Nicolae Dabija, între romanul tezist şi sentimentalismul poetic

Pentru mai dreapta cinstire a lui Titu Maiorescu

Un aspect definitoriu pentru literatura contemporană din Basarabia îl constituie permanentul amestec dintre estetic şi politic, care, în ciuda formelor diferite de manifestare, trimite la mai vechea distincţie pentru care lupta acum aproape un veac şi jumătate Titu Maiorescu. Evidentă în unele cazuri sau voalată în altele, confuzia se reflectă şi în modul cum este prezentat romanul lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă (Iaşi, Editura „Princeps Edit”, 2009).

Pentru academicianul Mihai Cimpoi, cartea este o confirmare a darului de povestitor al lui Nicolae Dabija: „… a venit cu un roman – Tema pentru acasă – despre care prietenul nostru, editorul Daniel Corbu, afirmă că este un roman de Premiu Nobel, (sic!) acesta a adunat reacţii foarte pozitive (sic!). Nicolae Dabija are şi dar epic: în articolele sale este un epic, are un dar de povestitor excepţional şi romanul vine ca o confirmare a acestui dar.” Pe lângă dezlânarea frazei şi greşelile gramaticale, fragmentul conţine o exagerare bufă, Daniel Corbu întrecându-se pe sine în a fi ridicol când afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că ne aflăm în faţa: „unui roman de Premiu Nobel”. Mai subtil în beţia sa de cuvinte se dovedeşte un alt academician, Anatol Codru, care, elogiind romanul, uită probabil ce vrea să spună, lăsându-se furat de preafrumoasele cuvinte pe care le utilizează în cascadă: „Toate aceste caracteristici şi echivalări exegetice impun din partea-mi deconspirarea unei forţe demiurgice care este talentul excepţional al scriitorului Nicolae Dabija, viziunea lui socratică, probitatea, tenacitatea şi fervoarea investigării ontologice a întâmplatului, spirit acut de observaţie, gândire retroactivă, mişcare liberă în fraza demersului juridic, dozare şi echilibrul interiorizării a personajelor şi situaţiilor observate.” Aferim, domnule academician, şi n-ar strica să (re)vedeţi „Oratori, retori şi limbuţi”. Într-o formulare sub nivelul elevilor de liceu, Mihai Sultana Vicol îi trage de ureche pe critici, întrecându-se în greşeli de tot felul: „Nicolae Dabija în paginile cărţii, revine la o nume clasicitate a valorilor umane, definind caracterul complex al călăului şi victimei. Miraculosul deţine un loc aparte, iar fantezia cu care a fost scris romanul este de neasemuit. (…) Romanul “Tema pentru acasă”, (sic!) este scris numai pentru cititori. Cât despre critici, Nicolae Dabija îl poate parafraza pe Gabriel Garcia Marquiez (sic!), spunând: “Daţi-vă la o parte, eu vreau să vorbec (sic!) cu cititorii.” (pp.364-365) Ei bine, stimabile domn, v-o spune un cititor, nu un critic: între subiect şi predicat nu se pune virgulă, într-un text nu se mănâncă litere, iar numele prozatorului sud-american este Gabriel García Márquez. Aşa că nu mai daţi sfaturi criticilor şi nu mai citaţi autori al căror nume nu ştiţi să îl ortografiaţi!

Indiferent de contextul complicat din Basarabia, asemenea confuzii grave între sentimentul naţional şi valoarea estetică, la care se adaugă schimonosirea limbii române în scrisul unora, nu fac decât să descurajeze autorii talentaţi, care se vor trezi înghiţiţi de şuvoiul veleitarilor.

Un roman poematic

Este şi cazul romanului semnat de Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, care se cuvine evaluat de pe poziţii obiective întrucât dispune de suficiente merite că să nu aibă nevoie de asemenea laude exagerate. Subiectul se derulează după un scenariu cumva stereotip, întâlnit şi în alte romane despre deportările din România sau Basarabia. Profesorul Mihai Ulmu este arestat fiind îşi asumă gestul elevilor săi, care aruncaseră tabloul lui Stalin şi îl înlocuiseră cu acela al lui Eminescu. Una dintre eleve, Maria Răzeşu, îndrăgostită de el, îl va urma, cu un devotament ieşit din comun, până în Siberia. Acolo, ei vor trăi întâmplări dramatice, se vor căsători, vor încerca în repetate rânduri să evadeze, vor avea un fiu, ea va muri în lagărul de la Iasnoe, iar el, după moartea lui Stalin şi eliberarea din lagăr, va porni în căutarea lui Mircea, rodul dragostei lor, pe care îl va găsi într-un orfelinat. Întors în Poieni, satul natal, după treisprezece ani, Ulmu va fi aşteptat în clasă de foştii elevi, într-o întâlnire emoţionantă, ca şi cum timpul s-a fi oprit în loc pentru a le permite să discute despre tema pe care nu mai reuşiseră să o verifice.

Mâna poetului Nicolae Dabija se simte în paginile romanului, care poate fi privit şi ca un poem liric de mari dimensiuni, construit pe ideea iubirii absolute, ce nu cunoaşte bariere. Capitole precum „Nuntă în taiga”, „Iubind în cătuşe” sau „Dragostea care înviază” sunt dominate de un sentimentalism pe care îl salvează doar moartea dramatică a Mariei, care încearcă să-şi protejeze copilul. Sunt însă şi scene siropoase, greu digerabile pentru cititorul contemporan, în care melodramaticul domină: „Aşa Maria Răzeşu ajunse spălătoreasă la Zarianka. Lucrul era umilitor. Trebuia să spele tone de haine de-ale deţinuţilor. Îi venea să mângâie fiecare zeghe înainte de a o scufunda în apa rece ca gheaţa, gândindu-se că ar putea să fie a lui Mihai. Era fericită să presupună că hainele lui trec acum prin mâinile ei.” (p. 104)

 Micronaraţiuni şi istorii secundare

Dincolo de firul narativ căruia i se poate reproşa un tratament idilizat, romanul este bine construit, dovedind o ştiinţă a epicului şi capacitatea lui Nicolae Dabija de a scrie proză de calitate. Cartea se deschide in medias res, cu o confesiune la persoana întâi, făcută de Mircea, care va fi găsit de tatăl său la Nadrecinoe, unde se afla internat. De aici, povestea se ramifică, prin întoarcerea la evenimentele din iunie 1940, când începe aventura lui Mihai Ulmu, tatăl său. Episoadele se succed cu repeziciune, având o scurtime care le face antrenante. În fapt, textul este o succesiune de micronaraţiuni încărcate cu pasaje lirice. Planul epic central, acela al deportării lui Ulmu şi al iubirii cu Maria, este în permanenţă secondat de alte episoade, la fel de antrenante, înfăţişând aspecte ce ţin de viaţa deţinuţilor din Siberia.

Poate în mod surprinzător, paginile cele mai bune ale cărţii nu sunt cele care prezintă aventura lui Mihai Ulmu, ci istoriile secundare. Aici, Nicolae Dabija se dovedeşte un bun analist al psihologiei umane, creând personaje care se reţin. Când nu se lasă furat de teza pro-românească, prozatorului îi ies efecte memorabile. Figuri precum acelea ale colonelului Kudreavţev, şeful lagărului de la Zirianka, a lui moş Mazai, vânătorul de evadaţi, sau ale condamnaţilor (Hriţko, Galin, Hudici, Lott şi alţii) sunt tot atâtea portrete memorabile. Lumea închisorilor comuniste e o lume dominată de absurd. Galin, spre exemplu, este condamnat împreună cu alţi 200000 de deţinători ai volumului Motanul încălţat, de Jukovski. Remarcabil este Kudreavţev, colonelul care se crede Dumnezeu şi ţine condamnaţilor de la Zirianka discursuri înălţătoare în zorii zilei, ordonându-le să fie fericiţi. „Cezar obosit”, el are voluptăţi artistice, conducându-i pe morţi la groapă cu muzică de Ceaikovski sau înscenând venirea în lagăr al întregului Birou Politic al Partidului Comunist, în frunte cu Stalin, pentru a potoli o rebeliune a troţkiştilor, pe care apoi îi suprimă în minele de uraniu. Sugestiv pentru atmosfera lagărului este capitolul Ţigările lui Dumnezeu, unde preotul Ioan Floranski dobândeşte respectul deţinuţilor, în frunte cu starostele Grişa Pitorski, pentru încăpăţânarea de a se ruga lui Dumnezeu pentru colegii săi în ciuda bătăilor şi a umilinţelor la care aceştia îl supus. Când minunea se produce şi ţigările sosesc, prizonierii se pocăiesc spre mulţumirea preotului: „Niciodată părintele Ioan nu s-a simţit mai bogat. Cel-de-Sus îi trimisese acest sac de ţigări ca un semn că nu l-a părăsit.” (p. 280)

Popularitate vs valoare

Cartea (de mare succes înţeleg) a lui Nicolae Dabija rămâne un episod meritoriu din lupta pentru ideea românismului în Basarabia. Cum însă popularitatea şi patriotismul nu înseamnă neapărat valoare, trebuie făcută precizarea că Tema pentru acasă este un roman tezist care nu se ridică la nivelul reuşitelor contemporane ale literaturii române. Comparaţia cu Strigoi fără ţară (tratând aceeaşi problematică), de Mircea Daneliuc, spre exemplu, îi este defavorabilă din cauza sentimentalismului. Altfel spus, tezismul bate esteticul.

Adrian JICU