ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Sâmburi de migdal

Am întâlnit, de-a lungul timpului, câţiva artişti fără operă. Unii erau ca fructele apetisante la exterior, dar seci în interior. Alţii, dimpotrivă, prezentau pronunţate zbârcituri pe dinafară şi o impecabilă netezime pe dinăuntru. Cu toţii însă afirmau un scepticism nemântuit şi o fatidică intransigenţă. De unde imposibilitatea de a articula, de a ieşi la suprafaţă. Fiecare în felul lui era un Iona care, spărgând burta unui peşte, intra în burta altui peşte mai mare. În prezenţa lor am avut întotdeauna senzaţia că sunt într-o mlaştină, unde cu cât împing mai mult, cu atât mă scufund mai adânc. E curios, dar uneori am senzaţia că există şi opere fără artişti. Motiv pentru care încerc să scotocesc după unul pe măsură. Încerc să mă (re)găsesc scotocindu-mă…Aşa se face că, găsind autorul, pierd, iremediabil, opera. Şi, precis, voi întâlni, măcar încă un artist fără operă.

x

Nu-i nici o noutate: suntem fiinţe duale, supuşi mereu hegemoniei unor forţe antagonice. Când visăm, ne asaltează trezia şi viceversa; când ne obrăznicim, cuminţenia ne face semn că va sosi şi invers. Şi, tot aşa, când una dintre forţe pare că va câştiga, opusul ei stă întotdeauna la pândă şi, mai devreme sau mai târziu, va izbucni cu tărie. În creaţia muzicală însă, compozitorii sunt nu numai duali (repliindu-se după zămislirea fiecărui opus şi revenind la propria singurătate), ci şi monali (avântându-se necontenit şi fugind, ca de dracu’, de propria făptură). Pe de o parte sunt cei care găsesc o ieşire spre responsabilitate; pe de altă parte se află cei ce nu se pot elibera de inconştienţă. Doar compozitorul-dual, cufundându-se iniţial în lumea inconştientului (starea de vis ori de graţie), are capacitatea de a se întoarce spre exterior, subordonându-se expresiunii conştientului (starea de trezie, de dis-graţie). Compozitorul-monal rămâne cantonat în interior. Preferă visul, ignorând cu încăpăţânare realitatea. Unul îşi povesteşte mereu, cu febrilitate, visul. Celălalt îşi visează, inconturnabil, povestea.

x

În general compozitorii se simt nefericiţi în absenţa unei teme de creaţie. Dar fericirea nu vine odată cu tema. Nici din „joaca” cu ea. Ci doar atunci când tema devine tramă. Adică, plan. Ori proiect de viaţă. Şi motiv de ne-murire. În muzică nu există teme mari şi teme mici. Au existat însă mari compozitori şi compozitori minori. Primii, chiar şi când compun o muzică ce se adresează, bunăoară, copiilor, fac o operă memorabilă. Cei din urmă, pot să se inspire, de pildă, din legile secţiunii de aur, şi tot o muzică proastă vor zămisli. Sunetul unui trianglu oarecare capătă greutate în funcţie de cine îl gândeşte. Pentru cineva el nu înseamnă nimic. Pentru altcineva, din contră, poate pune sub semnul întrebării o întreagă lume. Ca să nu mai spunem că nu trebuie să fii un bun dansator ca să scrii o reuşită muzică de dans.

x

Se spune că fiecare epocă îşi crează muzica de care are nevoie. Poate că e mult spus, dar simt că astăzi muzica îşi crează o epocă pe măsura potenţialului ei. Vorba lui Borges: „într-o lume în care plăcerile vin de la magazinul de jucării, durerile nu pot fi de la fierărie”.

x

Toate culturile muzicale sunt, fireşte, bogate, într-un fel chiar impresionante. Dar muzica Europei e o realitate mai bogată şi mai fecundă decât muzica americană, asiatică sau cea africană: fiecare cromozom al ei a fost fertilizat şi sporit de mii şi mii de compozitori de-a lungul unui mileniu, timp în care natura s-a mixat cu cultura, peisajul sonor frust, elementar transformându-se într-unul însufleţit, locuit de spiritele tuturor creatorilor de muzici savante ce au cotizat, fiecare după posibilităţi, la tezaurul sonor al  bătrânului continent.

x

Poate că studiul muzicii ar trebui început cu muzica recentă, care e în proximitatea temporală a copiilor, şi să se finalizeze cu creaţiile Barocului şi Renaşterii, cele mai îndepărtate, ca vârstă, de ei. Însăşi tatonările muzicii savante sunt, întrun fel, mai aproape de preocupările învăţăceilor într-ale artei sunetelor: improvizaţia şi aleatorismul, colajul şi referenţialitatea, ludicul şi oniricul. Ce păcat că şcoala m-a obligat să-i înţeleg pe Bach şi Beethoven la vârsta când ar fi trebuit să mă familiarizez cu muzica unui Cage ori Stravinski!

x

Unii spun că a compune e o sfâşiere, însoţită de suferinţă sufletească. Pentru alţii actul creaţiei e, dimpotrivă, o uşurare, facilitând uitarea de sine a autorului. Dincolo de sfâşiere sau uşurare, important e ca opera să fie personală şi de o rigoare resemnată. Când separăm forma de fond, încuviinţăm, într-o mare măsură, sfâşierea, destrămarea. Din contră, când sudăm exteriorul cu interiorul operei, trezim, irepresibil, sentimentul împlinirii, al desăvârşirii. Să spui ce ai de spus în forma în care trebuie s-o spui ! – iată dezideratul ce trancende orice durere ori bucurie însoţitoare a gestului creator.

x

Câtă vreme o partitură rămâne ne sunată, ea constituie o pradă comună tuturor potenţialilor consumatori. Nimeni nu se atinge de ea. Nimeni nu o poate lua la el acasă. Odată restituită, ea se împarte, distribuindu-se după nevoi şi posibilităţi pretendenţilor. De la prada comună (starea de virtualitate), la prada individuală (starea de actualitate), muzica nutreşte un arhetip al ofertei, din care se iscă, suveran, unul din pilonii democraţiei artelor. Altfel spus, spiritul obiectiv hegelian.

x

Dacă există oameni de litere, de ce n-ar exista şi oameni de sunete ? Adică, cei ce se înfruptă din bucatele gătite de generaţiile succesive de muzicieni, ce au frecventat bucătăria sonoră a Europei (şi nu numai). E clar că în muzică nu te saturi numai cu mâncarea adusă de tine (oricât de priceput ai fi în gastronomia sunetelor). Trebuie să sorbi şi din oala comună. Uneori chiar să te ospătezi exclusiv cu delicatesele ei. A audia un concert e, în acest caz, ca şi cum ai servi masa la trapeză. Acelaşi fel pentru toţi. Toţi întru aceeaşi efuziune.

x

Muzica e o fiinţă care consumă timp, aşa cum pictura, bunăoară, consumă spaţiu. La rândul lui, omul se mişcă asimptotic între timp şi spaţiu. Deosebirea e că în faţa clepsidrei, muzica se mântuie, iar omul este supus uneia dintre cele mai subtile torturi. Şi că, în raport cu spaţiul, pictura înghite suprafaţa, aşa cum spui despre o maşină că mănâncă benzină, în timp ce omul refuză din ce în ce mai acut cuprinsul, nemărginirea, roind, tot mai frecvent, în interval, în răstimp.

x

Pretudindeni dăm peste muzică. În cer şi pe pământ. Respirăm în principal muzică şi în subsidiar aer. Înghiţim mai întâi muzică şi apoi apă şi nourriture. Până şi în venele noastre curge mai multă muzică decât sânge. Iată de ce sunt din ce în ce mai dispus să-mi negociez tăcerea şi nu muzica; misterele morţii şi mai puţin desssous-urile vieţii.

x

De câte ori ascult o producţie a curentelor hiperformalizate din ultima jumătate de veac, am impresia că stilul este independent de mesajul pe care-l exprimă. De fapt, una dintre marile erori ale muzicii savante contemporane este, cred, ambiţia de a construi automate de compoziţie, aidoma unor scule aflate în regim de funcţionare perfectă, dar care nu ţin prea mult cont de materialul pe care-l au de prelucrat. De la serialismul integral, până la spectralismul sintetic ori fractalismul holografic, agregatele compoziţionale, puse să substutie în mod substanţial intuiţia şi imaginaţia autorului, nu fac decât să întreţină şi să pronunţe divorţul dintre raţiune şi afect, dintre sursă şi ethos. Ca să nu mai vorbim de componistica asistată de ordinator, bazată copios pe transferul voinţei auctoriale de la om la maşină, de la individ la sistem. Chiar dacă, aşa cum se spune, programul (ori proiectul) de creaţie rămâne în sarcina compozitorului. O sarcină a cărei apanaj nu mai este înfăptuirea unui nimb sonor, ci doar controlul sever al direcţiei în care se mişcă, mai mult sau mai puţin previzibil, frecvenţele şi duratele.

Liviu Dănceanu

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala