care a costat (mult, puţin) şi care acum e distrusă? Răspunsul ar fi acesta: fie din prostie, fie din interes, fie din ambele motive. Noi credem că interesul determină o asemenea treabă ineficace. O societate comercială avantajată (de către cineva) trebuie să câştige banii în detrimentul comunităţii, al interesului public. Şi astfel de cazuri fiind din ce în ce mai multe, determină pe termen lung indiferenţa babei, ba chiar neîncrederea în aşa-zisele bune intenţii ale acelora care diriguiesc treburile ţării. Vopsim şi vopsim garduri cu vopsea de proastă calitate, nu întreprindem nici un control mai ca lumea, facem recepţii de mântuială în aşa fel ca, deîndată ce vom avea ocazia, să încredinţăm din nou aceloraşi clienţi lucrările numai bune de umplut cu bani conturile unora. Şi în vremea asta ne plângem că tratarea cancerului bugetului (pensionarii) merge prost. Păi, bravi conducători, puneţi la treabă pe cei ce dau un diagnostic corect şi veţi avea proba veridică a scurgerilor nejustificate a unor sume uriaşe din buget. Eu cred că aţi vrut să ajungeţi la conducerea ţării ca să o administraţi, nu să îi scoateţi vinovaţi pe pensionari. Sau conducerea ţării o fi doar un pretext, Doamne iartă-mă!

Până una alta, ca semn îmbucurător, ţara nu mai arde – realitate nouă -, ci fierbe în propriul ei suc. Iar baba nu se mai piaptănă pentru că în vremuri de criză nu-ţi arde de pieptănat. Mai degrabă stă la cozi: la pomeni, la moaşte, la plătirea impozitelor. Stă, stă şi gândeşte: Lasă că nu mai e mult, scapă şi ei de mine şi eu de ei. În toiul crizei, o înaltă filosofie şi-a făcut loc: a scăpa unii de alţii ca soluţie de progres. Eu scap de tine, tu scapi de mine, dar, atenţie!, să nu slăbim coeziunea socială.

Într-o asemenea situaţie, chiar şi scriitorii ar trebui să manifeste mai multă înţelegere faţă de intemperiile care se abat asupra ţării. Ar trebui să invoce, prin procedee oculte, reînvierea spiritelor marilor creatori din alte timpuri. Reveniţi chiar şi pentru o clipă la lumina zilei, ar crea fără să mai ceară drepturi de autor. Se pare că s-ar fi reuşit într-un caz, de pildă, cu unul Macedonski, unul „teatral şi arogant”, care se trezi declarând: „Plecaţi: privighetoarea-i moartă şi liliacul e uscat.” O fi de vină o suspectă programare prin calculator? Parcă suna altfel versul…

Victor MITOCARU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala