Nora Iuga şi o călătorie ciudată. Autobuzul cu cocoşaţi

Portretul lui Sam

Cum am reacţiona dacă sub ochii noştri ar apărea deodată un autobuz plin cu cocoşaţi? Oricât de miloşi am fi din fire, probabil că funambulescul imaginii ne-ar crea un disconfort psihic. Dar nu cumva „cocoşatul” (de fapt complexatul de orice fel) simte altfel, nu vede mai mult, dincolo de firesc? Mesajul pe care îl transmite Nora Iuga în volumul de versuri Autobuzul cu cocoşaţi (Editura „Charmides”, 2010) este că o persoană cu handicap, marginalizată social, se salvează prin trăirea în suprarealitate.

Sam, personajul principal al cărţii, un infirm care a primit la naştere o cocoaşă, nu poate vorbi despre sine decât închipuindu-se din rasa caninelor, este din fire un contemplativ. „sînt un căţel ud rabd şi tac/ fac colăcei mici şi galbeni/ mă gîndesc la bunul dumnezeu”. Pe de altă parte este şi un fin observator al lumii din jur, deşi nu o înţelege decât proiectând asupra ei compoziţii proprii, bogate în imagini, de cele mai multe ori burleşti. Perceperea relaţiilor umane se realizează într-o viziune fantastă, absurdă şi metaforică, cu o abundenţă de simboluri dificil decriptabile. Sam priveşte, analizează ce se petrece în imediata vecinătate, dar de la lumea exterioară se întoarce subit în el însuşi. Alteori, dimpotrivă, pornind de la o cunoaştere de sine în care autocompătimirea lasă loc frecvent umorului negru, autoironiei amare, nu cade în capcana lamentaţiei, evadează la momentul potrivit din singurătatea traumatică, abisală, observând în cele mai mici detalii diverse întâmplări din cotidian, presimţind legături spirituale, misterioase, existente latent între naturi diferite sau de acelaşi tip. Complexul de inferioritate, de neînvins, exacerbat de reacţiile de respingere cu care se confruntă în permanenţă, este periodic depăşit prin dedublare. Spiritul ludic de care este animat Sam şi-l consumă fiind propriul partener de joacă, iar izolarea generează monologuri interioare. Se confesează unui auditoriu invizibil, dar vocea lui se stinge treptat, mascând, în fraze suprarealiste rostite pe jumătate, tristeţea metafizică, revolta interioară: „mama mare era un abajur/ bunicul era un ceainic/ eu eram o măslină mică mică/ pe o farfurie japoneză/ sînt un bărbat dubios/ vedeţi doar am graţii de femeie/ îmi plac culorile complementare/ cînd uit să plătesc telefonul/ se-nchide apa/ când dau peste-un pat cu baldachin/ sînt mutat în biroul de-alături/ vreau să discut cu un specialist/ vreau să aflu unde stă toleranţa/ dacă e blondă sau brună/ şi cîţi ani are/ în repondeur se auzea o căţea/ avea un aer aristocratic/ şi eu mă întrebam/ pe mine cine mă aude/ stau pe banchetă între doi tâlhari/ din cauza lor nu pot să cânt marseilleza/ aerul din autobuz e o vacă/ ugerul ei priveşte înapoi cu mânie”

 Rudele lui Sam. O familie de infirmi

E cumva de mirare ca o carte de versuri să conţină un arbore genealogic. Pe lângă legăturile de sânge, este adăugat un personaj – Terente Caramangioglu, om înstărit, cam grobian, „întreprinzător, ambiţios, cinic”, prieten de familie, reprezintă legătura cu normalitatea, cu viaţa concretă.

Prezentările biografice se fac îmbinând blândeţea şi compasiunea cu sarcasmul şi ironia frivolă: „Mama, pe nume Camilla Teodorovici, născută la Bucureşti, pe 26 iulie 1917. Odată cu ea apare pentru prima oară cocoaşa în familia Teodorovici, nimeni nu ştie dacă numele ei e real sau poreclă. Blândă, răbdătoare, supusă. Sedusă şi abandonată. Naşte un fiu pe nume Sam. Din nou sedusă şi abandonată. Naşte un fiu pe nume Istovitu. Moare prematur înecându-se cu un os de peşte.” Din caracterizarea lui Sam: „Fire retrasă, îi place să petreacă ore în şir pe veceu. Atunci scrie versuri. Vrea să-şi umilească nevasta. E gelos pe talentele ei. Are complexe de minoritar. E prudent. Nu bea, nu fumează, nu a fost membru de partid. Păcătuieşte în gând, atunci întrece măsura. În fiecare seară înainte de culcare îi cere iertare lui Dumnezeu.” Fratele, Istovitu, e „fără cocoaşă”, dar nu fără complexe. E static, lipsit de ocupaţie. Om incomplet, „constituţie firavă”, „somnambul”, „lipsit de voinţă, nu rezistă tentaţiilor”, râvneşte la soţia fratelui, la Minodora.

Întorcându-ne la cuprinsul de versuri, vom spune că rostirea gravă, vocea austeră, antilirismul contrapunctează vertijul oniric de care sunt animate personajele, ele alcătuind, aşa cum inspirat observa Alex. Ştefănescu, „un carusel de euri derizorii şi tragice”. Raportându-se la valoarea absolută a timpului, Sam utilizează adesea perfectul compus: „şi eu care mi-am tatuat/ sirene pe braţ/ şi mi-am făcut pantaloni largi/ în pliseuri mărunte/ şi părul mi l-am vopsit în verde/ eu care am vrut să fiu original/ crezând că asta e o piedică/ în calea uitării/…/ şi eu care m-am şters de tot/ care m-am pierdut în neagra veşnicie”. Limbajul este frapant prin expresii oximoronice: lebăda este „neruşinată”, cocoaşa „celestă”, „câinii urinează pe piciorul ud şi trandafirul înfloreşte”.

Sam este în felul lui un romantic prin excelenţă. Soţia îi seamănă în anumite privinţe. Având doza ei de pragmatism, Minodora se luptă cu sfaturile realiste ale mamei, fiind atrasă de idealuri artistice: „mama mi-a spus:/ minodora nu te mai gândi la sam/ când te duci la piaţă/ gândeşte-te la varză şi la costiţă/ fii o femeie cuviincioasă/ ce parcă beethoven i-am zis/ nu se gândea nu-i cânta şi lui/ tot timpul pasărea în cap?”. Deşi trec prin perioade de înstrăinare, Sam şi Minodora se presimt unul pe celălalt, au nostalgii ale iubirii de început când depăşeau problemele cotidiene întreţinându-şi unul altuia visele. „Cocoaşa” nu mai e semnul neputinţei, ci reprezintă deodată punctul de comunicare între îndrăgostiţi, puntea de trecere dintr-un ţinut mundan într-unul oniric, încărcat de exotism. Asocierea triunghiului feminin cu ochiul divin ar putea esenţializa aspectul de sacralitate al iubirii: „îţi aduci aminte minodora/ cum ciocăneai dimineaţa la cocoaşa mea/ şi dinăuntru se auzea nilul susurînd/ şi palmierii şi viperele mici şi galbene/ ca nişte jartiere de damă/ şi glasul lui ramses/ proaspăt trezit din somn/ cînd tocmai te visase/ în slipul tău triunghiular/ în care clipea ochiul lui dumnezeu/ ţii minte cum mergeam amândoi la servici/ cum mâncam covrigi cu susan/ şi tu îţi ridicai puţin noaptea de pe ochi/ sam ai plătit lumina mă întrebai/ erai pudică eu te duceam cu vorba/ îmi plăcea întunericul tău/ mă bălăceam în el/ până ajungeam pe emisfera cealaltă”.

 Un titlu dur pentru un volum de versuri

Ideile transmise şi generate, psihologia personajelor ar putea fi lesne obiectul unei piese de teatru sau a unui roman. Sam şi personajul lui Dostoievski, „sărmanul” prinţ Mâşkin, au puncte comune. Inadaptaţi, poartă povara unor stigmate. Atemporali, mistici fără a fi religioşi, cei doi sunt îngeri prin gingăşie şi naivitate. Argumentul autoarei s-ar potrivi ca prolog la romanul Idiotul: „De ce Autobuzul cu cocoşaţi? Pentru că sînt familii pe lumea asta, familii de sfinţi, de martiri, de învingători, familii de torţionari, de turnători, de intransigenţi, de fanatici, familii de infirmi… Infirmii sînt cei mai frumoşi fiindcă nu seamănă cu ceilalţi, lor le lipsesc părţile de vanitate, ei ştiu să pună-n loc bucăţi întregi de iertare şi bucăţile de iertare sînt aripi luminoase de îngeri…”

Traseul Autobuzului cu cocoşaţi

Imaginea autobuzului cu cocoşaţi ne-a dezvăluit-o Nora Iuga pentru prima oară în Poem de octombrie (volumul Spitalelor manechinelor, 1998). Antologia Inima ca un pumn de boxeur (Editura „Vinea”, Bucureşti, 2000) se deschidea cu un ciclu de 20 de poeme inedite înscrise sub genericul „Autobuzul cu cocoşaţi”. În 2002 se adăugau alte poeme când la aceeaşi editură, Vinea, apărea volumul de sine stătător Autobuzul cu cocoşaţi. Iată că, în acest an, Editura „Charmides”, într-o ediţie elegantă, ne facilitează o reîntâlnire cu Sam. Din prefaţa semnată de Octavian Soviany notăm: „Nora Iuga se dovedeşte, pe parcursul poemelor din Autobuzul cu cocoşaţi, o veritabilă doamnă-spiriduş care (…) readuce în prim-plan bucuria jocului şi a reveriei, are, în faţa realului, pe care l-a transformat într-un vertij de culoare şi de lumină, voluptăţile ucenicului vrăjitor, ce a dat, întâmplător sau nu, peste bagheta maestrului. Şi ne face să înţelegem că, în fond, poezia n-a fost niciodată altceva decît un mod de a da cu tifla realităţii, aşa cum ştiu să o facă numai nebunii şi numai copii.”

Reeditarea demonstrează că versurile Norei Iuga îşi păstrează prospeţimea şi modernitatea după 10 ani de la prima apariţie. Bizarul personaj Sam rămâne în memoria cititorilor prin paradoxurile sale şi le câştigă inima având vocaţia sublimului.