ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Ce se mai aude cu istoria literară?

Cândva aveau loc dezbateri înfocate despre istoria literară & istoria literaturii, acestea considerate îndeobşte perfect coincidente. Se vorbea despre impasul provocat de trebuinţa unor modificări de paradigmă şi chiar despre „amurgul” domeniului. Au intervenit specialiştii cu precizarea că numai termenul „istorie” ar trebui reconsiderat. Anume în felul lui Michel Foucault (în L’archéologie du savoir, 1969), ceea ce ar conduce la ideea de criză a istoriei artei în accepţia ei tradiţională. Căci crede Foucault că nu contează atât „spiritul sau sensibilitatea unei epoci, nu grupările, şcolile, generaţiile sau mişcările şi nici măcar personajul autorului în jocul schimburilor reciproce care i-a legat strâns viaţa şi creaţia, ci structura proprie a unei opere, a unei cărţi, a unui text”. Cum e posibil aşa ceva e treabă complicată şi controversată încă. De aceea, chiar dacă sună a locuri comune, ele nu strică să fie (re)puse în discuţie – şi nu-i deloc o apucătură didactică, se va vedea de ce.

Se zice că „ziua” de naştere a istoriei literare ar putea fi socotită Laokoon-ul lui Lessing. În secolul al XVII-lea ea era numai un capitol din istoria propriu-zisă. Ar fi fost de aşteptat ca măcar de la romantici încoace să se ştie ceva mai precis despre înţelesul disciplinei, dacă de atunci se face distincţia între istoria producţiilor intelectuale, în ansamblu, şi istoria literară (pe care romanticii nu o diferenţiau de critica literară). Totuşi, de când cu criza istoriografiei, declarate de Croce, dificultăţile conceptului sunt din ce în ce mai mari. Bine face Gustave  Lanson când distinge între  „istoria literară” şi „istoria literaturii”. Prima e înţeleasă ca „tabloul vieţii literare a naţiunii, istoria culturii şi a activităţii mulţimii obscure care citea, precum şi a indivizilor iluştri care scriau”. Istoria literaturii se ocupă de aceştia din urmă, de valori, aşa cum le percepe autorul. Subiectiv sau obiectiv?  Aproape la fel înţelege disjuncţia  şi Brunetiere: „Istoria literaturii este una, iar istoria literară, alta; istoria literară este aidoma hărţii generale a unei ţări întinse, din care istoria literaturii determină şi cotează numai piscurile. Istoria literaturii se complace numai pe culmi, iar istoria literară în şes; acolo, cu tot riscul de a lua muşuroaiele de cârtiţă drept munţi, îi place să urmărească şi să noteze cele mai mărunte accidente ale terenului”. Thibaudet, în Reflecţii şi în Istoria literaturii franceze de la 1879 până azi îşi propune, sub influenţa lui Bergson, o „identificare” cu durata scriitorului, în cazul operelor individuale, iar în cazul istoriei literaturii, „identificarea” cu „elanul vital” al unei creaţii naţionale.

Astfel, istoria literară, a literaturii mai cu seamă, întâmpină mereu oprelişti. Mai nou, prin orientarea structuralistă şi-a căutat albie în istoria formelor literare: a codurilor retorice, a tehnicilor narative, a structurilor poetice. Şi Barthes insistă pe studiul exclusiv al textului literar, admiţând cel mult o cercetare diacronică a structurilor care se manifestă prin ele însele. O afiliere la teoria literară? Da şi nu tocmai. Noul mod de a face istorie literară/istoria literaturii  va trebui să ţină seama de poetică, sociocritică, retorică şi semiotică, naratologie şi achiziţii comparatiste. „Problema” este destul de bine lămurită în contribuţiile românului Adrian Marino (mai ales în Étiemble ou le Comparatisme militant, 1982, şi în Comparatisme et Théorie de la littérature, 1988). Pentru trebuinţele de aici, de reţinut numai că literatura comparată (cu poetica ei comparatistă), „modalitate supremă a cercetării literare”, va trebui să-şi schimba paradigma şi să găsească o altă „voce” în stare să asume, depăşind-o, istoria literară tradiţională. Mai de mult, tot Adrian Marino operase delimitarea între istoria literară (genetică, evenimenţială) şi istoria literaturii  (a scriiturii, a literarităţii, a formelor, a genurilor, a operelor „fără numele autorilor”). În ciuda acestor „neînţelegeri” , Georges Poulet întrevede o „nouă alianţă” între literatură şi istorie, pe vechiul considerent că, într-adevăr, operele literare pot ajuta la perceperea istoriei şi, la rândul ei, istoria înlesneşte situarea reală a literaturii. Istoria literară, când n-a fost factologie îngustă, a deschis calea de acces către text şi o poate face şi acum mai mult dacă nu intervin tentaţii sau obligaţii ideologice extranee.

Se stăruie asupra acestui fapt: istoria literaturii nici n-ar fi cu putinţă pe motiv că arta literară se sustrage explicaţiilor cauzale, cronologice, istorice, că ea reprezintă un unicat, o realitate supra-temporală. „Întreaga literatură a Europei, de la Homer încoace – afirmă T. S. Eliot – are o existenţă simultană”. Chiar şi lui Lanson i se pare suspectă o „ştiinţă” a literaturii, o explicaţie pe bază de documente, date, izvoare. În cel mai bun caz, zice el, istoria literară/aliteraturii ar avea în vedere două obiective:individualitatea ireductibilă şi integrarea operelor într-o serie.. O încercare de acest fel, admis de Lucien Febvre, este Histoire de la littérature de la France, 1971, departe însă de a se constitui în model.  G. Călinescu concepuse deja o istorie de valori în spiritul criticii impresioniste, de unde (paradoxal?) nu lipseşte „sensul” clasicist: Tehnica criticii şi a istoriei literare şi, mai mult decât atât, o istorie a literaturii „ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Sunt,deci, posibile două tipuri de istorie literară, crede Tudor Vianu: un internă (stabilirea de filiaţii pur literare) şi alta externă (a documentelor, a factorilor socio-morali, filosofici, psihologici ). La fel, Gérard Genette accede, în Poetică şi istorie, la cele două înţelesuri. Ambele modalităţi sunt pe mai departe discutabile.

Atât timp cât obiectul istoriei literare este opera literară ca fenomen estetic, disciplina are îndatoriri specifice. Simplu ca „buna ziua”. Dar opera literară apare într-un context, are şi un statut istoric. Deci e posibilă şi necesară analiza „istorică”, măcar că se insinuează aici situaţia-limită potrivit căreia metoda îşi suprimă obiectul. Nici vorbă,  exclusivismul amplifică obstacolele. Tradiţia a devenit atât de puternică, încât efectele ei se resimt intens şi acum. În multe lucrări de istorie literară se observă chiar o recrudescenţă a sociologismului, indiferent că poartă o nouă pălărie: socio-critica, socio-poetica, sociologia comunicării, orizontul de aşteptare, structuralismul genetic, teoria „grupurilor sociale” ş. a. Escarpit, Caillois, Goldman, Mukarovsky sunt notorii în această privinţă. Problema sociologiei lecturii – modernă şi interesantă, chit că e uneori cam exagerată – aparţine mai mult teoriei literare (în înţelesul arătat), de aceea ea merită o abordare aparte. Odată cu criza pozitivismului, istoriografia literară se îndreaptă tot mai hotărât către polul „critic”. Cum am văzut, replica, în unele cazuri, a fost atât de categorică, că s-a ajuns la un dogmatism cu sens invers. Căci refuzul obstinat al „relaţiei” duce la închipuirea unor opere-monade plutind în vid. Astfel, tendinţa de a da greutate „critică” istoriei literare nu înseamnă neapărat eliminarea oricăror determinări şi semnificaţii socio-istorice, ci respingerea excesului istorist. Autonomia structurală, ca şi aceea a limbii, despre care încă Saussure se pronunţa, nu împiedică dezvoltarea în timp. Aşa încât să apăsăm: intervenţia actului critic în istoria literară, mai bine spus corelaţia dintre cele două domenii reprezintă soluţia optimă. Talentul critic e singurul capabil să dovedească realitatea artistică a formelor fictive, pe care istoria literaturii le consemnează procesual. Astăzi a câştigat teren vast ideea că istoria literară este istoria valorilor estetice, anume produsul unei activităţi creatoare – „ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”. Asta nu înseamnă că problema e ca şi rezolvată. „La urma urmelor, de-abia începem să învăţăm cum se cuvine analizată o operă literară în întregul ei; metodele pe care le folosim sunt încă foarte stângace, iar bazele lor teoretice se află în necontenită schimbare. Aşadar, mai avem multe de făcut. N-avem de ce regreta că istoria literară are un trecut şi un viitor care nu poate şi nu trebuie să se rezume doar la completarea lacunelor existente în schemele puse în lumină cu ajutorul metodelor mai vechi. Se impune să elaborăm un nou ideal de istorie literară şi noi metode care să facă posibilă înfăptuirea lui” (René Wellek şi Austin Warren,Teoria Literaturii). Poate nu ne vor mai interesa acele istorii literare care seamănă, cum zice Pierre de Boisdeffre, cu „colecţiile prăfuite, care ne-au dezgustat pentru totdeauna de ştiinţele naturale”: „Ţelul nostru este altul: şi anume să primim laolaltă în sânul unei literaturi – care să nu fie concepută ca un cimitir, ci ca o grădină, ca un oraş imaginar – scriitori şi literaţi şi să-i privim cum cresc sub ochii noştri”.

 

                                                  *

 

Doar câteva cuvinte să mai spun. „Monumentalei” istorii călinesciene i s-au găsit destule beteşuguri de când a fost publicată şi până azi. În zilele noastre au nemulţumit „iluziile” create  despre „sugerarea bogăţiei” literaturii române, „introducerea senzaţiei de avuţie”, folosirea „tehnicilor de iluzionare şi seducţie” a „procedeelor de înnobilare”. Are „fundaţie” curat naţionalistă! Istoria literaturii române moderne de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu ar fi o „replică echilibrată şi onestă dată exaltărilor vizionare călinesciene” (Eugen Negrici). „Divinul” ar fi, încă, excesiv protocronic şi, în consecinţă, asincronic modernităţii europene. Un singur lucru nu se înţelege din  marea Istorie: ce orientare politică a avut G. Călinescu, de stânga sau de dreapta?

Au urmat tentativele de recitire „completă” a literaturii române (George Ivaşcu, Al. Piru, Ion Rotaru), fiecare cu felul lor de a fi, nu însă pe măsura „idealurilor” preconizate mai nou. Celelalte istorii ale literaturii române sunt parţiale: Const. Ciopraga, Dumitru Micu, Laurenţiu Ulici, Irina Petraş, Ioan Holban ş.a. Din unghiul strict estetic, de-o concizie excesivă şi neterminată este Istoria literaturii române a lui Ion Negoiţescu.

Dezbatere învolburată a produs Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa. Harnic şi incisiv, autorul a scris o „istorie” riguroasă şi vie, polemică, aşa cum ar trebui să fie fibra oricărei istorii mai ales literare. Materia cată să fie „structurată anagogic” pe baza a „trei tipuri de fapte: permanente, repetabile şi noi”.  O istorie a literaturii polemică, nimic de zis, dar, uneori, cu atitudine pro domo sua . Din păcate, faptul estetic stă prea mult în umbra ideopoliticului. Tot pornirea acesta se află şi în precizările preliminare din Istoria literaturii române contemporane. 1941 – 2000 de Alex Ştefănescu. Parţial, reparaţia se produce când în  comentarea operelor autorul nu mai este aşa de „indignat şi dezolat”, dimpotrivă neaşteptat de clement. De bună seamă, parti-pris-ul nu lipseşte, exemple sunt destule şi amuzante. (Un singur exemplu: „Eugen Simion pierde mult din creditul de care se bucura pe vremuri în rândurile intelectualilor”, deoarece „îşi manifestă preferinţa pentru Ion Iliescu, fostul demnitar comunist care ajunge preşedinte al României, în mod paradoxal, exact după prăbuşirea comunismului”. Însă, cât de atent este la asemenea circumstanţe, scapă să menţioneze că Nicolae Manolescu a fost candidat la preşedinţia ţării).  Alex Ştefănescu are vocaţie de narator şi portretist. „Sinteză epică”? Probabil asta înseamnă referirile la doar anumite scrieri ale autorilor selectaţi. „Scurta istorie  în imagini” e lucrul cel mai fermecător. „Arca lui Noe” cu tot ce e frumos şi semnificativ, cum şi-a închipuit-o autorul, i-a fost zguduită de multe dezacorduri, fapt care l-a cam întristat pe constructorul corăbiei. De unde sfatul consolator al lui Nicolae Manolescu: „într-o istorie literară riscul nu este niciodată al scriitorilor ignoraţi, ci al autorului care îi ignoră”. E de presupus că o istorie a literaturii, fie şi critică (subiectivă, impresionistă, eseistică) nu trebuie să-şi asume aprioric riscul ignorării, poate riscul opţiunii.

În cea mai recentă istorie critică, integrală şi „canonică” a literaturii române, Nicolae Manolescu operează o clasificare proprie a istoriilor literaturii româneşti, căreia nu i se poate reproşa ceva, mai ales că, autorul nici nu pretinde perfecţiunea. În prefaţă, interesează trecerea în revistă şi comentarea succintă a mai noilor perspective privitoare la istoria şi critica literară. Mai întâi, Hans Robert Jauss, cu tezele sale despre spiritul istoric şi teoretic, îndeosebi cele despre estetica receptării. Apoi, teoria lui H. G. Gadamer, care identifică realitatea istorică şi înţelegerea istorică, tradiţia nu ca succesiune de opinii şi judecăţi, ci ca un tot organic şi potenţial – re(actualizarea) cu fiecare nouă judecată. Este invocat şi comentat George Steiner, în armonie, pentru că acesta încearcă să rezolve aporiile lui Wellek prin teoria „topologiilor culturale” (constantele culturii determină însăşi relaţia în timp). În schimb, Nicolae Manolescu nu împărtăşeşte optimismul lui Fernand Braudel cu privire la posibilitatea apropiată a unei istorii literare „complete”, ca sumă a tuturor modurilor de abordare. Opinia lui Milan Kundera cum că valoarea estetică e perceptibilă numai în contexte istorice e „la fel de simplă ca aceea a oului lui Columb”. De adăugat doar că nu-i descoperirea cehului. Şi aşa ajunge Nicolae Manolescu la „bătălia canonică” de la Harold Bloom citire. „Primenirea canonului”, care va să zică.

În rest, provocările istoricului literar mizează pe flerul şi experienţa sa critică, în accepţia impresionismului bine chibzuit, nici sceptic, nici strict relativist. Marea noutate a „canonului” în variantă manolesciană o constituie apelul la ingenioasa metaforă a lui Esner, care intră în acord şi cu teza receptării. Spectacolul literaturii române îşi asociază spectacolul receptării ei, cu o dexteritate specifică, latinească. Multă lume s-a supărat pe dezacordul faţă de aceste „colaborări” şi mai ales pe omiterea lor. Nici motivul „listei” nu putea să aducă doar aplauze, mai ales „listele” cu scriitorii contemporani admişi sau respinşi la examen. În consonanţă cu estetica receptării, Istoria critică s-a bucurat de un potop de simpatii şi de tot atâtea rezerve sau de-a dreptul ostilităţi. Unii s-au extaziat pe pagini întregi, în seriale, individual sau în grupuri. Nemulţumiţii au purtat şi poartă şi ei câte un nume. Au fost obiecţii pe drept sau nedrept, cum se întâmplă totdeauna în cazul unor opere de adevărat relief. Istoricul-critic „la două mâini” şi cu listă proprie (canonică) ştie bine acest lucru, dar l-au cam supărat adversarii: „Nu ştiu câţi prieteni am pierdut; ştiu, în schimb, câţi duşmani am câştigat”. Duşmanii, dacă nu sunt adversari de soi, nu merită să fie băgaţi în seamă. Deşi un Publilius Syrus credea că „foarte nefericită este soarta celui care nu are duşmani”. De la cei care nu votează cu ambele mâini oricine are de învăţat.

Istoria literară, a literaturii române nu-i în recesiune, cum se vede. Ba chiar pluteşte în aer o nouă Istorie a literaturii române de la origini până în prezent.

Constantin TRANDAFIR

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala