ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Ocna lui Dostoievski

„Aşa, de pildă, mi-aş fi putut oare închipui vreodată chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece ani? La muncă dus între paznici; în cazarmă , însoţit cu încă două sute de ocnaşi; niciodată singur, niciodată cu tine însuţi! De altfel, nu era lucrul cel mai greu cu care trebuia să mă obişnuiesc!”

Dostoievski

În 1849, Dostoievski a fost arestat din cauza apartenenţei sale la grupul Petraşevski, o formaţiune în cadrul căreia se purtau discuţii utopice. A fost condamnat la moarte. Deşi sentinţa conspiratorilor avea să fie comutată în exil într-un lagăr de muncă din Siberia, poliţia ţaristă a înscenat mai întâi un simulacru de execuţie, aliniindu-i pe condamnaţi în faţa plutonului de execuţie, înainte de a le anunţa schimbarea sentinţei. Dostoievski a petrecut zece ani în exil, dintre care patru într-un lagăr de muncă, unde a stat cu lanţuri la picioare într-o exploatare de cherestea şi şase ca simplu soldat într-un fort siberian din apropierea graniţei cu Mongolia. Suferinţele prin care a trecut Dostoievski sunt descrise în Amintiri din casa morţilor (1862). Pentru el, acestea echivalau cu a fi îngropat de viu şi cu identitatea distrusă, idee la care avea să revină de nenumărate ori în romanele sale, în realizarea portretelor de alienaţi şi în sondarea sufletelor criminalilor. Experienţa aceasta i-a agravat epilepsia de care a suferit toată viaţa şi a pus capăt căutărilor unei alternative socialiste pentru problemele Rusiei. În locul acesteia, Dostoievski avea să-şi dezvolte o filosofie radicală conservatoare, bazată pe teoria sa referitoare la depravarea înnăscută a fiinţei umane şi pe ideea descompunerii Occidentului. Până în momentul arestării fusese plasat de critică în umbra lui Gogol. Nuvelele şi microromanele Oameni sărmani (1846), Nopţi albe (1848), Netoska Nezvanova (1849) descriu suferinţele omului „mic”. Romanul Amintiri din casa morţilor este o carte de cotitură, care prezintă destinul tragic şi demnitatea omului aflat în detenţie. Acest roman se singularizează în creaţia lui Dostoievski prin structura sa, deosebită şi de scrierile anterioare, dar şi de marile romane ce vor urma. Compoziţional, s-a spus că această carte a fost recunoscută de către exegeţi drept „intermediară”, situată între „poezie” şi adevăr” – mărturie subiectivă şi naraţiune obiectivă. Cartea este evident autobiografică, bizuindu-se pe documentarea exactă a martorului ocular, documentare ale cărei urme nici nu doreşte să le disimuleze; dar este şi artă autentică, rod al fanteziei creatoare, în stare să transfigureze faptul brut în perlă a conştiinţei. „În literatura rusă a timpului, formele acestea laxe de exprimare, realizând osmoza vie a veridicităţii reportericeşti cu generalizările temerare, proprii imaginaţiei artistice descătuşate, au fost frecvente – dovadă Povestirile din Sevastopol ale lui Lev Tolstoi sau Amintiri şi cugetări, impresionanta frescă realizată de Herzen, în egală măsură autobiografie individuală şi a secolului. Dostoievski dorea să convingă cititorul asupra autenticului relatării, ţinea mult să nu înceţoşeze realitatea faptică printr-o doză prea mare de inventivitate, şi de aceea a şi renunţat la obişnuita sa manieră de expunere «dramatică», la construirea unor conflicte palpitante, care puteau părea neverosimile, optând pentru curgerea lină, prin excelenţă «epică» a întâmplării, pentru dramatismul lăuntric al documentului”, scrie Ion Ianoşi în prefaţa cărţii (Editura Leda, Bucureşti, 2005). Într-o scrisoare adresată lui Strahov, în 1880, Tolstoi nota (conform Ion Ianoşi, Prefaţă la Amintiri din Casa morţilor, Editura Leda, Bucureşti, 2005, pag. 9): „Zilele trecute am fost cam bolnav şi am citit Casa Morţilor. Uitasem multe din ea, şi acum, recitind-o pot spune că nu cunosc o carte mai bună în întreaga literatură nouă, inclusiv opera lui Puşkin. Nu atât tonul, cât punctul de vedere este uluitor: sinceritate, naturaleţe, bunătate creştinească,. Frumoasă carte, plină de învăţăminte. M-am delectat ieri toată ziua cu ea, cum nu m-am delectat multă vreme. Dacă-l vei vedea pe Dostoievski, transmite-i că mi-e drag”.

Dincolo de aprecierile lui Lev Tolstoi, credem că Amintiri din casa morţilor este, mai ales, o carte-document, nu un roman de referinţă pentru Dostoievski. Să ne imaginăm că după Amintiri… n-ar mai fi urmat Demonii, Fraţii Karamazov, Crimă şi pedeapsă… Am fi vorbit în aceeaşi termeni despre valoarea literară a acestui roman? Uneori, stilul aminteşte de Jurnal, de vreme ce pe aceeaşi pagină, de pildă, întâlnim repetată de trei ori sintagma „pe de altă parte” (Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1963, pag. 36). Amintiri din casa morţilor este o carte zguduitoare despre un infern în care Dostoievski a trăit, mărturia unei conştiinţe care a îndurat tot ce se putea îndura: „Da, bine a zis cine a zis: să nu-i dea Dumnezeu omului câte poate îndura! – căci omul e o fiinţă care se obişnuieşte cu orice. Asta-i însuşirea lui de căpetenie…”(Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1963, pag. 28). Am putea vorbi, precum Ilie Constantin (România literară, nr. 11 / 17, martie 2006, În universul dostoievskian) despre „faimoasa «fractură» siberiană, de discontinuitatea ce ar împărţi în două opera lui Dostoievski: cea a tinereţii, anterioară ocnei şi rezidenţei forţate în Siberia, şi cea care începe cu Însemnări din subterană”. Ştiut este că Însemnări din subterană a fost publicată la doi ani după Amintiri din casa morţilor. Valeriu Cristea apreciază cu îndreptăţire: „Ocna nu ne-a dat, aşadar, o operă nouă, cu semnul schimbat, cu un alt conţinut (…), ci pe scriitorul capabil să o continue şi să o dezvolte pe cea de până atunci. Opera lui Dostoievski, în ceea ce are ea pur literar, e una în substanţa ei, produsul aceleiaşi fecunde celule germinative: dura experienţă siberiană n-a făcut decât să-l doteze pe autor cu echilibrul moral şi condiţia fizică necesare scrierii ei până la capăt“ (conf. Ilie Constantin, articolul citat). Dostoievski încearcă să se detaşeze de condiţia sa de truditor în infern şi scrie, uneori, de parcă s-ar fi aflat în Siberia ca turist: „…Siberia este o ţară a bucuriei. Clima e admirabilă; printre băştinaşi se găsesc aşijderi destui oameni înstăriţi şi ospitalieri. Domnişoarele sunt ca nişte boboci de trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi şi numai că nu se izbeşte de puşca vânătorului. Şampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodeşte recolte îmbelşugate” ( Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1963, pag. 20). Mai îţi vine să crezi că, la sfârşitul romanului, aidoma scriitorilor şi artiştilor care se întâlneau în Arcadia Peloponezului Greciei antice, romancierul-ocnaş va exclama fericit: „Et in Arcadia ego!” Maestru al paradoxurilor, Dostoievski mărturiseşte că aici l-a strivit lipsa de singurătate: „Aşa, de pildă, mi-aş fi putut oare închipui vreodată chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece ani? La muncă dus între paznici; în cazarmă, însoţit cu încă două sute de ocnaşi; niciodată singur, niciodată cu tine însuţi! De altfel, nu era lucrul cel mai greu cu care trebuia să mă obişnuiesc!” (Ibidem, pag. 30). Singurătatea ivită din convieţuirea silită provoacă suferinţele cele mai mari: „Am înţeles mai târziu că viaţa de temniţă, pe lângă chinul privaţiunii de libertate, al muncii silnice etc, mai ascunde şi o altă suferinţă, care e mult mai chinuitoare şi mai insuportabilă decât celelalte. Mă gândesc la promiscuitatea convieţuirii silite”(Ibidem, pag. 46). Acest gen de singurătate devine un adevărat cancer al sufletului: „Mi-aduc aminte că (…), deşi aveam în jurul meu sute de alţi fraţi de suferinţă, mă istoveam într-o singurătate înfiorătoare…”(Ibidem, pag. 372). Psihologii şi sociologii moderni au reflectat foarte puţin asupra acestui gen de singurătate. Doar poeţii se aruncă voluptuos asupra singurătăţii în doi… Absurdul este, până la un punct, cel clasic, al lui Sisif: „Dar dacă-l sileşti (pe ocnaş, n.n., I.F.), de pildă, să verse apă dintr-o cadă în alta şi viceversa, să piseze nisip ori să care pământ dintr-un loc în altul şi înapoi – şi aşa la nesfârşit – sunt sigur că după câteva zile el îşi va face seama de desperare ori va săvârşi cine ştie ce alte crime, preferând să îndure mai bine moartea, decât să o ducă mai departe” (Ibidem, pag. 45). Revolta fiinţei nu se naşte din dificultatea trudei ocnaşului, ci din refuzul libertăţii, din impunerea silniciei: „Munca nu mi se părea peste măsură de grea, cum îmi închipuiam că trebuie să fie munca de ocnă – nu atât din cauză că e grea şi fără sfârşit, ci mai ales pentru că e o muncă impusă, obligatorie, silnică. Ţăranul munceşte, fără îndoială, mai mult decât ocnaşul, munceşte uneori şi noaptea, mai cu seamă în timpul verii, se oboseşte însă spre folosul lui, ţinta lui are un rost, astfel încât îndură totul mai uşor decât osânditul…”(Ibidem, pag. 44). Constrângerea aruncă asupra libertăţii cea mai favorabilă lumină: „Şi ce n-ar da omul pentru a se simţi liber? Care milionar, cu ştreangul petrecut peste gât, nu şi-ar da toate milioanele pentru o gură de aer?”(Ibidem, pag. 120). Graniţele dintre milionar şi ocnaşul umil dispar atunci când tânjim către orizonturile libertăţii: „Ocnaşul e lacom de bani; e atât de lacom, încât pentru ei îşi pierde minţile; şi dacă-i aruncă la chef cu atâta uşurinţă, o face ca să poată avea ceva ce socoate el că e mai presus decât banul. Ce pune el mai presus de ban? Libertatea, sau ceva care să-i semene – un vis de libertate” (Ibidem, pag 119).

Dostoievski este un precursor al descrierii universului concentraţionar zămislit pe criterii politice. Orwel şi Soljeniţin îi datorează, cu siguranţă, mult. Iată o cutremurătoare dimensiune a acestui univers: „Câtă tinereţe, câtă putere irosită se înmormânta istovindu-se între aceste ziduri! Căci trebuie s-o spun deschis: toţi aceşti oameni erau poate cei mai înzestraţi şi cei mai puternici din sânul poporului nostru. Şi uite că s-au irosit fără folos atâtea forţe, în mod absurd, nefiresc, zadarnic. Şi din vina cui? Mă întrebam atunci şi mă întreb şi acum: cine, cine-i de vină?” ( Ibidem, pag. 390).

I s-a aplatizat lui Dostoievski spiritul de revoltă, după experienţa de siberiană a ocnei? Mulţi dintre exegeţii săi răspund afirmativ acestei interogaţii. Dostoievski însuşi notează (se simte obligat de cenzură, îi este teamă?) atunci când relatează despre pedepsele corporale de Ev Mediu care le sunt aplicate ocnaşilor: „Tot ce scriu aici despre pedepsele corporale şi cazne se referă la vremea mea. Azi aud că lucrurile s-au schimbat şi continuă să se mai schimbe” (Ibidem, pag. 259). Printre rânduri putem citi însă adevărul. Romancierul nu spune că „lucrurile s-au schimbat”, ci „aud că lucrurile s-au schimbat”. Nu vorbeşte despre eradicarea acelor practici inumane, ci despre faptul că lucrurile „continuă să se mai schimbe”. Spre sfârşitul perioadei de surghiun realizează o „revizuire totală a vieţii sale de până atunci”. Dostoievski arată aproape ca un învins: „Eram hotărât, îmi făgăduiam, îmi juram că nu vor mai fi în viaţa mea de aici înainte nici greşeli şi nici căderi de felul celor pe care le avusesem. Îmi schiţai pentru viitor programul unei vieţi noi, hotărât să-l urmez întocmai. O credinţă oarbă, renăscută, îmi spunea că aveam să îndeplinesc tot ce îmi propusesem”(Ibidem, pag. 372). Mai potolită în agora, vocea sa avea să strige însă fără egal în marile sale capodopere. Puţini sunt ruşii care au revendicat, aidoma lui Dostoievski, atât de mult, oferindu-le şi elevate dimensiuni psihologice, metafizice şi estetice, virtuţile libertăţii, credinţei autentice şi demnităţii. Amintiri despre casa morţilor este un admirabil poem al acestui strigăt dostoievskian, un strigăt în care alienarea, absurdul, libertatea, credinţa, suferinţa, speranţa, caritatea sunt mereu puncte de plecare pentru regăsirea esenţei umane.

În prefaţa ediţiei din 1963 a romanului, sub semnătura lui S. Damian (alias Samuel Druckmann, care, pe o pagină de net apare ca fiind critic literar, istoric, născut în 1930) găsim interesante elucubraţii ideologice. Semnatarul se întreabă retoric: „Recunoaştem în Amintiri din Casa morţilor pecetea regresului ideologic al scriitorului?”(Ibidem, pag. 14). După numai câteva rânduri în care înşiră felurite platitudini, el scrie: „Dar se poate desprinde din atmosfera cărţii şi vlăguirea fostului revoluţionar, îmbrăţişarea altor vederi politice, conservatoare. Detectarea acestor trăsături negative este facilitată desigur de opera ulterioară a scriitorului, în care concepţiile greşite se manifestă în unele teze principale. Resemnarea şi smerenia par a fi însuşirile cele mai preţuite relevate la ocnaşi. Trebuie ispăşit prin supunere păcatul revoluţionar, declară Dostoievski”(Ibidem, 14/15). Am putea defini atitudinea lui S. Damian ca fiind umor ideologic nereuşit, macabru. „Vlăguirea fostului revoluţionar”… Vi l-aţi imaginat, vreodată, pe Dostoievski vlăguit, spiritual? S. Damian cuvântă despre „concepţiile greşite” ale lui Dostoievski. Marii creatori n-au concepţii greşite, ci pur şi simplu… concepţii. Dostoievski n-a declarat niciodată că „trebuie ispăşit prin supunere păcatul revoluţionar”. Culmea discursului comedios al lui S. Damian: „Dostoievski se convertise. De la vederi politice avansate trecuse la concepţii mistice, idealiste, căutând în religie soluţia la rezistenţă, în faţa invaziei capitaliste”(Ibidem, pag. 14). Timpul, cel mai mare judecător al Valorii, râde în hohote de nestăvilit în faţa unor asemenea elucubraţii axiologice. Acest oblojitor fără pereche – hohotul sarcastic al Timpului – este prietenul nostru cel mai bun şi în „judecarea” lui Dostoievski. Citind cu zâmbetul pe buze Prefaţa jalnicului s. damian (sic!), m-am gândit, îngrijorându-mă, la zisa lui Napoleon: „Cel ce nu priveşte cu răceală (cu obiectivitate, n.n., I.F.) câmpul de bătălie, trimite la moarte mulţi oameni în mod inutil.”

Ion FERCU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala