ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Disimulări orientaliste

Citind printre rânduri la… Teheran (I)

 

Nu sunt un fan al regimului islamic iranian, instaurat în 1979, după victoria revoluţiei conduse de ayatollahul Khomeiny, cum nu sunt susţinătorul niciunei ideologii totalitare, indiferent de prezumţiile acestora. Ca student străin al Universităţii Teheran, la Litere (martie 1977-decembrie 1978), m-am simţit bine în Iranul de pe vremea şahului. Împătimit de studiul limbii şi literaturii persane, obligatorii pentru cine vrea să înţeleagă spiritul persan şi în virtutea cărora Iranul a devenit a doua mea patrie, viaţa social-politică de atunci m-a interesat doar în măsura în care, dorind cu ardoare să termin studiile, mi-era teamă ca nu cumva un eveniment politic major să-mi spulbere orice speranţă. În lungile plimbări pe străzile Teheranului, înţesate cu librării, cafenele şi chioşcuri de ziare şi reviste, în marele bazar – un „topos” al stării prerevoluţionare –, dar şi în mediile culturale pe care începusem să le frecventez, nu dădeam importanţă unor gesturi cu tâlc, unor vorbe aluzive, camuflate în versuri clasice sau moderne, în enunţuri cu sens schimbat sau vânzătorilor de casete cu discursuri scurte ale lui Khomeiny, exilat lângă Paris (de unde conducea revoluţia), date pe sub mână, contracost. Aveam să înţeleg, mai târziu, că toate acestea erau „piese” dintr-un puzzle necunoscut mie – fragmente dintr-un „text” scris sub acoperire, în care se punea la cale o schimbare istorică. Nu puteam crede nici în ruptul capului că se pregătea căderea şahului, că asta urma să se întâmple chiar curând. Îl admiram, în secret, pentru ceea ce făcuse în slujba ţării lui – percepeam, evident, doar partea bună a lucrurilor – şi … pentru mine: îi datoram, într-un fel, prezenţa în ţara lui Hafez; aşa îmi explic, în parte, lipsa de entuziasm cu care am întâmpinat, de la distanţă, regimul islamic. La întoarcerea în România, eram plin de regrete. Melancolia de atunci nu s-a stins nici până astăzi.

Retrăirea şi înţelegerea unor evenimente petrecute în lumea iraniană dinainte de 1979 mi-au fost înlesnite, printre altele, de câteva cărţi apărute în Occident, unele traduse şi la noi. Două dintre ele le-am citit cu înfrigurare şi cu strângere de inimă: Farah Pahlavi, „Memorii” (Rao International Publishing Company, 2003) şi Ryszard Kapuściński, „Şahinşahul” (Humanitas, 2009). E, în aceste cărţi, ceva din Iranul meu, aşa cum se „tezaurizase” în memoria mea afectivă.

Revoluţia islamică produsese, într-adevăr, o ruptură de trecut, ontologică şi epistemică în egală măsură. Schisma istorică avea să aibă consecinţe mai ales asupra percepţiei noilor realităţi iraniene, dând apă la moară orientaliştilor şi întreţinând, cum vom vedea, aşteptările unui cititor occidental crescut şi educat politically correct.

Cele ce urmează trebuie înţelese şi în virtutea acestor scurte precizări. Ele pot elimina orice urmă de parti-pris al autorului rândurilor de mai jos. Dar cititorul le poate, la fel de bine, ignora.

 

Nu poţi vorbi sau scrie, astăzi, despre Iranul ultimilor 30 de ani, despre sensul şi consecinţele revoluţiei islamice, decât din perspectiva unei ideologii asumate. Orice încercare de a te păstra în limitele unei minime obiectivităţi sfârşeşte în derizoriu. Ţara s-a deschis lumii cu parcimonie, dând impresia că are multe lucruri de ascuns. Dacă vrei să o cunoşti, o poţi face, aproape în exclusivitate, apelând la reprezentările orientaliste, adică la ideile Europei despre Orient, în general, şi, cu atât mai mult, despre Iran, în cazul nostru. Nu altfel au stat lucrurile în ultimii peste 300 de ani: orientalismul, conjunctural la începuturile sale, s-a impus ca sistem de cunoaştere a Orientului, mai mult, a devenit „o grilă de filtrare a Orientului în conştiinţa occidentală” (Edward W. Said, Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient, „Amarcord”, 2001). După cum evoluează lumea contemporană, se pare că vom mai avea mult de aşteptat până ce se vor ivi condiţii viabile pentru găsirea unor soluţii corecte, prin care orientalismul, ca semn al puterii euroatlantice asupra Orientului, să se transforme în discurs veridic despre acesta. Orientul „orientalizat”, în formula aceluiaşi Edward W. Said, şi-a epuizat nu numai achiziţiile şi valorile, ci şi consecinţele. Noul stil de gândire ar trebui să se înscrie într-o altă hermeneutică a inepuizabilei relaţii Occident-Orient, în care să nu mai funcţioneze, imperialist, distincţia ontologică şi epistemologică dintre cele două entităţi. Aşteptând schimbări, adaptări, purificări în interiorul orientalismului, în care cuvinte ca originalitate, continuitate, individualitate, invocate şi de Edward W. Said, e necesar să-şi regăsească sensul pierdut, ne vedem obligaţi să rămânem, în comentariile de mai jos, la mâna aceleiaşi tradiţii a reprezentativităţii iconoclaste.

 

Cum să întâmpini, altfel, trei cărţi apărute, la noi, în ultimii ani, traduse din engleză (primele două) şi, respectiv, din franceză, cu titluri incitante, semănând şi având, drept autori, trei femei: Azar Nafisi, „Citind Lolita în Teheran. Memorii despre cărţi” (RAO, 2008), Dalia Sofer, „Septembrie în Shjiraz” („Leda”, 2008) şi Marjane Satrapi, „Persepolis” – roman grafic („Art”, 2010)? Am fost tentat să le citesc ca pe nişte simple naraţiuni. Dar când cele trei autoare sunt disidente ale actualului regim din Iran şi membre marcante ale diasporei iraniene, perspectivele unei lecturi obişnuite dispar. Curiozităţii mele iniţiale, stârnite de nerăbdarea de a afla câte ceva, de la „sursă”, despre ţara pe care o părăsisem în plină revoluţie, despre oamenii şi viaţa lor după, i-a luat locul, treptat, atenţia la „atitudinea” celor trei scriitoare faţă de întâmplările povestite. Naraţiunea propriu-zisă a trecut în plan secundar. Deşi sunt excelente povestitoare, m-a interesat în cele din urmă doar maniera în care îşi reprezintă ele lumea iraniană de după 1979, de acolo din exil.

Ai zice că sunt romane, întrucât respectă convenţiile genului. Dar nu sunt ficţiuni propriu-zise, ci au mai degrabă o puternică tentă memorialistică, dacă nu sunt, cel puţin declarativ, autobiografice. Nota lui Azar Nafisi pare valabilă şi pentru celelalte: „Faptele din această carte sunt adevărate, în măsura în care memoria este şi mai adevărată, dar m-am străduit să-mi protejez prietenii şi studenţii, dându-le nume noi şi deghizându-i poate faţă de ei înşişi, schimbând mereu faţetele vieţii lor, astfel încât secretele lor să rămână în siguranţă”. Voga în Occident a celor trei cărţi şi lectura lor în „cheie” orientalistă le putem pune şi pe seama apartenenţei la genul memorialistic. Le judecăm în spiritul lucrurilor întâmplate, dând credit autoarelor, dar observând, în egală măsură, anumite parti-pris-uri, explicabile prin prisma celor de mai jos, ce ţin de o concepţie captivă.

În „Orientalism”, dar şi în numeroasele sale articole, Edward W. Said insistă asupra metodelor de care dispune Occidentul pentru a-şi reprezenta Orientul ca pe un altul, barbar, despotic, în fond, ca pe un alter ego inferior oricum. „E o versiune clandestină a eului”, cum spune Lyon Alexander Macfie, în Orientalism („Longman”, 2002). Schimbând ceea ce e de schimbat, Marx avusese dreptate, în „Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte”, intuind esenţa orientalismului: „Ei nu se pot reprezenta, ei trebuie să fie reprezentaţi”. Acceptând asta, îţi poţi explica „stilul occidental de dominaţie, de restructurare, de autoritate asupra Orientului”, în gândirea aceluiaşi Said. Ceea ce e şi mai curios e că, prin dominaţia sa, Occidentul se vede chiar în poziţia de a le spune „adevărul” membrilor comunităţilor neoccidentale în legătură cu condiţiile lor trecute şi prezente, fiindcă aceştia ar putea să-şi reprezinte Orientul într-o manieră „mai” autentică decât Occidentul însuşi. O astfel de reprezentare, dacă ne gândim şi la unul dintre sensurile afirmaţiei lui Benjamin Disraeli, din „Tancred”, Estul este o carieră, nu numai că vine în sprijinul colonizatorilor moderni, ajutându-i să-şi justifice concepţiile şi acţiunile lor, dar şi slăbeşte rezistenţa celuilalt, odată ce-i modifică acestuia viziunea pe care o are despre sine. E un discurs generat de Occident, ce influenţează în mare parte discursurile curente în Orient. Dominaţia sa ar putea genera o criză majoră în conştiinţa celuilalt, obligându-l să creadă că e într-adevăr barbar şi că vede mediul său drept inferior celui occidental. Eurocentrismul influenţează, schimbă sau duce la „inventarea” unor culturi diferite de a sa.

Un nou curent în sânul discursului orientalist e orientalismul indigen, perceptibil astăzi în opera unor importanţi intelectuali. Ei sunt un soi de spirite captive, brown sahibs sau orientali occidentalizaţi, sintagme apropiate cumva de expresia „negru de casă”, folosită de Malcom X (Message to the Grass Roots. American Identity. An Introductory Textbook, Oxford, 2006). În opinia oficialităţilor culturale de la Teheran, de pildă, aceşti orientalişti locali se definesc în termenii sclavagismului intelectual şi ai dependenţei faţă de Occident. Deşi sunt posesorii unui spirit critic ascuţit, sunt critici în numele Vestului. Locuind fie în Europa de Vest sau S.U.A., fie în Orient, aceşti „orientalişti orientali” se hrănesc din spiritul occidental. Mai mult, sunt neoccidentali care văd Orientul prin ochii Vestului. Pentru ei, istoria, experienţele, mişcările şi aşteptările Vestului sunt cu mult mai inteligibile decât tot ceea ce le oferă ţările lor de origine.

Ceea ce-i uneşte pe democraţi şi republicani, în Statele Unite, e, deseori, chestiunea Iranului. După Irak şi Afghanistan, acesta e noua „ţintă”. Pare a fi politically correct, aproape un consens, să consideri că Revoluţia islamică e întruchiparea însăşi a barbarismului, dacă nu cumva incarnarea răului. Nu e de mirare să constaţi că de când majoritatea membrilor diasporei iraniene, mai cu seamă femeile (explicabil, dacă ne gândim la statutul lor în lumea islamică) recurg la diferiţi tropi, cum ar fi cel al voalului, sau se referă la dilema femeilor ca să creeze imaginea unei fiinţe oprimate, reduse la tăcere, editurile vestice le oferă urgent marelui public drept reprezentări ale experienţei autentic iraniene. Ţinem să subliniem că e vorba de imagine, reprezentare, nu de adevăr: acesta răzbate rar, ce-i drept, din camuflajul islamic. Desigur că unor intelectuali iranieni, apărători ai valorilor revoluţiei, li se par neverosimile informaţiile din „romanele” invocate mai sus, în timp ce publicul occidental, comod cum îl ştim, le acceptă ca incontestabile. Cele două tipuri de reprezentare nu pot fi analizate şi evaluate în afara ideologiei, adică ignorând, în cazul nostru, valorile occidentale. Publicul-ţintă al celor trei cărţi e, prin urmare, cel occidental, captiv în braţele orientalismului statuat de Edward W. Said şi, parţial, de opoziţia iraniană, amorfă încă. N-ar trebui, astfel, să ne mirăm că scrieri de acest gen sunt extrem de apreciate în lumea euroatlantică, foarte populare, dacă ne gândim că în orizontul de aşteptare impus de orientalism, neschimbat până azi în elementele esenţiale, Iranul din aceste „roman” corespunde, conform „grilei” culturale consacrate, unei ţări exotice, întârziate şi barbare, aproape de viziunea „oficială” din Europa de Vest şi S.U.A., aceeaşi, cum spuneam, din ultimele trei sute de ani.

Cele trei autoare sunt, într-o oarecare măsură, exemple de intelectuali, reprezentanţi ai intelighenţiei iraniene gharb-zadeh („occidentalizat”,      „Westomaniac”), termen făcut celebru de către Jalal Al-Ahmad, cunoscut critic literar şi om de cultură pe vremea şahului, când cartea sa Gharb-zadeghi (Occidentalizarea) circula pe sub mână în elita iraniană, fără numele autorului pe copertă şi fără a fi specificată editura.

În „memoriile” sale despre cărţi, un pretext epic excelent pus în valoare, cu un titlu premeditat-ironic, în care simpla asociere dintre Lolita lui Nabokov şi Teheran e aproape o contradicţie în termeni, Azar Nafisi e vădit antiislamistă, vizând atât spiritualitatea şiită, cât şi pe cei ce „aplică” regulile islamului în general. Să spunem, încercând să justificăm viziunea ei, că familia scriitoarei a făcut parte din elită, sub sceptrul dinastiei Pahlavi. Părinţii săi erau amândoi funcţionari de rang înalt pe vremea şahului, sprijinit de americani, când s-au înăbuşit în sânge atâtea revolte. Nafisi provine, aşadar, dintr-o familie înstărită care a beneficiat de legăturile cu familia regală şi de privilegiile unei asemenea poziţii sociale. Nu întâmplător îl evocă pe ultimul premier al regimului şahului ca pe o personalitate democratică, deşi, se ştie, mii de manifestanţi în favoarea ayatollahului Khomeiny au fost ucişi pe străzile Teheranului şi ale altor oraşe, cu puţin timp înainte de căderea vechiului regim.

Crescută şi educată în Europa şi S.U.A., Nafisi dovedeşte o evidentă simpatie pentru toţi cei instruiţi în Occident. O descrie pe prietena ei Leyly, cu studii în Franţa, drept o femeie … sofisticată. În aceeaşi reprezentare, Nafisi proclamă că iranienii se pot salva prin literatura engleză, prin educaţia făcută în străinătate, asimilând ideile şi valorile occidentale. Până şi green cardul american devine un simbol conferindu-i celui care îl obţine un statut … autentic! Limbajul e aproape mimetic, amintindu-l pe personajul central din Mimic Man al lui V.S. Naipaul. În acelaşi sens, meditează la valorile vieţii, libertăţii şi fericirii, cuvinte dragi din „Declaraţia de independenţă”. Marea iubire a vieţii sale e Ted, cel care îi oferă un exemplar din Ada aceluiaşi Nabokov („Pentru Azar, Ada mea, Ted). Eroul e Henry James, care scria, după afirmaţiile autoarei, pentru propaganda americană, în 1914-1915, cerându-le americanilor să intre în război. Eruditul scriitor admira enorm curajul tinerilor voluntari, dar Nafisi nu ne spune mai nimic despre tinerii „voluntari” iranieni din teribilul război cu Irakul lui Saddam, iar când o face totuşi, ne oferă imaginea unor zelatori fanatici.

Reluând definiţii orientaliste, Nafisi îi declară pe americani, în esenţă, diferiţi de iranieni, ceea ce, până la un punct, e firesc. Dar, în aceeaşi viziune alb-negru, nuanţat premeditată, ne explică faptul că locuitorii vechii lumi au un trecut obsedant, în timp ce americanii visează şi sunt… nostalgici faţă de ceea ce le rezervă viitorul!

La un moment dat, pe parcursul „memoriilor despre cărţi”, unchiul favorit al lui Yassi, care locuieşte în S.U.A., vine la Teheran spre a-şi petrece vacanţa şi profită de asta ca să-i inoculeze idei noi, moderne. E răbdător, atent, încurajator, dar şi critic în unele împrejurări. Simţim că personalitatea lui excepţională şi influenţa morală sunt atribuibile faptului că trăieşte în Statele Unite. În mintea orientalistă a lui Azar Nafisi, el e figura bărbatului occidental superior prin excelenţă care îi inserează benevol idei lui Yassi ca să-i ridice mentalitatea la standarde occidentale. O sfătuieşte, cum altfel, să-şi urmeze studiile în S.U.A. Ochii îi scânteiază cu o lumină magică atunci când îi povesteşte detalii din viaţa cotidiană în ţara tuturor posibilităţilor.

Chiar şi respectul pentru propriul tată, închis pentru că a deturnat fonduri publice pe vremea când era primarul Teheranului, pare a se datora legăturilor acestuia întreţinute cu Europa de Vest. Nafisi povesteşte că a văzut o fotografie a lui în „Paris Match”, în picioare, alături de generalul de Gaulle, nefiind însoţit nici de şah, nici de vreun alt înalt demnitar: doar el şi generalul. A aflat mai târziu că tatăl său îi dăduse acestuia discursul de primire la Teheran, în franceză, unde făcea trimiteri la marii scriitori francezi, ca Chateaubriand şi Victor Hugo, ceea ce explică de ce generalul îl iubea şi i-a oferit, drept recompensă, Legiunea de Onoare. Urmând tradiţia, scriitoarea a fost recompensată, pentru succesul cărţii sale, dar şi pentru conformismul cu care a aderat la sensul politicii antiiraniene în S.U.A., de către neoconservatorii americani (John Carlos Rowe: „Reading Lolita în Teheran”, Idaho American Quarterly, Number 2, Juin 2007). Se vede că Nafisi n-a „reciclat” zadarnic tropii specifici ai orientalismului, cum e voalul.

Pentru a elibera spiritul tinerelor iraniene oprimate, autoarea face referiri la opere ale scriitorilor englezi din secolul al XIX-lea, precum Jane Austen, în ciuda faptului că, în alt plan, nu atât de îndepărtat de problematica noastră, literatura engleză din această perioadă e bântuită aproape involuntar de demonul colonialismului. Ne vine în minte Mansfield Park, unul dintre cele mai izbutite romane ale lui Austen, oricum, cel mai ataşat de valorile colonialismului. Aici, sir Thomas Bertram părăseşte parcul Mansfield pentru a-şi administra plantaţia situată în Antigua, ceea ce duce la decăderea tinerilor lăsaţi în grija tandră a două femei: Norris şi Bertram. Edward W. Said e de părere că poziţia pe care sir Bertram o ocupă în familie e în directă relaţie cu rangul de proprietar al plantaţiei din insula caraibiană. Proprietatea sa din Anglia civilizată e paradoxal susţinută de un domeniu necivilizat, menţinut prin sclavii exploataţi la mii de kilometri depărtare.

În acelaşi spirit orientalist, Azar Nafisi arată un respect reţinut faţă de profesorii din universitatea iraniană la care predă. Singura universitate modernă a ţării e, pentru ea, Allameh Tabatabai. De altfel, viaţa universitară în Republica Islamică Iran e încă un exemplu de motiv orientalist recurent al proiectării fantasmelor asupra Orientului şi orientalilor. Adunând în secret şapte dintre cele mai bune studente ale sale, pentru a citi şi comenta operele interzise ale unor clasici occidentali (Jane Austen, Scott Fitzgerald, Henry James şi Vladimir Nabokov), în fiecare dimineaţă de joi, în casa ei, timp de doi ani, Azar Nafisi devine, bineînţeles, eroina propriei povestiri. Contextul nu e atât de propice: fundamentaliştii pun stăpânire pe universităţi, miliţienii Gărzii Revoluţionare organizează, la întâmplare, raiduri în capitală, un cenzor (culmea, orb!) înăbuşă exprimarea artistică. Între ficţiunea romanescă şi vieţile cititoarelor există interesante legături, iar asta face deliciul unor pasaje cu adevărat remarcabile.

După Nafisi, aproape toţi credincioşii musulmani, printre care şi unchiul lui Nasrin, sunt violatori sau practică servicii sexuale, sunt obsedaţi sexual, chiar bolnavi sexual. Chiar unele femei dovedesc apetenţă pentru agresiunile sexuale. Paradoxal pentru o gândire aşezată, nu şi pentru perspectiva orientalistă, credinţa religioasă pare a fi echivalentul imoralităţii pur şi simplu. Această „pervertire” sexuală şi-ar avea rădăcinile, în concepţia lui Azar Nafisi, în ritmurile religioase şi ocupă, nici mai mult, nici mai puţin, un loc central în sânul ideologiei islamice. Ea simte cum un delir parfumat umple aerul în timpul mai tuturor ceremoniilor religioase. Chiar picăturile de apă aruncate asupra a mii de participanţi, la funeraliile ayatollahului Khomeiny, îi par a fi, în mod curios, sexuale! În schimb, în altă parte a naraţiunii, precizează că fuge de comunitatea bărbaţilor, mai ales pentru că aceştia îşi închipuie că tinerele femei divorţate sunt mereu…. disponibile… Cât ai spune că mai elimină un mit identitar, după care cultura persană ar ignora sau evita sexul, când, în realitate, e impregnată de acesta…

Gheorghe IORGA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala