ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Diavolul şi filosoful

„Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis.”
Ivan Karamazov

 

Fraţii Karamazov reprezintă trei  ipostaze fundamentale ale fiinţării.  Dmitri, cel mai în vârstă, este  un exponent al senzualismului. Ar putea fi utilizat ca exemplu pentru un curs  care vizează filosofia lui Aristip din Cirene, cel care  transforma filosofia în etică. Pentru el, cel mai  înalt bun era plăcerea clipei. El preţuieşte orice fel de plăcere, deşi, potrivit celor mai mulţi dintre exegeţi, Aristip ar fi preţuit mai mult plăcerile corporale. Aici excelează Dmitri.  Pentru cirenaici este justificat orice mijloc prin care este generat sentimentul plăcerii.  Dmitri ar aplauda  din toată inima această doctrină.  Ivan  reprezintă intelectul, raţiunea, filosoful. Interesantă este revolta aparent atee a lui Ivan: el nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar  nu poate accepta lumea aşa cum a fost creată de Dumnezeu. Alexei, considerat de Dostoievski  personajul protagonist, este simbol al trăirii spirituale şi al apropierii de Dumnezeu. Dacă ai o vânătaie a spiritului,  poţi încerca s-o lecuieşti stând cu el la o voroavă de taină. Alexei chiar poate lecui cu inocenţa sa, dacă intri în jocul său. Cei trei  fraţii sunt în conflict etern cu tatăl lor, depravatul Feodor Pavlovici Karamazov.  Smerdeakov, presupus al patrulea frate, fiu nelegitim, îl slujeşte pe tatăl lui, Feodor Pavlovici.

În capitolul  Vedenia lui Ivan Feodorovici. Diavolul, romancierul conferă,  la modul ironic,  plauzibilitate scenei în care Ivan, filosoful care respinge raiul pentru că Dumnezeu ar admite torturarea şi uciderea copiilor, se întâlneşte cu diavolul. Eroul, care ar fi  suferit de febră cerebrală,  se pomeneşte cu un intrus în camera sa: „Era un domn, sau, mai bine zis, un fel de gentleman rus, qui frisait la cinquantaine, cum spune francezul, cu câteva fire argintii presărate în părul negru destul de des şi de pletos, şi cu un barbişon ascuţit. Vizitatorul era îmbrăcat cu un surtuc cafeniu, prima mână, destul de ponosit altminteri şi complet demodat; părea comandat cu câţiva ani în urmă, fiindcă de doi ani încoace niciun om de lume cu dare de mână nu mai purta asemenea croială. Rufăria, ca şi legătura de la gât, lungă ca o eşarfă, puteau fi foarte bine pe gustul unui gentleman elegant, dar, dacă te uitai mai atent, cămaşa nu era chiar atât de curată, iar legătura de la gât părea cam jerpelită. Pantalonii în carouri erau impecabili, deşi prea deschişi la culoare şi prea strâmţi, aşa cum nu se mai poartă în ziua de azi; acelaşi cusur îl avea şi pălăria moale, albă, de fetru cu care venise, o pălărie cu totul nepotrivită cu anotimpul. Într-un cuvânt, musafirul avea din cap până în picioare înfăţişarea unui om de lume, dar cu mijloace materiale foarte restrânse” ( Dostoievski, Fraţii Karamazov, Editura Leda, Bucureşti, 2005, pag.891, 892).  Diavolul rus de la sfârşitul  secolului al  XIX-lea  are, aşadar, înfăţişarea inofensivă a unui nobil scăpătat, snob, dar ieşit din modă, out-fashioned. În epoca pozitivismului şi a psihologismului supranaturalul cade în desuetudine şi se emaciază până aproape de invizibilitate. Chiar şi aşa, admiţând existenţa diavolului nu înseamnă că s-a dovedit implicit şi existenţa lui Dumnezeu. Oricum, Ivan refuză cu obstinaţie să capituleze în faţa evidenţei: „Tu nu eşti decât o iluzie, o fantasmagorie, o nălucire a unui om bolnav (…) Îmi dau seama că  eşti o halucinaţie. Eşti propria mea întruchipare, mai bine zis, o întruchipare fragmentară a mea… a gândurilor şi sentimentelor mele, dar a celor mai josnice şi mai meschine sentimente” (Ibidem, pag. 895). Existenţa fragmentară a răului creează iluzia unui vid metafizic: dacă Dumnezeu e mort, acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre soarta lui Lucifer. Axiologic vorbind, valorile îşi pierd susţinerea divină şi se ajunge la argumentaţia precreştină sau la cea iluministă după care cultivarea virtuţii e o fericire în ea însăşi, independent de o posibilă răsplată paradisiacă. „Dracul reumatic” îşi apără dreptul la existenţă debitând analogii burleşti care iau forma unui vis în care-şi doreşte să ia înfăţişarea unei precupeţe durdulii… Visul concreteţii materiale („să pot şi eu aprinde o lumânare la biserică!”) este o problemă  de orgoliu personal şi mai puţin un exemplu edificator. Ateul autentic nu poate fi îndreptat către Dumnezeu nici de perceperea unui miracol. Diavolul ştie foarte bine acest lucru: „Când cineva este silit să creadă, ce valoare mai pot avea convingerile lui? În cazul acesta, niciun fel de dovezi, nici chiar cele materiale, nu folosesc la nimic. Toma a ajuns să creadă nu pentru că l-ar fi văzut cu ochii lui pe Hristos înviat din morţi, ci pentru că era înclinat să creadă înainte de a fi avut prilejul să-l vadă” (Ibidem, pag. 893). Întâlnirea nemijlocită cu diavolul este şi ea, bineînţeles, un miracol. În consecinţă, Ivan, filosoful ateu şi sceptic, îşi combate „vedenia” prin întrebuinţarea unui limbaj ofensator: „Eşti prost şi vulgar. Prost de dai în gropi. Nu, zău, nu pot să te mai suport!” (Ibidem, pag. 896). Atitudinea lui Dostoievski,  rusul,  nu diferă prea  mult de cea a lui Faust în diverse ipostaze. Ivan va arunca după intrus cu un pahar de apă, imitând gestul lui Luther, care azvârlise cu călimara. Reacţia ironică a diavolului îi relevă lui Ivan faptul că acesta   are o fiinţare reală: „Ah, mais c’est b?te enfin! Exclamă acesta, sărind de pe divan şi ştergându-şi hainele împroşcate cu apă. Ţi-ai adus aminte pesemne de călimara lui Luther! Parcă ziceai că nu sunt decât un coşmar! Cum se poate azvârli cu pahare într-o nălucă?” (Ibidem, pag. 914).  Mai mult, el îl informează despre sinuciderea prin spânzurare a lui Smerdeakov, ridiculizându-l în acelaşi timp: „Cine nu crede în diavol?”

Dacă Ivan visează la „omul-zeu”, influenţat tot de „diavolul împieliţat”, îngerul negru adoptă filosofia hedonistă şi susţine dreptul la existenţa umană, cu toate slăbiciunile ei: „Din moment ce iau înfăţişare omenească, trebuie să suport toate consecinţele. Satana sum et nihil humani a me alienum puto” (Ibidem, pag. 897).  În fond, ne aflăm într-o epocă în care generaliştii dispar pentru a face loc specialiştilor eficienţi, dar incapabili să surprindă înţelesul totalităţii, favorizând astfel suficienţa scientistă. Ivan este terifiat de asemănarea structurală dintre el şi diavolul care îi comunică: „Şi eu, ca şi tine, am o adevărată aversiune pentru fantastic, tocmai de aceea mă împac atât de bine cu realismul vostru pământesc. La voi totul este precis conturat, turnat în formule, totul se prezintă sub aspecte geometrice, pe când la noi nu există decât nişte ecuaţii nedeterminate!”(Ibidem, pag. 896). Altfel spus,  societatea umană constituie un mediu propice pentru escapadele emisarilor infernului. Noul Mefisto nu mai corespunde cu cel vechi, umanizarea sa părând a fi ajuns la un stadiu avansat. Poate că diavolul dostoievskian nu dispune de grandoarea pe care Milton le-o inspira poeţilor romantici cu al său Satan din Paradisul pierdut. Lucifer ori Manfred ai lui Byron, Demonul lui Lermontov, sau, din nou, Lucifer la Madach Imre erau apariţii tragice, revoltate împotriva unui Jahve tiranic şi care încercau să potenţeze luciditatea omului prin cunoaştere. Dostoievski ridiculizează emisarul infernal, punând în evidenţă latura sa mărunt-burgheză, faptul că este  foarte sentimental din fire şi sensibil ca un artist… Acest diavol de provincie („bunul-simţ – ăsta-i cusurul meu” ) nu propune nici măcar un pact veritabil, ci doar îl ironizează pe Ivan, filosoful lui „totul este permis”, revelându-i faţa meschină a arhanghelului rebel: „Repet, nu trebuie să ai  pretenţii prea mari de la mine, nu te aştepta la nimic <<măreţ>> sau <<sublim>> din partea mea, şi ai să vezi ce bine o să ne împăcăm atunci amândoi” (Ibidem, pag. 910).

Din întâlnirea deprimantă cu acest „drac împeliţat”, Ivan va fi salvat de fratele său mai tânăr, Aleoşa, „un heruvim neprihănit”. Salvarea este doar una de moment. Karamazov cel mijlociu rămâne marcat de viziunea avută: „Numai să-l dezbraci şi ai să vezi că are o coadă roşcovană lungă de un arşin şi cu părul lins ca de dog danez” (Ibidem, pag. 918). Ironia sorţii face ca Ivan, o minte filosofică, refractară la misticism, să ajungă o copie tragică a farseurului Ferapont, călugărul care se străduia să vadă draci peste tot, în timp ce Alioşa, „omul lui Dumnezeu” şi ucenicul părintelui Zosima, să fie singurul dintre cei trei fraţi care îşi găseşte echilibrul interior. Diavolul stârneşte mândria lui Ivan recitându-i propria sa cugetare – „Să ne lepădăm de obişnuinţă şi vom ajunge zei” – după care îl umileşte şi îl aduce în pragul nebuniei: „Mi-a spus că sunt laş,  Aleoşa! Le mot de l’enigme e că sunt un laş” (Ibidem, pag. 921). Ivan îşi pierde minţile pentru că nu a avut curajul să semneze pactul faustic…

S-a spus de multe ori că Ivan Karamazov  realizează o punte de legătură între „clasicul Faust”, al lui Goethe,  şi „modernul Doctor Faust”, al lui Thomas Mann. Ivan este unul dintre cele mai complexe şi viabile personaje pe care Dostoievski le-a imaginat. Posteritatea  personajului este una remarcabilă, el însuşi devenind o obsesie pentru alţi mari scriitori precum Franz Kafka, Albert Camus sau William Faulkner. Paradoxal oarecum pentru o natură profund religioasă ca a lui Dostoievski, eroii săi cu identităţi puternice fac dovada unei crize de proporţii a ideii de divinitate. Autorul şi-a creat personajul  parcă pentru a-l înfrânge şi a-i anihila formidabila răzvrătire. Ivan este un spirit complex şi din punct de vedere filosofic. În el se întretaie patosul şi nihilismul nietzschenian cu tentativa eşuată de a construi, intelectual, propria sa lume. Drama rezidă atât din incapacitatea identificării cu diavolul – iar scena dialogului cu el sau, cine ştie, a monologului este edificatoare – , cât şi din neputinţa renunţării la dimensiunea umană, „la idealul pozitiv”. Mefistofel nu mai este o entitate exterioară, uneori abuzivă, alteori de un umor cuminte, ci este chiar un „alter ego al conştiinţei sale chinuite”, „cinic, malefic şi negator” care nu-l lasă pe Ivan nicio clipă să-şi armonizeze antinomiile care-i scindează. Inovaţia lui Dostoievski este una de proporţii: pactul este anulat; nu există niciun zapis, nicio înţelegere mutuală; totul se petrece la nivelul „conştiinţei sale nefaste”, într-o dedublare de-a dreptul alienantă. „Ivan Karamazov, scrie Ionuţ Pirtea ( „Faust – un mit peren al omenirii” , în revista „Noi, nu!”, februarie 2010),   este, poate, cel mai dramatic personaj destinat să poarte pe fruntea lui pecetea faustică; este cel mai singur erou literar, abandonat şi lăsat de izbelişte în faţa forţelor malefice care-i paralizează voinţa şi-i curmă existenţa normală. A fost dezbrăcat de orice aură romantică, i s-a retras orice tentativă de autodepăşire prin cunoaştere; nu e nici vizionar, nici avid să descifreze tainele lumii. Altfel spus, nu mai are nimic din măreţia apolinică sub care Goethe l-a prezentat pe Faust. Chinuit, robit, scindat, Ivan Karamazov aboleşte categoriile binelui şi răului şi ni se oferă el însuşi ca un mare înfrânt, ca un martor al <<falimentului gândirii şi voinţei>>„.  Această scindare ne aminteşte de reflecţiile lui  Paulo Coelho, cel care, în Nota autorului la  „Diavolul şi domnişoara Prym” scria: „Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Şi la fel şi noi, pradă aceloraşi îndoieli ca şi strămoşii noştri” (op. cit., Editura Humanitas,   Bucureşti, 2005, pag. 9 ).  Cât de mult putem realiza apropierea între Ivan Karamazov şi Faust?  Cert este că şi Faust este o natură dezbinată, duplicitară chiar, pe alocuri: „Ah! Două suflete-s în mine! Cum se zbat/În piept, să nu mai locuiască împreună!/Unul de lume strâns legat mă ţine, încleştat/Cu voluptate, celălalt puternic/Către cereşti limanuri mă îndrumă”  (Goethe, Faust, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, pag.54). Ivan nu face pact cu diavolul: „Tare mai eşti prost, zău! Prost ca noaptea! (…) Ce-ţi închipui, c-o să mă dai gata cu realismul  tău, c-o să mă faci să cred că exişti într-adevăr? Ei, uite că nu vreau să cred! Şi n-am să cred!” (Dostoievski, Fraţii Karamazov, Editura Leda, Bucureşti, 2005, pag. 900). Mefisto îi va dărui lui Faust tinereţe şi frumuseţe, luându-i în schimb sufletul, care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viaţă. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeş cavaler în floarea vârstei. Pactul lui Faust este însă unul metafizic, plin de mari îndoieli, uman, nu este capitulare: „Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi dai?/ A fost vreun duh al unui om, vreodată/ de tine priceput în năzuinţa sa înaltă?” (Goethe, Faust, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, pag. 79). Libertatea revoltată atinge la eroii lui Dostoievski maximum de tensiune. Eroii lui Dostoievski trasează un nou moment în destinul uman, interior lumii creştine, un moment avansat în comparaţie cu Faust. Faust se află la mijlocul acestui drum. Raskolnikov, Stavroghin, Kirillov, Ivan Karamazov sunt la capătul drumului. Eroii lui Dostoievski sunt nişte revoltaţi metafizici. „Revoltatul metafizic, scrie Camus,  nu e deci în mod sigur ateu, cum s-ar putea crede, ci e  hulitor de nevoie”( Omul revoltat, în  Faţa şi reversul ş.a.,  Editura RAO, Bucureşti,  2001, pag.  258). El  vrea să dialogheze cu Dumnezeu: „Revoltatul mai curând sfidează decât neagă. În mod elementar, cel puţin, el nu-l suprimă pe Dumnezeu, ci doar îi vorbeşte pur şi simplu de la egal la egal. Dar nu este vorba despre un dialog curtenitor. Este vorba despre o polemică animată de dorinţa de a învinge” (Ibidem, pag.  259). Nu există însă revoltă fără pedeapsă: „Ivan nu ne oferă decât chipul înfrânt al revoltatului în prăpastie, spune acelaşi Camus  (…) Pentru a fi luat apărarea oamenilor, primeşte în schimb singurătatea. Prin el, revolta raţiunii sfârşeşte în nebunie”  (Ibidem,  pag,  294). Dostoievski rupe şabloanele, repudiază aura luminoasă de erou mântuit şi oferă în schimb personaje dramatice golite de orice tentaţie a absolutului iluzoriu. El le ancorează puternic în realitate, le stigmatizează şi prelungeşte prin ele rădăcinile faustice seculare. Tragismul dostoievskian rezidă din însăşi neputinţa găsirii şi eradicării forţelor care-l generează şi aceasta pentru că maleficul e mereu camuflat în forul interior al eroilor săi, consubstanţial lor.  Interesantă din perspectiva apropierii dintre Faust şi Ivan Karamazov ni se pare a fi şi disputa academică semnalată de  Albert Kovács: „G. Şcennikov din Petersburg, cunoscut specialist în domeniu, a declarat că vrea să mă completeze şi chiar să mă <<corecteze>>. În opinia sa, nivelul determinant în Faust este cel gnoseologic (lucru valabil pentru literatura germană în general), iar în Fraţii Karamazov predomină nivelul etic (ca dealtfel în întreaga literatură rusă). În acest sens, în Faust este tolerată violenţa, în timp ce la Dostoievski – nu. Răspunzând, am arătat că, pe baza examinării sistemului de motive literar-filosofice în cele două opere, putem stabili că în Faust motivele gnoseologice se împletesc cu cele etice şi ontologice, ultimele dove­din­du-se până la urmă dominante. La Dostoievski, în Marele Inchizitor, dominaţia motivelor ontologice apare şi mai clar”. (Albert Kovács, Dostoievski la Budapesta, România literară, 2007, nr. 46).

Ion FERCU

1 comment to Diavolul şi filosoful

revista presei Romania Culturala