ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Meritocraţii

Există o categorie de filme care au ca subiect principal viaţa anostă şi severă de altădată a elevilor şi studenţilor din colegiile americane sau englezeşti de altădată, mai precis, ale celor din aşa-zisele şcoli pregătitoare pentru educaţia superioară din universităţile din Oxbridge (o amestecătură între Oxford şi Cambridge), în Anglia, sau cele aparţinând râvnitei Ivy League (în traducere, Liga iederei, inspirată de planta căţărătoare de pe zidurile acestor venerabile instituţii), în America. Toţi ne amintim, în acest sens, de celebrul şi aproape banalizatul, de acum, Cerc al poeţilor dispăruţi, unde conservatorismul exagerat sau îmbâcsit al unor părinţi sau profesori ai anilor ’50, din America, este incriminat ca înăbuşitor sau chiar ucigaş al spiritelor tinere pline de visuri şi de talente.

Mi-am amintit de acest film când am citit, de curând, în The New York Review of Books, un articol scris de Tony Judt, cu titlul Meritocraţii. Aici, profesorul universitar american (decedat în august, anul acesta), istoric şi intelectual proeminent, îşi reaminteşte studenţia englezească de la King’s College, Cambridge, din anii ’60. Atmosfera descrisă, Kingsmenii reînviaţi ai trecutului sună familiar, aproape ca în filmul amintit mai sus. E ca şi cum unul dintre adolescenţii aceia rebeli ai filmului stă şi îşi reaminteşte perioada studiilor, reevaluând-o.

Dar, mai mult decât toate acestea, articolul mi-a adus în minte o scenă a filmului care, deconstructivist vorbind, ar putea fi văzută ca o ruptură de nivel a scenariului. E vorba de dialogul dintre Keating, profesorul jucat cu talent de către Robin Williams, şi un alt profesor, prietenul lui, care îi atrage atenţia primului că, deşi e cât se poate de nobil să le arăţi studenţilor cât de creativă este revolta şi cultivarea eului, totuşi, cei mai mulţi dintre ei o să realizeze la un moment dat că nu sunt nici pe departe nişte Mozart, Rembrandt ori Einstein şi că atunci aceştia o să te urască pentru asta. Scena se rezolvă romantic prin recitarea unor versuri de către Keating care exaltă viaţa animată de visuri înalte. Articolul lui Tony Judt preia, parcă, problematica acestui dialog cam de unde a fost lăsat în suspensie în film, dându-i un final mai complex şi mai aproape de realitate.

Meritocraţii, aşa cum îi categoriseşte autorul, erau acei adolescenţi care ajunseseră în universităţi de elită prin intermediul unui sistem de stat ce promova tinerii valoroşi, dar defavorizaţi din alte puncte de vedere. El însuşi era primul din familie care ajungea să absolve gimnaziul şi, apoi, o universitate. Viaţa la King’s College este văzută cu nostalgie, dar nu cu naivitate. Schimbarea mentalităţii, a comportamentelor s-a petrecut, zice Judt, în câţiva ani, aproape dintr-o dată. Regulile a căror încălcare părea de neimaginat în primul an erau, în ultimul an, deja desuete, luate în derâdere.

Dar această revoluţie nu s-a dovedit deloc una de bun augur, mărturiseşte profesorul. Cu amărăciune, constată că dispariţia ulterioară a sistemului de promovare exclusiv pe bază de merite, dispariţie datorată în mare parte relativismului şi egalitarismului prost înţelese, a dus la o uniformizare în sens negativ a performanţelor din învăţământ, iar pierderea acelei continuităţi şi a acelui simţ al tradiţiei şi al onoarei nu au făcut decât să deturneze viitoarele generaţii de la umanismul liberalismului, îndemnându-le să-şi concentreze interesul asupra unor domenii ce oferă în primul rând avantaje financiare.

Generaţia lui Judt, cea care a trăit tranziţia de la victorianismul tradiţionalist la (post)modernismul dezinhibat al dominaţiei tuturor drepturilor şi al minimizării îndatoririlor, a fost cea care s-a bucurat de avantajele ambelor sisteme. Însă ce credeţi că regretă Tony Judt? Tocmai acele nopţi de învăţat lucruri care nu îţi mai folosesc la nimic după aceea, tocmai acele figuri de profesori neinteresaţi de formarea precisă şi isterică la studenţi a unor abilităţi, ci preocupaţi, din ternele şi obscurele lor scaune academice, de cultivarea spiritului prin studiul sobru, perseverent şi solicitant al textelor fundamentale ale umanităţii.

Din păcate, favorizarea excesivă a laturii dionisiace a învăţării şi ignorarea trudei plicticoase fără de care nu se poate ieşi la lumină, face ca meritocraţii să fie azi pe cale de dispariţie. Spaţiul public devine astfel dominat de judecăţi lipsite de nuanţe, izvorâte dintr-un pospai superficial de cunoaştere, prin care se ratează adevărul şi înfloreşte buruienos, pe toate marginile, invidia şi ura.

Elena Ciobanu

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala