ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Revista revistelor septembrie 2010

Tomis

august / două mii zece

Un număr consacrat antimodernismului marca Deleuze. Sunt îndeaproape revăzute incitantele teze ale lui Deleuze şi Guattari, ce pleacă de la premisa că oedipianismul este o eroare. Psihanaliza nu e nici pe departe calea atât de căutată pentru a vindeca, dimpotrivă: reprimă în mod brutal, îşi supune civilizaţia prin impunerea complexului eodipian ca sursă a civilizaţiei. Semnatarul micului eseu, Daniel Clinici, încearcă să păstreze echilibrul între un posibil eşec al teoriilor prezentate şi principiile cele mai intime ale psihanalizei. Din fericire, ştie că prin această cutie a Pandorei trebuie să umbli cu mult discernământ. Dintr-un anume unghi, sub forma unei prime concluzii, apare anti-eodipianismul drept o realizare epocală, dar monstruoasă. „Epocală, pentru că reuşeşte să speculeze, să atace şi să creeze acolo unde trebuie, să deconstruiască ceea ce era de deconstruit: problema lui Deleuze / Guattari este, în fond, puterea, cea care oprimă, care îşi aserveşte, care îşi fabrică supuşii, în sens general, iar în sens particular, fascismul, starea omului de a fi controlat, de a se lăsa controlat, de a-şi dori să fie controlat. Monstruoasă, pentru că loveşte în certitudinile pe care ni le-am fabricat de-a lungul istoriei şi fără de care, deloc eodipian, se pare că nu putem exista, pe care, din nou, ni le dorim ca forme de control”.

Pentru câteva momente mi-am zis că nu mai are niciun rost să semnalez editorialul lui Bogdan Papacostea. Rândurile destul de acide ar trebui mai întâi citite de o clasă politică interesată în chip real de binele ţării, iar mai apoi – de o clasă politică bine „alfabetizată”. Dar cum la „vreme de nevoie” nu ne vin decât exemple din cele rele, am considerat of-ul lui Bogdan Papacostea drept o „afacere de familie”. ARTelierele revistei se ocupă pe rând de Mikhail Fokine, părintele baletului rus (Luana Luban), dar şi de Meat Loaf – „primul şi ultimul trubadur al rock’n’roll-ului, o combinaţie între American Ninja, băiatul care aduce apa şi guslarul care respiră greu eterna cămăşuţă cu volănaşe” (Dan Mihuţ). Destul de argumentat, Alina Costea stabileşte că Mircea Cărtărescu încă „mai are zvâc” cu „Frumoasele străine”, o carte clădită pe măştile unui burlesc inedit, potenţat de româncuţe cu cozi împletite şi fuste creţe. Ei, dragă colega, de-ai şti câtă dreptate are Mircişor… Debutul „Tomis” e destul de reuşit, chiar dacă nu sclipitor. Peste câteva pagini, tonul se schimbă, Adrian Majuru trage la răspundere [peste (cât) timp] câteva nume ale intelighenţei proletcultiste. Vă las plăcerea acestei reîntâlniri!

Un alt număr dens, într-adevăr! Când mi-am zis că am semnalat ce era de semnalat, îmi dau seama că era să uit tocmai cele mai bune materiale: unu – o cronică a lui Marius Conkan (de-acu vă urmăresc!) cu referire la „Angelus”, ultimul roman semnat Ruxandra Cesereanu; doi – o scriere amplă despre câţiva bedefili înfocaţi (Dodo Niţă); sub semnul amintirilor, trei – „Seri de teatru antic” (Luana Luban). Atât!

România literară

17 septembrie 2010

În primul rând, cred că redacţia a mizat pentru numărul curent pe „o lectură a romanului unei educaţii”, Alexandru Niculescu despre „Amor intellectualis”, de Ion Vianu. Mai mult, redacţia plusează cu avanpremiera editorială a jurnalelor lui George Orwell. Din păcate, nu mă încântă nicio variantă dar am găsit alte puncte de interes. Puţine sunt revistele de cultură care au luat aminte că anul acesta e legat de cifra două sute şi de numele lui Chopin! M-a bucurat faptul că „România literară” a găsit de cuviinţă să ne facă cunoscut, chiar dacă în tuşe mari, programul complex al Festivalului Chopin de la Varşovia. Dar nu mă las nici pe departe cuprins de entuziasmul Elenei Zottoviceanu: „… nu poţi să nu reflectezi […] când auzi că s-au publicat cu acest prilej peste 120 de cărţi de toate nivelele, că au avut loc aproximativ 3000 de manifestări dedicate compozitorului în lumea întreagă, dintre care 1200 în Polonia (şi, trebuie spus, circa 50 în România şi Republica Moldova, patronate de Institutul Polonez din Bucureşti)”. Da, chiar aşa, manifestări numeroase prin ţărişoara noastră, la care adevăratul public meloman ajunge prea greu, de multe ori neaflând în timp util de eveniment. Totul e în cerc închis, e loc doar pentru Sir şi Mrs., şi cam atât… Mai rar, poate câţiva amărâţi, pentru presă…  sau copii aduşi cu şcoala, „vremi” de tristă amintire, cărora doamnele profesoare le „explică” cu nonşalanţă cât de mult se aseamănă muzica lui Chopin cu versul bacovian, ba plusând şi alte inepţii. Rămâne Chopin… şi viaţa cu mofturile ei, plimbându-se agale, dând ocol cărţilor din preajma unui Nicolae Manolescu ce ne mărturiseşte în editorial: „afon fiind, am tras toată viaţa cu urechea, fascinat de ceea ce nu auzeam cum trebuie şi încercând să înţeleg. Astăzi ştiu multă muzică, dar urechea mă trădează ca şi ieri. De aceea, probabil, pretind că muzica nu doar se ascultă, dar se şi înţelege. Sau că în muzică joacă un rol şi capul, nu doar urechea”.

Tribuna

16-31 august 2010

Nu cred să fi prealuat vreodată atât de mult dintr-un editorial, dar comit voit această impoliteţe acum, din motive de text argumentate: „Există unele specii de peşti killie – ocrotite pretutindeni de admirabili hobbişti – care explorează întreaga viaţă apa strânsă în urma lăsată de laba unui elefant: icrele depuse în precedentul anotimp ploios eclozează abia acuma-n balta pachidermă, printre ierburi şi larve de insecte, şi un ecosistem în miniatură ia naştere pentru perpetuarea multicolorilor killie; care vor creşte şi vor vâna, vor depune icre şi vor muri în uscăciunea savanei până când, la un nou potop, din ouăle minuscule vor ecloza moştenitorii… Nu găsesc o metaforă mai exactă pentru mediile (protectoare, matern-artificiale, miraculos întreţinute) unde artiştii şi scriitorii contemporani sunt preţuiţi cum se cuvine: în România noastră, mustind ca buretele de mitocănie şi agresivitate elementară, asemenea spaţii se-mpuţinează de la o zi la alta, invadate, cangrenate când nu desfiinţate de o faună sfertodoctă, ţoape şi manelişti, călăi şi lingăi. Aproape că nu găseşti instituţie sau festival, revistă sau program cultural care să nu fie azi deja-mbăloşate (dacă nu abuziv desfiinţate) de festivismul şi pupincurismul de care, iată, la 20 de ani de la Revoluţie, ne-am îndepărtat abia cu o milionime de milimetru. Rămâne încă – firavă şi meschină – libertatea de expresie, libertatea de a denunţa toate astea. Atâta doar că, pistonată frecvent, duce la disperare, depresie şi sinucidere – iar sinuciderile unor cunoscuţi şi tineri scriitori sunt, în epoca asta, cât se poate de reale” (Ştefan Manasia).

Oglinda literară

nr.105, septembrie 2010

Acelaşi neobosit Gabriel Funica e interesat de ucronica romanului lui Eric Faye, din câte ne dăm seama uşor apropiat de Andrei Makine. E vorba de un dublu Paris, unul întors către principiile consolidate în cadrul Blocului Estic, celălalt – Parisul Occidentului; din păcate, ideea care se desprinde este tocmai aceea a negării Parisului real – trăim având în minte un cu totul alt Paris, încărcat de acel ceva al fiecăruia dintre noi. Cu seriozitatea-i binecunoscută, Theodor Codreanu găseşte motivele pentru care rondelul epigramatic încă mai e „la căutare”. Dan Brudaşcu aduce noi lămuriri cu privire la elemente din biografia lui Octavian Goga, poet considerat drept principala figură lirică-culturală a primei jumătăţi a secolului trecut. Mircea Radu Iacoban ridică (pe bună dreptate) câteva întrebări cu privire la incerta moarte a lui Cezar Ivănescu, netrecând nici peste aparenta lipsă de profesionalism a câtorva din medicii băcăuani. Nu mi-a plăcut aproape deloc „Nichita Stănescu, complex de simboluri” (Corina Liliana Blidea) – nici o teză nouă, nici o nuanţare care să incite. Eventual, ar putea fi reţinut doar pasajul: „Poezia lui Stănescu se aseamănă foarte mult cu cea a contemporanului nostru Matei Vişniec. De asemenea, el poate fi denumit un bacovian blagian sau invers prin interpretarea dată de văz asupra creaţiei sale, prin folosirea culorilor, instrumentelor sau stelelor ca sursă de lumină, ochiul fiind o frontieră nedefinită foarte bine de autorul din Ploieşti”. Hmm, cam de aici, colegii de la Oglinda încep să adune materiale care mai de care mai… aş zice hilare, neobişnuite, prefer, în final, ciudate. Doar câteva exemple: „Poveştile vieţii şi adevărurile literaturii” (Şerban Tomşa), „Kpra coo 3 iezi” (?), „Yu Lan Hua” (Oana Dugan), „România lui Dan Diaconescu” (Andrei Pleşu) – da, da, nu vă miraţi, şi Pleşu e pe lista neagră, fragment din romanul „Trei vise şi… un şal” (Amelia Mociulschi), „Faima templierilor, receptarea ordinului în literatura europeană” (Cristian Tiberiu Popescu), toate culminând prin „Cutremurul din noiembrie 1940 şi loja masonică evreiască din Panciu” (Bogdan Constantin Dogaru). Mă opresc aici, eventual cu rugămintea unei selecţii mai fericite a materialelor pentru numerele viitoare!

Cronica

nr.8, august 2010

Un mare plus, revista este ilustrată cu lucrările pictorului Adrian Podoleanu. Valeriu Stancu pleacă de la întrebarea (doar aparent) retorică „A greşi e omeneşte?”, ajunge către o concluzie amară, formulată îndărătul unei infim de mici speranţe în redresarea societăţii în care trăim: „Aşadar, ca să revin la afirmaţia de la începutul acestor notaţii, şi un popor poate greşi. Iar un popor care greşeşte este sortit dispariţiei, aşa cum în urmă cu 18 ani, pe malurile Meusei, la Bienala de Internaţională de Poezie de la Liege, afirma cu durere în suflet scriitorul Ismail Kadare, într-un interesant dialog pe care l-am purtat prin sălile Palatului Congreselor, în vremea când eu, naiv, tot mai speram că poporului român i se pregăteşte la trecutu-i mare, mare viitor”.

Interviul Chantal Jaquet – Bogdan Mihai Mandache surprinde rolul actual al filosofiei, interesată poate mai mult decât altădată de raportul dintre corporalitate şi spiritualitate la Spinoza. Mai departe, avem un experiment fericit, text şi mizanscenă, ce ne poartă printr-o echilibrată preumblare în lumea Medeei (Ioana Petcu). Bifez şi Iaşul poetic de azi – „Şerban Axinte, înspre o Lume (care) i-a ieşit aşa cum a vrut” (Emanuela Ilie). Mijlocul revistei, salonul literar, îi este dedicat lui Valeriu Stancu. Decupez „robie”: „Trec sănii, iubito, prin inima mea, / Te poartă cu ele-n adâncul departe, / E noapte târzie şi iarna e grea / O mare de vise acum ne desparte!… / Trec sănii, iubito, prin inima mea… // E noapte târzie şi ranele dor / Doar visele-mi caii le iau sub copite / Zăpada se tulbură-n trecerea lor / Şi sângeră luna în zări troienite. / E noapte târzie şi ranele dor…” Între critică literară şi estetică – „Opera de artă (literară) ca structură. Consideraţii româneşti şi străine privind definirea conceptului” (Leonida Maniu). Nota zece pentru breviarul filosofic francez (pagină realizată de Bogdan Mihai Mandache), de căutat „Philosophie du rock. Une ontologie des artefacts et des enregistrements” (Roger Pouivet).

Observatorul cultural

9-15 septembrie 2010

Asta da surpriză plăcută, un întreg număr dedicat lui Mircea Cărtărescu!

Deşi am început articolul lui Cezar Gheorghe cu un… strâmbat din nas, neconvenindu-mi mai deloc apropierea „Orbitorului” de… Marcel Proust, am început să fiu de acord cu autorul chiar din momentul în care acesta echivala trilogia cu o hiper-privire ce porneşte de la particulele infinitezimale ale realităţii noastre microscopice ce urcă până la scara Cosmosului […] şi a dimensiunilor alternative”. Şi mai aplicat este Daniel Cristea-Enache: „O pagină nu arată mare lucru; dar întregul acestor notaţii apatice şi «autocritice» spune destul de mult – şi încă într-un mod explicit mai puţin practicat, până în anii ’90, de livrescul şi intertextualul Cărtărescu. Dacă nu ţinem seama de compartimentările de gen, putem face o legătură cu evoluţia stilistică a autorului, după 1989, la paralele inegale ale prozei înalte şi, respectiv, ale prozei plus publicisticii soft. Orbitor păstrează până la volumul al treilea onirismul sans rivages şi barochismul hiperestetizant din poezia «veche» şi din Visul. În schimb, cărţile uşurele, de succes la publicul larg, vor merge exact pe această direcţie «fără fasoane» a discursului şi pe scuturarea artistului genialoid de însemnele artei sale”. Adina Diniţoiu vede în „Frumoasele străine” mai degrabă o „amărăciune de fond a scriitorului”, latură surprinsă întrucâtva şi de Raluca Ciochină. Obligatoriu, de citit interviul realizat de Doina Ioanid, poate cel mai bun acordat vreodată de Mircea Cărtărescu – despre arte poetice, despre marea artă a romanului, despre însăşi arta de a trăi în şi în-afara literaturii.

LecTop

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala