ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Jurnal despre Bacovia

Argument, la reluare

 

Sub acest titlu, am notat şi continui să notez analogiile şi reflecţiile care mi-au apărut şi-mi apar în timpul documentărilor şi redactărilor unor capitole din Dosar, dar momentan nu se imbrică, nu intră în ele. Sînt observaţii literare ce-mi par totuşi sugestive, pe care dacă le-aş abandona, m-ar încerca, poate, ulterior, regretul. Spus şi altfel, sunt mici puncte pe spirala referitoare la un subiect, dovezi ale persistenţei lui în memorie.

 
„Adevărul nu poate fi ascuns”

 

În orice biograf se dă o luptă între curiozitate şi decenţă, între voinţa de a informa despre toate lucrurile privitoare la viaţa unei personalităţi şi teama de a nu-i leza memoria. Faţă de această chestiune, două sînt atitudinile care se repetă cel mai des. Le-a pus în evidenţă (fără să se gîndească, însă, vreo clipă la Bacovia) Dumitru Panaitescu, fiul lui Perpessicius, într-un articol de acum mai bine de jumătate de secol: „Pe urmele lui Verlaine”, în „Vremea războiului”, 14, nr.679, Crăciun 1942, p.12. El arăta că la apariţia Operelor „bietul Lelian”, Yves Gérald le Dantec s-a ridicat împotriva dezvăluirii unor aspecte neplăcute din viaţa poetului. „Desigur – admitea acesta -, sunt lucruri care nu trebuie lăsate în umbră. Prietenia dintre Verlaine şi Rimbaud i-a inspirat primului unele din cele mai frumoase poeme din Parallelement. În acest caz, însă, trebuie să rămînem în domeniul erudiţiei”. François Porché, autorul cărţii Verlaine tel qu’il fut, susţinea, dimpotrivă, că: Din punct de vedere omenesc, psihologia poate constitui obiectul unei biografii. Eu am procedat ca psiholog, condus de ideea că adevărul nu poate fi ascuns. Cu autorii din familia lui Verlaine, interesul literar nu se poate separa de interesul omenesc, fiindcă în scrisul lor viaţa are un rol preponderent. Opera lui Verlaine nu poate fi înţeleasă fără o cunoaştere amănunţită a vieţii lui intime”. Nu numai artistic, Bacovia e un „autor din familia Verlaine”.

 
O „groază” care se repetă

 

Următoarea mărturisire făcută de pianista Hellene Grimaud într-un recent interviu acordat lui Marius Constantinescu de la TVR Cultural cuprinde un adevăr pe care şi eu l-am trăit  nu o dată: „Te îngrozeşti cînd descoperi lucruri noi după atîta timp de citire”. Ea se referea în special la Beethoven, pe care îl cîntă de 18 ani; eu la Bacovia, pe care îl citesc de un număr de ani dublu.

 
În labirint

 

James Burke, în filmul Lumea reală, cita pe Mountcastle, care a spus că sîntem prizonierii propriului nostru creier, ai propriului nostru model mental. Sub o altă formă, ideea am întîlnit-o mult înainte într-una din Notele lui N. Leon. „Nu-i exclus – scria marele biolog ieşean – ca totul să depindă de prisma prin care privim lucrurile: Democrit rîdea şi Heraclit plîngea de viciile oamenilor, căci toate acţiunile noastre par comice unora şi tragice altora. E chestie de seriozitatea ce le-o acordăm”. (p.24) În sprijinul afirmaţiilor celor citaţi mai sus, adaug şi această însemnare din „Primul jurnal parizian” al lui Ernst Junger: „Vicennes, 29 aprilie 1941/Nehotărît, între Pont Neuf şi Pont des Arts, am înţeles dintr-odată că starea labirintică se află în noi înşine. Oriunde am dezerta, purtăm înnăscutul în noi; nici chiar prin sinucidere nu putem evada din Eu. Înălţîndu-ne prin suferinţă, lumea devine de înţeles”. (Trad. de Hans Mokka, în „Orizont”, nr.14, 3 aprilie 1980, p.8)

 
Daruri pentru discipoli

 

E cunoscut faptul că Al. Macedonscki, Maestrul lui Bacovia, împărţea pretinse juvaere tinerilor din cenaclul său. Ceea ce nu se ştie, e că, prin aceste gesturi, el îl precede pe Sigmund Freud. Hans Sachs, în Freud, mon maître et mon ami (Denoël, 1978), relatează că Maestrul dăruia ca marcă a amiciţiei sale unor discipoli pietre (pentru inel) reprezentînd un om bărbos, un fel de Jupiter, fin sculptat.

 
Extravaganţă

 

Orice existenţă umilă face uneori cîte un salt în extravaganţă: inclusiv Bacovia care, riscînd să pară blasfemator, vrea să folosească altarul drept pat pentru amor!

 
Tonul

 

Bacovia vine în poezie cu pasiunile omului obişnuit al epocii sale; vine de jos, nu de sus, dinspre viaţă, nu dinspre literatură; e mai liber în faţa acesteia decît cei mai mulţi dintre confraţi. El nu-i preocupat de temele la modă, ci de propria-i „poveste”: ce a unui suflet rătăcitor aflat în impas ontologic. Eroarea multora dintre cei ce l-au comentat a fost aceea de a-l judeca exclusiv după norme literare, nu după norme existenţiale, istorice şi psihologice. Dar educaţia sa literară – mi s-ar putea pune întrebarea – n-a contat? Ba da, însă ea i-a sugerat numai tonul, nu i-a impus un canon.

 
Trăind şi gîndind

 

Sînt anumite texte pentru interpretarea cărora nu te ajută nici o bibliografie. Semnificaţia lor o descoperi trăind şi gîndind.

 
Cealaltă cadenţă

 

Bacovia n-a ţinut pasul cu evoluţia ideilor estetice din timpul său, în schimb a ţinut (ca să folosesc o expresie de la începutul celuilalt veac) pasul cu evoluţia ideilor morale, cele care întreţin actualitatea unei opere.

 
Regatul epigramei

 

Pe care dintre scriitorii locali îi apreciau băcăuanii, cînd încă nu-l apreciau pa Bacovia? Nu cred că şi-au concentrat simpatiile în cineva anume, nici înainte de Primul Război Mondial, cînd poet le va fi părut, poate, Eugeniu Revent, autor de versuri declamative, nici după aceea. În perioada interbelică, „pămînt cult”, parte a unei ţări „pline de umor”, Bacăul gusta cel mai mult epigrama, ai cărei reprezentanţi erau: Al. Gheorghiu-Doinaru, Ioan Lambrino, G.D. Apostol, Al. Tiron, I. Voledi, Sandu Rusu-Saru. Pătimaşe, disputele dintre ei au durata unora dintre războaiele medievale, cu învingători şi învinşi niciodată definitiv, cu permanentă poftă de revanşă. Bacovia e descoperit, mai întîi, de „străini”. Primul articol despre el îl scrie un ieşean, primul interviu cu el îl face un bucureştean (e drept, originar din Tecuci), primul desen – un gălăţean, primul lied pe versurile lui – un severinean. Cazul său nu e, totuşi, neobişnuit; dimpotrivă, confirmă o regulă: aceea de a nu fi recunoscut, sau de a fi recunoscut tardiv, în locurile natale. Regula străveche şi generală. Apropo de ea, îmi amintesc acum cuvintele pe care Maurice Barres le spunea fraţilor Tharaud referitor la Mistral, citîndu-l pe acesta: „On ne me lit pas en Provence. L’homme qu’on aime ici, dont tout le monde sait les chansons, c’est un des mes voisines, un cultivateur du pays… Et il (Mistral) a bien raison! Ce sont les Parisiens qui ont expliqué aux Provenceaux qu’ils avaient un grand poete”. (p.248) Înainte de a li-l explica Grigore Tabacaru, băcăuanii au aflat că au un mare poet de la N. Davidescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu.

 
Tema indiferenţei

 

Şi înainte de căsătoria cu Bacovia, dar mai ales după, Agatha abordează în manieră pro domo, ori de cîte ori are ocazia, tema indiferenţei contemporane faţă de „geniile” care au trăit sau trăiau printre ei. Evocînd-o pe Iulia Hasdeu, de pildă, ea citează rîndurile mustrătoare cu care De Gubernatis îşi încheiase articolul consacrat acesteia la moarte: „Am vrea să le spunem românilor: «Încoronaţi prin sora voastră care vă părăseşte cel mai frumos geniu ce a înflorit pe pămîntul vostru natal.» Le-aş reproşa românilor de ce-au lăsat-o atît de singură. De ce nu au privit-o şi ascultat-o mai mult./ I-aş invita să-şi plece genunchii la trecerea acestei tinere fete eroice, emanaţie misterioasă a secolelor de cavalerism”. Apoi adaugă propriul său comentariu: „Dar… noi n-am ştiut şi nu ştim ce înseamnă cavalerismul în artă, nici pentru contemporani nici pentru posteritate. Uitarea şi indiferenţa pentru marii noştri literaţi le-am dăruit de mult şi Iuliei Hasdeu./ Am încercat (prin acest articol – n.m.) să zguduim puţin uitarea. Poate vor veni vremuri pentru care asemenea genii să nu mai fie prilejuri de uimire…” („Iulia Hasdeu”, în „Pressa”, 2, nr.24, 8 mai 1933, p.2) Scriind despre fiica marelui lingvist de la Cîmpina, Agatha se gîndea, desigur, şi la  Bacovia, în legătură cu care a avut permanent ideea că e un „geniu al poeziei româneşti” nedreptăţit. Pentru poet, o idee mai degrabă inhibitoare, însă, decît stimulatoare. Încerc să-mi închipui ce poftă de scris aş mai avea dacă nevastă-mea mi-ar aminti mereu că sunt marginalizat, că articolele mele nu interesează pe cei din jur. Una mică sau nici una. Deşi geniu, Bacovia a reacţionat ca un ins normal, adică a sombrat pentru perioade mai mult sau mai puţin lungi. Pe de altă parte, Agatha (merit cert) a întreţinut continuu o perspectivă consolatoare, perspectiva recunoaşterii fie şi mai tîrziu a valorii. Lucru remarcabil, excepţional aş zice, în ciuda dificultăţilor, ea n-a cedat o iotă din aprecierile sale înalte asupra poeziei lui Bacovia.

 
Mondenităţile

 

Există şi avantaje în a fi „marginal”. Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi şi de mulţi dintre ai noştri, Bacovia n-a fost atins de mondenităţi. Mondenităţile îl ţin departe pe scriitor de „mulţimea anonimă”, de „ecourile de revoltă şi de jale”. Ele rafinează percepţia artificialului, dar teşesc gîndirea.

 
Dedicaţii

 

Dovadă că mai e loc de „contribuţii”, nici bibliografia lui Liviu Chiscop, nici addenda alcătuită de Mircea Coloşenco la bibliografia Marilenei Donea nu înregistrează dedicaţiile de mai jos. Prima e o epigramă de N. Crevedia:

Poetului Bacovia, autorul volumului „Plumb”

I-am face-o mare nedreptate

Că-i clar ca oul lui Columb:

Volumul lui turnat în Plumb

Cum să nu aibă… greutate?

(„Universul literar”, 46, nr.9, 23 februarie 1930, p. 138)

A doua, un poem de N. Anghel, poetul din Scorţeni, de profesie agent sanitar.

Slove

Lui G.V. Bacovia

Pe drumul lung, prăfuit în lumină

Zările s-au arătat scăldate-n soare;

Iar primăvara trecînd prin grădină,

Şi-a arătat braţele goale…

 

Strînsă în veşmîntu-i străveziu şi moale,

Noua primăvară s-a oprit prin alei,

Fluturînd năframa în culori opale,

Punctată cu „galbene scîntei”.

 

Pe drumul lung, acum, e numai tăcere.

Ziua pare-adăncită-n lumină;

Iar noaptea coborînd ca o mîngîiere,

Prin ţarini moi sufletu-şi închină,,,

(„Bacăul”, seria II, 9, nr.173, 15 iunie 1931, p.1)

 

Fără ecou

 

În poezia şi proza lui Bacovia (lucru destul de neobişnuit), n-are ecouri nici moartea părinţilor, nici a surorii (Elena), nici a fratelui (Constantin Vasiliu-Langa). Aproape de fiecare dată cînd se gîndeşte la moarte, autorul „Marşului funebru” are în vedere doar „dispariţia” sa.

 

Inversiunile epocii

 

Bacovia vorbeşte undeva de existenţa lor. Numeroase, acestea există şi astăzi. Iată una de tot rîsul: Gigi Becali (mai potrivit ar fi Behali) dîndu-le lecţii de înţelegere a „Tatălui nostru” lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşa, pe motivul că, faţă de el, au un minus de simţire.

 

Din nou despre sinceritate

 

Pentru interbelici, Bacovia era un fel de ieroglifă a sincerităţii. Chipul ei. În ochii lor, sinceritatea era prima lui calitate. Remarcîndu-i-o polemizau cu nesinceritatea din acea epocă, îndeosebi a oamenilor politici, dar şi a altora. Într-un fel, o doreau şi n-o găseau nici în ei înşişi. Pentru cei mai mulţi, ea constituia o aspiraţie greu de atins, un absolut. Intoxicaţi de „manipulări”, noi cei de azi nu credem în sinceritate. Invitat la „Profesioniştii”, emisiunea Eugeniei Vodă, Mircea Cărtărescu susţinea, recent, că „sinceritatea genuină în literatură e o mare greşeală”. Dar – mă întreb – se poate ajunge la „autenticitate” şi se poate obţine „credibilitate” fără sinceritate? Una liminară şi integrală.

Constantin CĂLIN

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala