ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Faţa lumii româneşti la moartea lui Adrian Păunescu

Moartea lui Adrian Păunescu pare să fi adus un soi de paradoxal entuziasm. De parcă multă lume atâta aştepta, ca poetul să treacă în nefiinţă, pentru a spune ceva despre el. Cum e civilizat, câte-un scurt necrolog au făcut unii dintre cei mai cunoscuţi oameni de cultură români. Dar se pare că Adrian Păunescu, deşi destul de puţin vizibil după 1989, pentru că a preferat să stea ceva mai retras, a intrat cu totul în mondenitate. Se vorbeşte la toate televiziunile despre el. E curios să vezi că la diverse emisiuni, petrecăreţii cu nume ciudate, cu adăugiri de atribute care să le evidenţieze calităţile de flori de maidan, au prins să-şi dea cu părerea despre Adrian Păunescu. De obicei, la astfel de emisiuni, realizatorii şi invitaţii îşi dau poalele peste cap. Există  mai multe astfel de emisii de cenuşă a vulgarităţii, scuipături de stupizenie, lapilii de prostie şi ceţuri de fandoseală. E oribil să constaţi că acolo unde îşi dă ifose Sirena Senzual (am dat nume generic acestor mondeni), se rosteşte, cu doctorală altitudine, numele poetului. Însă nu doar la mondeni se întâmplă asta, ci şi acolo unde, câte-un realizator mai îndrăzneţ, mizează pe o inteligenţă apropiată de a lui Gore Pirgu – şi de la care te aştepţi, orişicât, la mai mult, la un minim discernământ, că doar n-a ajuns Gore ministru? Aşa se face că Adrian Păunescu a intrat în gură târgului. Aşezaţi pe „hepilica”, un soi de divan al unui dr. Freud mucalit, sau accesaţi direct, ori puşi faţă în faţă, de buni ce sunt, cu o sirenă rău famată, ale cărei picioare dezgolite să suplinească lipsa de idei şi conţinut a emisiunilor, cu toţii, cu mic şi mare, buni şi răi, s-au apucat să-şi spună părerea despre Adrian Păunescu. Un anume Morar, de la cine ştie ce moară de vânt ce macină tărâţe, se indigna că nu ştiu cine a spus despre Adrian Păunescu că i-a fost flacăra călăuzitoare, mentor spiritual, dup ce, cu vreo două zile înainte îl făcuse, în particular, de două parale. N-o fi auzit acest Morar că, despre morţi numai de bine? Dar, de!, la o aşa emisiune a rectitudinii morale, trebuie să apari ca rector al moralităţii. Când o da cu mătura în ograda lui, în loc de-a se da în stambă? Un altul, cu alte pretenţii, făcea canonul poeziei româneşti, alăturând pe Adrian Păunescu lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, poeţi de care-şi amintea şi el din şcoală. Putea să tacă, vorba aia, dacă tăceai înţelept rămâneai, pentru că, fără să ai cultura necesară, ca să ştii măcar că de ani buni se discută, de către oameni ce şi-au dedicat viaţa literaturii, despre un canon al literaturii noastre, a da ceva pe gură pică rău. Se analizează, se dezbate, se caută – de către oamenii de cultură, în lentul şi sinuosul proces al evaluărilor. Şi iată că, la o televiziune, cineva rezolvă în trei vorbe problema. Am ajuns în situaţia de a vedea în jur nu doar prostia agresivă, ci, de parcă ea nu ar fi fost de ajuns, trebuie acum să vedem în ofensivă şi incompetenţa agresivă. Ea caută să dea legi, verdicte infailibile, să stabilească reguli, să facă ierarhii.

… Oricum, în această euforie paradoxală, de sub pojghiţa de spume a necrologului, răzbate ceva sumbru. Mai degrabă aceşti indivizi par să răsufle uşuraţi la moartea poetului. Ce mă deranjează însă cel mai mult, este că, la moartea oricărui om, spiritul criticul trebuie lăsat deoparte, însă nu abandonat într-o laudaţio fără temei. Acolo unde sunt puncte sensibile, iar cel mai important dintre ele este valoarea ca poet a lui Adrian Păunescu, ar fi mai bine să punem surdină deocamdată şi să-i lăsăm să-şi spună, mai târziu, cuvântul, pe cei avizaţi.

În cea mai recentă istorie a literaturii române („Istoria critică…”, N. Manolescu), Adrian Păunescu (pe când trăia) e prezentat aşa. Ca poet: „oral şi prea familiar (…), sfidează convenţii absolut necesare”; „deplângem imaginaţia liric săracă”; „există la el poezii admirabile care riscă să treacă neobservate din cauza ideii preconcepute (…) că, de la Istoria unei secunde încoace, Adrian Păunescu a devenit un poet monocord, emfatic şi fastidios, necinstit cu cititorii şi cu arta sa”; „Că Adrian Păunescu e poet adevărat ne-o dovedeşte tocmai capacitatea lui de a-şi depăşi impasurile” etc… Iată o critică nuanţată a poeziei lui Adrian Păunescu şi e absolutamente necesar să fie aşa. Mi s-a părut o adevărată barbarie a indivizilor de la televiziuni, ce nu au nici în clin, nici în mânecă sau în altă parte cu poezia şi cultura română, să-şi dea cu părerea asupra poeziei lui Adrian Păunescu şi s-o aşeze ei acolo unde cred că i se cuvine. E un mod de a murdări memoria poetului. Fără să-i fi citit poemele, fără să-i cunoască publicistica. De ce mă deranjează asta? Probabil m-ar lăsa cu totul indiferent dacă ar fi vorba despre altcineva decât despre Adrian Păunescu. Dar când e vorba despre el, e musai să fim cu mare băgare de seamă cum îl raportăm la cultura română, pentru a nu o dezechilibra şi mai mult decât a fost dezechilibrată în ultimele două decenii, de tendinţa de a nega valorilor culturale noi, în favoarea celor de dinainte de 1989. Sunt buni doar cei ce vin din gloriosul trecut comunist.

De unde acest entuziasm şi emulaţie la nişte indivizi ce până mai ieri nu dădeau doi bani pe Adrian Păunescu? Nu mai e vorba de asaltul mediocrităţii, ci de asaltul imposturii. Mi se pare, o spun cu toată sinceritatea, înspăimântător pentru societatea românească acest asalt al imposturii, în condiţiile în care indivizii îl practică fără vreo tresărire a conştiinţei, cu cea mai pură, senină bună-credinţă. Conştiinţa le rămâne ca o floare de curată, iar motivul e unul singur: absenţa conştienţei, a lucidităţii faţă de locul lor. Dacă îşi umflă pieptul în faţa Sirenei Senzual, cred că le este permis să spună orice, să intervină şi să corijeze, plini de emfază vană. Ei cred cu sinceritate că au pus punctul pe „i”, că au ierarhizat valorile culturii româneşti… şi nu ar fi de mirare dacă mâine, de li s-ar ivi prilejul, să se arunce, cu aceeaşi bună-credinţă inconştientă, în rolul de mântuitori ai neamului, nu ca martiri, desigur, ci tot ca limbuţi. Limbuţia conduce România, asta se pare că este plaga noastră naţională. Limbuţie însemnând mai mult decât vorbe în vânt, fiind asaltul imposturii ce dă verdicte.

Adrian Păunescu n-a fost unul dintre preferaţii mei şi asta din mai multe motive. Nu e cazul să le enunţ acum. Pentru că, pe de altă parte, Adrian Păunescu a fost o mare personalitate, atât de mare încât, în plin cult maoist al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, poetul reuşea să-l întreacă în vizibilitate pe dictator. Această mare personalitate, controversată, cu bune şi rele, trebuie să ne preocupe, întocmai cum a fost ea. Adrian Păunescu a fost hulit de unii, iubit de alţii. Personal, îmi era oarecum indiferent, îl ştiam acolo, undeva, după 1989. Oricum, îmi părea, ca politician, destul de retras, faţă de ceea ce ar fi putut face cu inteligenţa, verva şi popularitatea sa. Însă în momentul în care am aflat că este la spital şi, fără îndoială, se putea intui că se află pe patul de moarte, mi-am dat seama că ţin enorm la acest om, că n-aş vrea ca Adrian Păunescu să moară, că lipsa lui ar însemna un gol în existenţa noastră, a românilor. De ce? Cred că, mai mult decât orice, Adrian Păunescu a dat viaţă societăţii româneşti vreme de mai multe decenii, dându-i acesteia din viaţa lui. Şi pentru că, el putea fi omul uriaşelor surprize, singurul capabil să întoarcă favorabil situaţii altfel fără ieşire. El ar fi putut opri un război, de-am fi fost ameninţaţi de război. Era omul de la care puteai să aştepţi imposibilul, făcut de el posibil. Mereu optimist, ne-a dat din optimismul său şi ne-a hrănit cu el. Viu la minte şi simţire, ne-a făcut să gândim şi să simţim. Am spus că există o faţetă negativă a personalităţii sale. Cea pozitivă însă o întrece cu mult.

În ce priveşte poeziile sale, deocamdată nici nu cred că e bine să ne referim la ele din punct de vedere al realizării estetice. El a scris o poezie ce se recită şi, pusă pe note, se cântă în cetate. Este, fără îndoială, o poezie vie. În temperamentul său încăpea greau strategia necesară esteticului, strategie însemnând răbdare, amânare. Adrian Păunescu se exprima dintr-o suflare. Nu a elaborat un limbaj estetic, ceea ce nu înseamnă că nu a creat un limbaj artistic. El fost, cu trup şi suflet, un om al cetăţii, inegalabil şi limbajul său poetic e aservit întru totul acestei vocaţii. A fost mereu în contact cu oamenii, a căutat să-i bucure şi i-a impresionat cu cele mai directe mijloace ce-i stăteau la îndemnă. Care e cel mai direct mijloc dacă nu spectacolul? Poeziile sale fac, în majoritate, parte din spectacol. Uneori sunt dări de seamă ale unor situaţii reale, sunt luări de atitudine şi imprimă, celor ce le ascultă, o atitudine, acea atitudine. Una mentală, pentru că poetul nu îndemna la revoltă făţişă, n-a făcut-o niciodată, ar fi pierdut totul s-o facă în timpul comunismului, dar, provocând oamenilor o atitudine mentală, participa la ceea ce, atât de frumos, de sugestiv şi de cele mai multe ori fără conţinut, a fost numit „rezistenţă prin cultură”. Adrian Păunescu se află între cei ce dau consistenţă sintagmei. Adică, făcea Adrian Păunescu prin Cenaclul Flacăra şi prin revista Flacăra, cultură? Fără îndoială că da. Nu era ceea ce americanii numesc hight culture, ci cultură de masă, el se adresa maselor, le impresiona, le oferea oamenilor o viaţă sufletească (asta e de fapt cultura) într-o vreme în care, mai ales tinerii, nu aveau nici o perspectivă de viaţă a sufletului, de emoţie, prinşi între spectacolele grandioase fără noimă, adică vide, ale Cântării României şi întrecerile Daciadei. Cenaclul Flacăra oferea oamenilor ce-şi doreau. Cel mai bun rol al unei asemenea personalităţi ar fi cel de orator. Poate că nu a fost un orator înnăscut, dar cred că mai degrabă sensibilitatea aparte l-a făcut să pună mai mare preţ pe poezie decât pe oratorie. Aşa încât, poezia sa are menirea de a suplini oratoria. Cred că aşa putem privi poemele sale ce au participat şi participă la existenţa cetăţii şi prin asta au reprezentat şi vor reprezenta încă, mai mult decât poeziile unor autodeclaraţi mari poeţi în viaţă, închişi între copertele cărţilor lor necitite. De aceea şi spun că e mult prea devreme pentru aprecieri de altă natură asupra poeziilor lui Adrian Păunescu. Ele au, de cele mai multe ori, o latură conjuncturală. E doar o supoziţie că vor fi existând o sută (ar fi de ajuns şi zece) poezii care să-l alăture pe poet lui Ion Barbu, Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu. Cum se spune, timpul cerne valorile.

Într-o zi, el a spus că ar fi mulţumit dacă pe epitaful său s-ar scrie: „a iubit valorile”. Trebuie să recunoaştem că le-a iubit. Nimeni nu reuşeşte să-şi mobilizeze resursele, dacă nu există un imbold destul de puternic pentru asta. Dincolo de dorinţa firească, de care nimeni nu e ocolit, a vanităţii de a fi recunoscut şi adulat, mobilizarea lui Adrian Păunescu vine şi din iubirea valorilor. Nu a fost sensibil faţă de toate tipurile de valori, nimeni nu poate fi. El a lansat cel puţin o generaţie de talente, oameni dotaţi nu doar cu o deosebită sensibilitate artistică, ci cu acel simţ al relaţiilor ce trebuie să existe între oamenii unei generaţii artistice. A lansat zeci de trubaduri moderni, un fel de echivalent al generaţiei literare optzeciste. Nu doar că i-a lansat, ci le-a oferit şi o direcţie, le-a oferit un ţel şi, tot el, le-a oferit scena. A creat o mişcare culturală prin Cenaclul Flacăra. A imprimat o mişcare lumii româneşti.       

Ce îmi pare remarcabil în cel mai înalt grad la Adrian Păunescu, este că, în ciuda imensului său succes, n-a fost atins de infatuare. Şi cred că de aici s-a tras, în ciuda staturii sale controversate, simpatia publică de care s-a bucurat.

O altă mare calitate este că a fost lucid şi sănătos psihic. La anvergura personalităţii sale, pierderea discernământului putea provoca ravagii. De aceea, a vorbi despre el fără discernământ, mi se pare a-l face să se întoarcă în mormânt. Şi dovedeşte că, până la urmă, societatea românească s-a nutrit mai mult din sensibilitatea sa decât din raţiunea sa. Nu a învăţat, de la poet, lecţia. 

A fost o fire de artist, cu o sensibilitate ce a prevalat şi i-a canalizat în sensul dorit de ea, al ei propriu, toate celelalte calităţi.

Cum am putea pune toate acestea cap la cap? Îşi dorea puterea? Oricum, a avut multă putere, dar se vede că nu şi-a dorit puterea regilor, puterea politică. Chiar a dispreţuit-o într-o anumită măsură şi s-a folosit de ea doar atât cât i-a fost necesar. Mobilul interior al lui Adrian Păunescu cred că a fost dorinţa de a fascina. A căutat, prin toate mijloacele, să fascineze. I-a reuşit pe deplin. La moartea sa pare că stăm mai bine faţă în faţă cu el decât am făcut-o pe când se afla în viaţă.

Dan PERŞA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala