ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Gâlceava înţelepţilor – între ei…

Nu pentru că l-aş iubi până la leşin pe Călinescu sau l-aş urî până la neputinţă pe Adrian Marino, m-am trezit într-o situaţie sufletească perceptibil-bizară, după ce am citit Viaţa unui om singur de Adrian Marino. Adevărul e, că, după luările de poziţie ale multor băgători de seamă (ori care se bagă în seamă fără nicio treabă), am dorit să mă lămuresc şi eu ce e atât de grozav sau de groaznic în postuma carte a lui Marino.

Aflând din cine ştie ce surse despre intenţia Polirom-ului de a publica cartea, încă înainte de apariţia acesteia, „echipa tinerilor lupi denigratori” a şi purces repede la ascuţitul dinţilor, a limbii şi la modelarea vocilor pentru un festin corespunzător. Astfel că, făcând abstracţie inclusiv de contextul istoric, ei, salivând abundent-pavlovian, s-au repezit la halcă. Numai că aceasta, pentru mulţi căţelandri devoratori, javre maidaneze sau lupi cu vechi state într-ale bârfelilor de ocazie trecând la sfâşiat cu schelălături vesele, s-a dovedit a fi o carne mult prea tare, aşa că, unii, şi-au făcut de lucru degeaba, şi, cum se spune din vechime, făcându-şi coada colac s-au retras de pe… câmpul de luptă doar cu îndestularea intimă a participării la cruciadă, satisfacţie, însă, binişor zdrenţuită.

Acestea sunt simplele mele constatări după ce am găsit pagini întregi în câteva reviste de cultură referitoare la temă. Păreri subiective? Obiective? N-are importanţă.  În ce mă priveşte, nu mă voi situa nici în tabăra denigratorilor (unii dintre ei deveniţi adevăraţi profesionişti după 1990), nici în aceea a adulatorilor (unii dintre ei deveniţi adevăraţi lingăi profesionişti – tot după 1990), ci mă voi opri puţin la un capitol din carte intitulat (surprinzător pentru mine şi imediat voi explica şi de ce): Marele eşec: G.Călinescu (pag.46).

Ştiam şi din alte surse – drept că neoficiale – că Adrian Marino şi-a exprimat, mai direct sau mai subtil, după trecerea unor ani de la moartea lui Călinescu, o atitudine nu tocmai favorabilă faţă de acesta, mai ales despre Omul Călinescu. Nu i-am dat importanţă, cunoscând că asemenea chestiuni, nici la noi şi nici în alte zone ale planetei nu sunt singulare…

În general, toată lumea este de acord că, marele om de cultură a fost şi un actor cu valenţe vocale extraordinare, exprimate fie în faţa studenţilor, fie a prietenilor sau/şi colegilor de breaslă, dar şi un tip adeseori incomod în comportamentul său faţă de aceştia. Modulaţiile glasului său au stârnit, adesea, iritarea sau ilaritatea în rândul auditorilor prin accente de teatralitate bine dozate pentru a-i construi, menţine şi consolida personalitatea. Însă, de-aici şi până la textul-diatribă cu destinaţie nedisimulată din Viaţa unui om singur, mi se pare o distanţă acoperită de-o pornire din imediata apropiere a unui sentiment de ură greu credibil chiar supus unei analize şi disecţii oricât de riguroase şi de obiective. Dar iată cum începe textul incriminat: „Aş dori – scrie Adrian Marino – să «expediez» cât mai repede acest capitol – scris cu multă iritare –, dar nu este posibil. De episodul «Călinescu» îmi amintesc cu cel mai mare dezgust. Aş fi dorit să nu-l fi trăit niciodată. Dacă însă şi după o jumătate de secol el continuă să mă preocupe, şi adesea chiar să mă obsedeze, înseamnă că a constituit pentru mine o lovitură foarte dură. Mai mult: o catastrofă, un adevărat dezastru moral. Pare emfatic, bombastic. A fost,totuşi, marele eşec al vieţii mele intelectuale, morale şi, ceea ce nu aş fi bănuit niciodată, al existenţei mele sociale.” (…) (pag.46)(subl. cu aldine îmi aparţin, D.H.). Citatul poate continua fără a-şi pierde din virulenţă, dimpotrivă completându-i-se conţinutul cu noi argumente în favoarea unui Călinescu altfel de cum îl ştiam noi, majoritatea novicilor, sau nu numai. Însă, apropo: în context, să ne (re)amintim că, A. Marino, a debutat la 18 ani, respectiv în 1939, în revista Jurnalul literar editată tocmai de G.Călinescu începând cu 1 ianuarie a acelui an la Iaşi. „Eram în clasa 7-a, mărturiseşte Marino (Lecţia lui Călinescu, Contemporanul, 12/962, 19 martie 1965, pag.2), şi urmăream cu un interes crescând (…) intuiţia ineditului şi presentimentul unui mare eveniment în viaţa mea intelectuală, apariţia „Jurnalului literar”. (…) O astfel de publicaţie – categoric – nu mai citisem încă în româneşte. Mă entuziasma tot mai mult caracterul său critic, intransigent, polemic (…). În această stare de tensiune (…) am îndrăznit să trimit şi eu un articol redutabilului magistru (…). Spre surprinderea mea – şi de ce n-aş spune-o? – spre imensa mea satisfacţie, am fost anunţat foarte repede, prin „poşta redacţiei”, că articolul se va publica.” )(idem subl. cu aldine, D.H). Articolul a şi fost publicat, după care Călinescu l-a invitat pe noul colaborator la redacţie („Lasă sfielile. Vino să stăm de vorbă”, l-a îndemnat el pe mai tânărul său confrate). „Aşa l-am cunoscut pe G. Călinescu şi aşa am primit cea dintâi mare lecţie literară a vieţii mele.”, menţionează Marino. (din art. cit, D.H.).

Emoţionante cuvinte, scrise, e drept, la o săptămână după moartea marelui critic (12 martie 1965). Însă, este adevărat: nici Marino nu mai avea 18 ani, ci 44, adică o vârstă la care multe trăiri se cristalizează, iau consistenţă, se consolidează, iar posesorul acestora nu se mai întoarce la înflăcărarea adolescenţei fără ca, măcar în subconştientul său, să nu fi persistat un sentiment anume, şi nici vremurile nu mai erau aceleaşi. Sau să fi fost vorba doar de o simplă şi accidentală autoincludere în corul „constituit” (cu precădere din literaţi, cum era şi normal…) cu ocazia morţii lui Călinescu, pentru a-şi mai îmbunătăţi statutul de fost deţinut politic (1949-1957) şi fost deportat la Burduşani (Ialomiţa) (1957-1963)? Greu de crezut având în vedere şi, cel puţin, două elemente: trauma sufletească datorată anilor de puşcărie şi ai deportării, precum şi interdicţia la semnătură până în 1965. Sau, să fi ales momentul, care era propice!, pentru a-şi crea, măcar sufleteşte, deşi cu acordul autorităţilor, sentimentul întoarcerii la o… viaţă spirituală normală? Ar fi încă un paradox al vieţii: revenirea la semnătură tocmai datorită lui… Călinescu. Mă rog, a decesului său…

Mă voi reîntoarce puţin la articolul din Contemporanul, din care mai citez: „Din lumea liniştei eterne unde a trecut G. Călinescu, prin exemplul originalei şi prodigioasei sale opere, ne îndeamnă să lucrăm cu pasiune în spiritul său, dar nu şi în litera sa. (…) Şi nu cunosc un mai adânc omagiu, mai aproape de spiritul său, de felul său cel mai intim de a gândi, pe care i-l putem aduce, după puteri şi cu infinită modestie, decât acela de a-i urma lecţia, atât de înalt şi profund creatoare. G. Călinescu a păşit toată viaţa, cum s-a exprimat odată, cu sandale de aur pe drumurile de cristal ale absolutului. Să-l urmăm pe acest drum, de la orizontul înaintat al epocii noastre. (art. citat, D.H. subl. îmi aparţin). Da, citatul este cam lung, dar suficient de clarificator, fiindcă, aşezat faţă în faţă cu Marele eşec: G. Călinescu, din Viaţa unui om singur, obţinem o rezultantă bizară, în totală discordanţă cu afirmaţiile din 1965, născând întrebarea, logică, zic eu: de fapt, când a fost sincer Adrian Marino? Întrebare care poate fi ramificată şi în altele… Dar, oricâte întrebări aş lansa, sau mi-aş pune, tot nu voi reuşi să pricep de unde vine această înverşunare anti-călinesciană… Ce anume să fi declanşat sentimentul feroce la un om (Marino, evident) care a debutat într-o revistă condusă de Călinescu, a obţinut doctoratul în litere sub îndrumarea lui Călinescu (1947), iar în perioada 1945-1948 i-a fost, aceluiaşi, asistent la Catedra de istoria literaturii române moderne? Să fie vorba – implantând ipoteza într-o ecuaţie, elucubrantă totuşi – de o transferare mai mult sentimentală în plan ideatic-frustrant a celebrei ziceri vulpiene în legătură cu strugurii? Îmi permit să cred că nu poate fi vorba despre aşa ceva la nivelul de cultură al lui Marino. Dar, mai ştii? Sigur că marele cărturar Călinescu a făcut unele compromisuri (acum am zice destule, unele grave…), începând cu schimbarea titlului rubricii Cronica mizantropului, inaugurată în 12 februarie 1933 în revista Adevărul literar şi artistic, în Cronica optimistului  (Contemporanul, 1956-1965), şi prin publicarea volumelor cu titluri care elimină orice comentarii – Kiev , Moscova, Leningrad (1949) şi Am fost în China nouă (1953), însă, personal, tot nu pricep înverşunarea lui Marino. În motivaţie poate fi cuprinsă şi brusc-brutala loialitate a lui Călinescu faţă de noul regim instaurat la 23 August 1944, sau/şi! (poate că mai ales…); apropo, citez din Marele eşec…(p.50): „Într-un articol declara fără pudoare: guvernul va avea de partea sa pe intelectuali „în măsura în care îi va folosi”. Deci ofertă deschisă de colaborare. Ori, un alt gen de motivaţie, de un carierism care pur şi simplu mă lăsa fără replică: „Ce, vrei ca Cioculescu (Şerban, n.D.H.) să-mi ia catedra?”. Acesta era deci, în realitate, „maestrul” meu, „modelul” uman şi moral pe care-l admiram. (…) Cinic, oportunist, amoral şi plin de laşitate. Fără nici o conştiinţă etică şi civică. Predispus la simulare, duplicitate şi farsă publică de mari proporţii.” Cinic, laş, oportunist, lipsit de conştiinţă etică şi civică, predispus la simulare, duplicitate şi farsă publică de mari proporţii? Oare, Marino, se referă chiar la Călinescu?, exclami fără să vrei. Da, este exact vorba despre cel care a îmbogăţit patrimoniul naţional cultural cu scrieri precum:  Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Principii de estetică, Impresii asupra literaturii spaniole, Sensul clasicismului etc., etc., cu câteva romane, importante: Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide; Scrinul negru; cu monografii: Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă, Nicolae Filimon, Gr. M. Alecsandrescu…, cu volume de eseistică, teatru, poezie, publicistică…

Şi ne mai mirăm că vreo câţiva inşi, suferind de veleitarism acut, uniţi în cuget şi cu apucături de sălbăticiuni hămesite, trudesc din greu să sfâşie miturile literaturii şi culturii naţionale având scris pe frunte lozinca „noi suntem demolatorii!”? Nu, să ne amintim doar de versurile eminesciene: „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el.”(Scrisoarea I). Sper sincer că pe unul dintre marii noştri comparatişti şi hermeneutologi nu l-au cotropit asemenea gânduri, reducându-se totul la o simplă răfuială strict personală. Ar fi regretabil ca acesta, prestigios critic şi teoretician  literar şi, în general, om probând verticalitate morală, să cadă victima unei atitudini care, mai ales postum, nu ajută pe nimeni. Nici măcar imaginea sa postumă, sau, în orice caz, nu are cum şi cu ce contrabalansa alte păreri, poate mai avizate despre marele om de cultură. Ca argument, mă voi folosi de câteva citate care, cred eu, au puterea, nu să anihileze, dar măcar să diminueze „culpabilitatea” lui Călinescu. Aşadar, Perpessicius: „Sub blana de lup, în care-i plăcea, din când în când, să se mascheze, omul tăinuia o inimă de aur. În fond era un sentimental refulat sau, cu expresia lui Jules Laforgue, «un  dur par timidite.» (în Gazeta literară nr.12, 18 martie 1965, p.2); Al.Piru„Îl revăd pe patul de suferinţă preocupat până în ultima clipă să nu absenteze de la îndatoririle de profesor, scriitor şi cetăţean()(în Contemporanul nr.12/martie, 1965); Ovidiu Papadima: „Era în omul acesta care trăia atât de izolat o infinită sete de prietenie, de afecţiune pură, neîntinată de senzualitate, – care  se îndrepta mai ales spre oameni mai tineri decât el, într-un amestec ciudat de sentimente paternale şi amicale.”(în Gazeta literară nr.11, din 17 martie 1966); Dinu Pillat: „…l-am văzut citind în palmă, cu o competenţă simulată de specialist în chiromanţie. L-am văzut amuzându-se să pună la cale mici farse, cu porniri de copil ştrengar, după cum l-am văzut amator să asiste la improvizări de fantezii comice. L-am văzut pregătindu-ne laborios o salată de icre (…)”.(în  „Revista de istorie şi teorie literară”,  tom 14, nr.3-4, 1965, p. 565-572); Emil Manu: „Aş putea spune că fascinaţia pe care o iradia G. Călinescu, ţinea nu numai de erudiţie sau de profunditatea ideilor, cum îi plăcea să se exprime, ci şi de felul original prin care-şi comunica erudiţia voluptuoasă, prin spectacolul pe care-l oferea mimica sa şi mai ales prin gestica mâinilor, egală cu un comentariu sonor.” (în Sinteze şi antisinteze literare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 32-61); Iorgu Iordan: „La moartea lui am scris, poate, cel mai frumos articol, punându-l alături de Haşdeu şi de Iorga, în ce priveşte marea ,lui capacitate de cărturar, de artist, de scriitor, alături, deci, de două genii ale neamului nostru, pe care-i recunoaşte toată lumea.” (în Jurnalul literar, iunie, 1978, p. 8).

Am spus-o la începutul acestor rânduri şi o repet cu alte cuvinte: nu mă îndârjesc să-mi demonstrez simpatia sau antipatia, nici faţă de Adrian Marino, nici faţă de Călinescu. Citatele şi textul ca atare sunt, aparent, pro Călinescu, pentru că a se încerca anularea sa ca om şi ca creator, nu este altceva decât expresia unei răutăţi gratuite, chiar dacă acest gest aparţine unei personalităţi din domeniu. Iar Adrian Marino (5 sept. 1921-17 martie, 2005),  eseist, critic, istoric şi teoretician literar român, laureat al prestigiosului Premiu Herder, este autorul unor creaţii în domeniu de inestimabilă valoare. Simpla lor enumerare atestă acest adevăr: Viaţa lui Alexandru Macedonski, Introducere în critica literară, Dicţionar de idei literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade, vol. apărut iniţial în l. franceză sub titlul: L’hermeneutique de Mircea Eliade, Biografia ideii de literatură, vol. I-VII, Hermeneutica ideii de literatură şi, evident, altele. Că Adrian Marino nu a scris (şi) o istorie a literaturii autohtone, sau G. Călinescu nu s-a ocupat special (şi) de hermeneutică (de ex.), valoarea creaţiei amândurora nu are de suferit… Îmi convine şi consider corect să cred că disensiunile, sau, altfel spus, declaraţia de război a lui Marino are la bază doar poziţionarea pe principii diferite în ceea ce priveşte abordarea temei generale referitoare la literatura română. „De fapt, conflictul meu cu G. Călinescu, precizează A. Marino (p.52), avea rădăcini şi mai adânci. Iremediabile. Structural şi radical ireconciliabile. Evident, despre critica şi istoria literară pot exista mai multe concepţii, metode şi forme de manifestare. Dar nici una nu poate revendica o superioritate canonică, dogmatică,  absolută, imperativă. Calitatea de unică metodă posibilă. Este exact ceea ce – prin întreaga sa activitate şi atitudine – profesa G. Călinescu.” Aha! Deci, aici era baiul, sau o parte din acesta… Fiindcă în pagina următoare, Marino întăreşte ideea spunând: „Aveam (…) o altă mentalitate critico-literară. Mult mai teoretică şi ideologică, chiar dacă, deocamdată, în forme doar incipiente.” (id.p.53). Însă, de-aici şi până la a-i aplica lui Călinescu grămada de epitete deloc blânde, e o cale lungă şi, parcă-parcă, nu întru totul acoperită cu explicaţiile autorului. În consecinţă şi într-un context ceva mai larg, aş recurge la un… transfer-transplant privind loialitatea lui Călinescu faţă de regimul comunist „pe” anii de detenţie ai lui Marino. Ar fi argumente şi explicaţii, dar, poate, cu altă ocazie…

Aşadar, fără nici cea mai mică idee de ierarhizare sau de punere în balanţă – pentru că unităţile de măsură ar fi oarecum diferite, – George  Călinescu şi Adrian Marino sunt, irefutabil şi fără exagerare din parte-mi, două dintre cariatidele solide pe care se sprijină teoria, critica şi istoria literaturii noastre. Opera lor face deja parte din patrimoniul naţional, constituie puncte de referinţă şi se aşează, cu îndreptăţire, în aceeaşi lojă de onoare a istoriei culturii şi literaturii româneşti. Bibliotecarul-şef Cronos le va asigura locul şi spaţiul potrivit – dacă nu a şi făcut-o până acum, prins fiind de spectacolul ridicol-amuzant al unora forţând intrarea în literatură pentru a se… lustrui.

Dumitru Hurubă

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala