ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Revista revistelor noiembrie – decembrie 2010

Oglinda literară

nr. 107, noiembrie 2010

 

Gabriel Funica în editorial, aşa cum îl ştim, acid, deranjat de lucrurile mărunte şi nenorocirile vieţii cotidiene. Acelaşi politic perceput drept un mediu fetid, nenorocire a destinului. E drept – aşa obişnuim, vorbim despre China, ne răţoim doar virtual în faţa americanilor, ne autoiluzionăm la nesfârşit. Veţi citi, îmi veţi da dreptate! Am sesizat totuşi o oarecare lipsă de coeziune în jocul serios al argumentării. Gabriel Funica riscă să devină încă un intelectual care tună la nesfârşit pe acelaşi ton. Scurt, riscă să plictisească! Şi pentru că vorbim de „obişnuinţe”, redau şi de această dată câteva rânduri: „Altfel, oamenii cu bani, îşi drapează pereţii cu cărţi somptuoase, experimentează limbajul elevat, frecventează cenacluri literare, sponsorizează dacă-i cazul, încearcă încropirea unui blazon cultural, poate din vanitate, poate dintr-o sinceră frământare lăuntrică. Oricum, asistăm la un vesel transfer de competenţe şi priceperi. Scriitorii se pricep la economie, finanţiştii scriu poezii, antrenorii de fotbal citează din Cioran, moderatorii teve se declară kantieni, filozofii antreprenori, poeţii manageri”. Pe undeva, stimate coleg, aveţi dreptate: noi toţi am greşit, noi greşim, iar după câte intuiesc, vai mie / vai nouă, nici că avem vreo şansă de a scăpa de aste certe ticuri balcanoide!

Nu mică mi-a fost mirarea când, peste doar două-trei pagini, am întâlnit eseul lui Dumitru Hurubă „Gâlceava înţelepţilor – între ei…” Ce-i drept, am început să-mi fac scenarii: fie domnia sa are un blog pe net, fie e răutate voită, fie… şi tot aşa, până în clipa de faţă, când mă întreb aproape retoric: de ce un eseu cu acelaşi titlu, cu un conţinut aproximativ identic, şi în „Ateneu” (luna octombrie), şi în „Oglinda literară” (numărul curent)? Să-mi fie cu iertare, îmi miroase-a Caragiale. Curat murdar!

Extrem de simpatic mi s-a părut Bogdan Didescu. Îi pune motivat la colţ pe câţiva din greii criticii / literaturii noastre, care, avântat, l-au supra-apreciat pe Horia Gârbea cu „Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov”. În continuare, un ochi pentru noile lămuriri ale lui Dan Brudaşcu cu privire la opera şi destinul lui Octavian Goga.

Una peste alta, aproape ca într-o poveste, mă văd apărându-i pe „marii bucureşteni”. De parcă-ar fi nevoie… Şi totuşi, Corneliu Florea, deranjat nevoie mare de cartea lui Alex Ştefănescu „Cum te poţi rata ca scriitor”, inventează sub titlul „Cum se ratează un critic lefegiu” un exerciţiu polemic în care ideile, atâtea câte sunt, îmbracă forma acidă a unei miştocăreli de cartier. Nu zic nu, unele of-uri exprimate şi-ar fi putut găsi acoperire în realităţile literare ale „patriei” dar zău, nu ştiu cum se face – deşi Corneliu Florea vrea să demonstreze că nu toate se învârt la Bucureşti, pare a nu reuşi decât contrariul. În continuare, noi îl aşteptăm cu drag pe Big Alex – ne manifestăm încrederea tovărăşească în mare parte a gusturilor sale. Hmm, cum te poţi rata ca scriitor…

Victor Sterom îi prezintă pe Gheorghe Izbăşescu „Melodrama realului” şi Victor Munteanu „Veşti la marginea acoperişului” – primul volum apărut în 1995, cel de-al doilea – 1993. Totuşi, un mare plus pentru comentariul la „Cântece de îngropat pentru cei vii” de Adrian Alui Gheorghe.

 

Tribuna

nr. 196, 1-15 noiembrie 2010

 

Ion Vlad despre un nou Nobel: Mario Vargas Llosa. „Inepuizabila magie a povestirii” e un micro-eseu ce explică mare parte a succesului prozatorului peruan.

Recunosc, nu am citit-o pe Mariana Gorczyca! O voi face însă, mai ales după comentariile pertinente ale Irinei Petraş, referitoare la „Cadenţă pentru marş erotic”, Editura Limes, Cluj, 2010. Am reţinut o ştiinţă aparte a frazării, un bine-dimensionat plan narativ, cu personaje veridice dar care surprind prin dezinvoltură ori vivacitate. „Cadenţă pentru marş erotic e un concert cu muzici derutant de distonante strunite cu aplomb de un dirijor năstruşnic care pune ordine în fraze muzicale intonate de-o parte şi de alta a lui ’89, dar îl tentează şi supunerea lor la proba haosului, ca în orice secvenţă trăită, (auto)ficţionată, imaginată”. Ion Pop face o interesantă radiografie revistei româno-germane „Apoziţia”; materiale ample şi interesante – deşi puţin prea „înţepenite” – avem odată cu „Augustin şi tipografiile umaniştilor” (Horia Lazăr), „În căutarea pietrei filosofale” (I. Francin), „Politici culturale în România postrevoluţionară” (Iulia Ruxandra Oana). Până la scurta introducere în jazz semnată Ioan Muşlea, mai învăţăm câte ceva despre sistemele de credinţă în imperiul persan (Frantz Grenet) sau re-imaginăm o Italie împreună cu Liviu Vlad.

Radu Preda aşază în balanţă criza mondială şi felul în care Biserica elenă s-a raportat acestei realităţi de necontestat. Rămân de urmărit şi comentat reacţiile imediate, în special cele cuprinse în Enciclica Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, citită la 21 martie 2010 în toate bisericile. În numărul viitor – câteva comentarii referitoare la atitudinea Bisericii Ortodoxe Române…

 

Cronica

nr. 10, octombrie 2010

 

„Vine cândva şi odihna / ce ispăşire va fi” – rânduri la graniţa dintre obiectiv şi subiectiv despre bătrâneţea aflată între umilinţe şi deznădejde. Valeriu Stancu: „Fiinţa superioară, omul îşi conştientizează sfârşitul aproape din fragedă pruncie, îşi acceptă moartea (pentru că nu o poate evita!), se obişnuieşte cu implacabilul ei (admirabilul poet Cezar Ivănescu ne-a lăsat un vers tulburător despre această acceptare: «cu gândul morţii ca un frate geamăn»). Dar nimeni, niciodată nu pregăteşte fiinţa pentru servituţile, umilinţele, suferinţele, durerile, neputinţele, bolile bătrâneţii. Bătrânii nu sunt altceva decât nişte tineri copleşiţi de vreme şi de amintiri. Sau «copleşiţi de întâmplări», după cum spune Varujan Vosganian în uluitorul roman «Cartea şoaptelor»„.

În pagina a treia – o primă parte a interviului cu Francoise Bonardel – profesor de filosofia religiilor la Universitatea din Paris – Sorbona, în prezentarea şi traducerea lui Bogdan Mihai Mandache. Miezul discuţiei este reprezentat de criza / sfârşitul crizei societăţii contemporane, sclavă a consumismului şi a unui postmodernism ce nu se mai înţelege pe sine. Acelaşi Bogdan Mandache se ocupă de două dintre titlurile Editurii Herald: „Opus Paramirum” (Paracelsus) şi „Adumbratio Kabbalae Christinae” (Franciscus Mercurius van Helmont). Personal, aş indica celor de la Herald o mai bună pregătire a titlurilor, un alt program editorial, care să oblige la existenţa unui aparat critic întocmit de profesionişti.

O reuşită pagină de poezie aparţine lui Iancu Grama, „poet băcăuan nemarcat de provincialism”. Deşi ermetismul poeziei sale poate juca feste dintre cele mai obraznice, Iancu Grama rămâne fidel „discursului apoteotic”. Rămânem sub atotputernicia liricului: Leonida Maniu ne împărtăşeşte câteva dintre aspectele poetice ale Bibliei. De la cele mai vechi manifestări ale lirismului ebraic („Cântecul izvorului”, „Cântarea Deborei”) şi până către mult mai cunoscuta „Cântarea cântărilor”, Leonida Maniu e interesat alături de Zoe Dumitrescu Buşulenga de extraordinara capacitate de transcendere a unui fapt de viaţă concret într-o imagine esenţială a unui mod de a se manifesta al omenescului.

Odată cu paginile de final, sunt nevoit să revin asupra lui Bogdan Mihai Mandache. Dintre cele trei volume prezentate de-a lungul breviarului francez, cel care mi-a atras atenţia aparţine lui Jean Bies şi e dedicat lui Empedocle şi legăturilor sale cu spiritualitatea orientală („Empedocle. Philosophie presocratique et spiritualite orientale”, Paris, Editions Almora, 2010), o carte ce adună „intelect şi sens simbolic, formulări poetice, moduri de explorare interioară, cosmologie şi metafizică, de la transmigrare la eliberare”.

 

Luceafărul de dimineaţă

nr. 43, 3 noiembrie 2010

  

Cătălina Cadinoiu: „A venit linxul, a omorât păsările de curte. / Am chemat vânătorul să-l împuşte, / a mai venit un bărbat vajnic şi i-a băgat furca în piept. / Ce coadă stufoasă are! Ce dinţi ascuţiţi! / Cum rage! Cum ameninţă! / Dar sângele îi curge din nări şi din gură. / Are o blană splendidă! / Dar sânge îi curge pe nări şi pe gură! Şi este cât un om de lung!” // Taci, mamă! Nu merită omul să stea lângă un linx mort. / Doar putreziciunea ne leagă de pisica sălbatică, / supunerea viermilor. / Fără buchetul de oase ce suntem / am fi fost singuri, / stupizi şi singuri” („Intermezzo”).

Numărul curent al revistei comentează două volume cu certe „afinităţi”. Ambele pleacă dinspre elementele de biografie reală, pe care le transformă treptat în semne, în chipuri (moduri de a fi) reprezentative ale eului narativ. Dan Cristea vede în „Provizoratul” Gabrielei Adameşteanu o continuare firească a celebrului roman „Drumul egal al fiecărei zile”, pe când Monica Grosu rămâne captivă în „cealaltă ţară”, variantă de lucru pentru a identifica miza ultimei cărţi („Călătorie într-un picior”) semnată Herta Muller, lansată la Humanitas.

Viorel Mirea şi S.L. îngrijesc texte dedicate la aniversară lui Mihai Şora, în urma cărora s-ar putea întrevedea chipul peripateticianului modern. Despre cultura şi impostura pseudo-culturii aflăm de la Sorin Lavric şi Iorgu Drăghicescu – subiecte însă terne, ironii previzibile, multă determinare pentru… concluzii jucăuşe!

 

 

Tomis

nr. 486, septembrie 2010; nr. 487, octombrie 2010

 

Deşi cam nimic nu ar trebui să ne surprindă, iată că începând cu luna septembrie, din câte înţelegem, colegilor de la „Tomis” le-a fost retrasă subvenţia din partea autorităţilor locale. Daniel Clinici înfierează pe bună dreptate lipsa de discernământ a persoanelor / instituţiilor în cauză. Cinic, un material cu dinozauri şi păcălici. Dan Mihuţ îşi păstrează incitanta rubrică rock, prezentându-i în cele două numere ale „Tomisului” pe Scorpions şi Stone Temple Pilots. Teodora Dumitraşcu inventariază must-have-urile epocii dinainte de Hristos, aplecându-se implicit către o micro-istorie a mentalităţilor. Mai întâlnim portrete de bedefili, comentarii interesante la Andrei Oişteanu, Horia Roman Patapievici, cât şi asupra antologiei douămiismului poetic românesc alcătuită de Daniel Marin. Materialul vedetă al numărului de faţă aparţine lui Daniel Clinici – ce-a vrut să transmită Herta Muller la Ateneu? Ce am vrut să înţelegem?

 

Vitraliu

nr. 35, noiembrie 2010

 

Revista apare sub semnul aniversar al celor douăzeci de ani de la înfiinţarea Centrului Internaţional de Arte „G. Apostu”. Evenimentul este marcat cum se cuvine în paginile sale, invitate fiind nume prestigioase. Grigore Zmeu ne împărtăşeşte câte ceva despre autenticitatea culturii, Marin Aiftincă despre rigoare şi consecvenţă. Cornel Galben redefineşte traseul revistei „Vitraliu”, în care vede pe bună dreptate un spaţiu virtual al dialogului interdisciplinar. Urmează Alexandra Titu cu o expunere privind legitimările tridimensionalului în spaţiul ortodox. Alte puncte de interes: „Despre identitatea fantasticului şi vecinătăţile sale” – Grigore Smeu, poezie Ion Tudor Iovian şi Ion Fercu, „Cu încredere în europenitatea noastră” – Mihai Cimpoi, Mircea Coloşenco o prezentare inedită a poeziei „Umbra” (G. Bacovia), „Sertarul cu fişe” – Constantin Călin, „Poezia persană şi ispitele modernităţii” – Gheorghi Iorga.

 

Ramuri

nr. 11, noiembrie 2010

 

Câteva spicuiri de jurnal Gabriel Dimisianu, dimpreună cu alte rememorări şi revelaţii semnate Adrian Popescu („Interferenţe şi premii româno-italiene”) ori Margareta Dumitrescu („Memoriile profesorului Alexandru Niculescu”). Paginile dedicate recenziilor oferă înspre lectură comentarii pertinente, cărţi bine alese, demonstrând o viziune unitară asupra acestui segment. Ioana Dinulescu ne împărtăşeşte câte ceva „Despre har şi generozitate în vremuri sărace”, de-a lungul cărora se mai poate întâmpla şi „O poveste de dragoste: Raiul, Stambulul şi Avva Arvo”. La meridiane avem versuri din Trieste, Antonio Della Rocca – cu o poezie de stare: „Sunt clipe / când ai dori să te faci nevăzut / să nu mai surprinzi / priviri angoasate şi goale / iar şi iar. // Da, / să distrugi toate podurile / şi s-o iei de la capăt. // Da, podurile sunt de piatră, / iar apa curge / prea iute, necruţătoare”.

 

Orizont

nr. 10, octombrie 2010

 

Aşa cum ne-a obişnuit, o revistă cu multe articole în pas cu vremea, echilibrat scrise, cu idei impecabil argumentate. De această dată, doar voi enumera câteva dintre ele, câştigând către final loc pentru câteva „sentinţe”. De citit: „Din nou despre paradisurile artificiale” (Cornel Ungureanu), „Mario Vargas Llosa şi adevărul tragic al vieţii” (Vladimir Tismăneanu), „Întrebări vechi, răspunsuri noi” (Alexandru Budac) + paginile dedicate lui Livius Ciocârlie. Apropos – „În perioada de dinainte de 1990, gândul meu apăsător şi continuu era acela că viaţa noastră era un dezastru, în sensul că nu făceam faţă aşa cum ar fi trebuit. Ştiu foarte bine că mare lucru n-am fi reuşit dacă ne-am fi opus, pentru că nu eram Polonia, nu aveam o muncitorime cu care să ştim să colaborăm… […] Prin urmare, nu am fi reuşit. Şi totuşi, sentimentul că suntem umiliţi şi că nu reacţionăm era foarte apăsător. Ei bine, după 1990 am simţit că acum nu mai este nimic de făcut, acum chiar că nu mai puteam să devin curajos şi s-a născut un soi de nepăsare faţă de mine însumi, acum gata, ai pierdut partida, ia lucrurile aşa cum sunt şi am început să râd de mine. Sunt aşadar două feluri de a râde aici: este o veselie reală, a omului care se bucură că trăieşte într-o lume în care poate să spună tot ce gândeşte, şi este cea a omului care se consideră un perdant pentru că nu a fost în stare să câştige partida în care, să zicem, a jucat” (Livius Ciocârlie).

LecTop

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala