ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Spice în lanul de colind

Nu-mi dau seama exact, dar cred că ţine de farsele jucate de istorie ca, în perioadele de amorţire a interesului comun pentru un anumit domeniu, tomurile sobre ale cercetătorilor să compenseze copios o apatie funciară, deloc productivă. S-ar putea spune că e vorba despre acte reparatorii sau, pur şi simplu, de reglări naturale de conturi între actualitate şi virtualitate, între practică şi teorie. Iată, bunăoară, practica milenară a colindului suportă în ultima vreme o tragică şi implacabilă extincţie, iar teoretizarea fenomenului cunoaşte avânturi şi rotunjiri remarcabile. 1. Am înţeles asta şi datorită poftei cu care Ovidiu Trifan a elaborat lucrarea Colindul în creaţia corală românească*, a cărei lectură îţi conferă cel puţin sentimentul că viaţa colindului nu este totuşi încheiată şi că situaţiile iremediabil pierdute nu intră în ecuaţia recoltei obţinută în urma cultivării genului. 1.1. Recoltă ce se cade a fi atent selecţionată, căci nu încape îndoială, clonarea şi, în general, orice tip de modificare genetică îi suprimă forţa de impact, precum şi valenţele taumaturgice. 1.2. Autorul cultivă o revelaţie crescută, se pare, spontan, intuind magia unei formule aplicată cu o acribie monotonă, dar fructuoasă asupra speciei  tradiţionale a colindului şi a emergenţei sale în variile straturi ale muzicii corale, însămânţând ideea conform căreia o disciplină de vrajă nu se poate întocmi decât prin strădania unui ucenic vrăjitor. 1.3. Un ucenic (dar şi un mucenic), într-un fel nepăsător la apelativul ori etimologia pe care colindul (calenda?) o admite, însă pătimaş atunci când e vorba de acceptarea versiunilor îndreptăţite şi omologate 1.4. Conformismului bazat pe fidelitatea istorică, care cere depersonalizarea interpretului până la folosirea ad litteram a jargonului consacrat, i se asociază virtuţile speculative cu încărcăturile lor suculente de arome şi senzaţii pe cât de apetizante, pe atât de săţioase. 1.5. Dar şi aromele şi senzaţiile,  diacronic reprezentate, interferează, sub aspect tematic, cu „relictele şi simbolurile care fac trimitere permanent la originea sacră” a colindului. 2. Origine ce proclamă trei nivele de credibilitate: a) cutuma graţie căreia colindul s-a născut în sincronicitate cu etnogeneza poporului român; b) supoziţia lansată de Gheorghe Ciobanu cum că atitudinal colindul este de sorginte traco-dacică, iar structural el este redevabil folclorului de esenţă romană; c) abordarea exegetică de rang empatic prin care nu mai contează fidelitatea ori aproximarea surselor, ci doar modul cum funcţionează mecanismele de perpetuare ale genului în vederea conferirii propriilor modalităţi de exprimare. 2.1. Că există din plin aceste modalităţi, o demonstrează Ovidiu Trifan prin survolarea peripeţiilor la care este supusă poetica folclorică, peripeţii legate de certitudinea percepţiei, care prezervă expresia artistică, dar expresia stă, nu-i aşa, sub un întreg arsenal legislativ. 2.2. Sunt legi melodice datorită cărora colindul este generos, chiar altruist sub aspectul distributivităţii şi varietăţii paradigmatice. 2.3. Mai sunt însă şi pravile ritmice capabile să strunească într-un chip inconfundabil ethosul colindului intracarpatic, pe care, bunăoară, un Bela Bartok l-a sublimat şi l-a înrămat întru panotarea pe simezele cele mai vizionate ale artei sunetelor. 2.4. Când e vorba de un gen precum colindul, principiile formale sunt mai puţin relevante la prima vedere. Şi, totuşi, e nevoie de a le aduce un pios omagiu, fie şi numai pentru că deţin acel ritm şi melodie capabile să işte întrebarea dacă nu cumva formele muzicii savante nu s-au cristalizat prea târziu, iar tiparele muzicilor folclorice nu s-au perimat prea devreme? 2.5. Nu ştiu dacă răspunzând afirmativ transformăm avatarurile muzicii culte într-o măgulitoare apreciere sau dacă, răspunzând negativ, împroşcăm tradiţia muzicală orală cu resturile unei nemeritate ofense. 3. Un peisaj e mai mult decât simplă natură. Tot aşa un filon de colind într-o creaţie corală e mai mult decât un colind coralizat. Elementele naturii exterioare sunt doar instrumente către peisajul metafizic. Inflexiunile colindului sunt, în definitiv, punţi către instaurarea unui idiom sonor. Şi în peisaj, şi în corul-colind se tatonează un dialog cu absolutul. 3.1. Ovidiu Trifan surprinde, pe bună dreptate, eterogenitatea ingredientelor extrase din grădina colindului cu care s-au dedulcit numeroase opusuri corale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului 19. 3.2. Au existat în componistica savantă două perspective în practica flirtului cu fiinţa colindului: citatul şi prelucrarea. Prima, a constituit un exerciţiu la îndemâna creatorilor aşa-numiţi naţionali, dintre care Sabin Drăgoi a reprezentat un exponent deosebit de loial; a doua s-a dovedit a fi apanajul compozitorilor cosmopolizaţi (termen folosit fără nici o adecvare eufemistică), din rândul cărora s-a detaşat, cel puţin în primele decenii ale secolului trecut, Bela Bartok. 3.3. În ceea ce priveşte proeminenţa unor organizări temporale, s-au decantat, fără îndoială, caracteristici omofone şi polifone în funcţie de stilul autorilor, de capacitatea acestora de a dezvolta o panoramă predominant armonică sau, dimpotrivă, una predilect contrapunctică, ori de însăşi spiritul epocii, care a avut, s-a văzut în întreaga istorie a muzicii, căderea să determine primatul verticalităţii ori al orizontalităţii. 3.4. Verticalizarea plurivocală a fost îmbrăţişată cu osârdie de un Roman Vlad, Dan Buciu, Sigismund Toduţă sau Tudor Jarda, în timp ce de orizontalizarea (la fel de multivocală)  a sugestiilor de colind s-au lipit, printre alţii, Vasile Spătărelu, Adrian Pop, Sabin Păutza ori Viorel Munteanu. 3.5. Aflată oarecum în interval, eterofonia este poate haina cea mai pe măsura genului de colind, „încălzind” deopotrivă scheletul omofon cât şi viscerele polifonice. 3.6. Şi cum eterofonia se identifică, la modul schematic, cu pendularea dintre două stări fundamentale, ireductibile, sumara reprezentare a articulaţiilor formale se pliază pe alternanţa dintre reiterare şi transformare, dar şi dintre juxtapuneri şi suprapuneri. Mai întotdeauna opusurile corale ce conţin, fie şi in nuce, un colind ori doar atmosfera speciei, atunci când structurarea arhitectonică este de tip repetitiv, reclamă variaţia, pentru ca atunci când se axează pe principiul variaţional, să manifeste nostalgia repetiţiei. 3.7. Sufletul colindului în creaţia corală nu poate fi mântuit fără îndeplinirea canoanelor ce ţin de dinamică, agogică, timbraliate ori de anvelopa frecveţelor din care sunt compuse fluxurile sonore. Ovidiu Trifan, ca un duhovnic ascultător şi iubitor al temei alese spre dezbatere, le pomeneşte cu discreţie, aşezându-le, smerit, la locul şi în poziţia lor extemptă oricărei subiectivităţi ajustante. 4. Dar ceea ce mi se pare a fi definitoriu ţine de încercarea autorului de a asimila un volum informaţional fie pe cont propriu, fie postându-se în siajul unor lucrări deja consacrate, care dau socoteală, desigur,  în coeficiente diferite de reuşită ori implicare, de existenţa unui fenomen fără de care muzica noastră corală va fi fost infinit mai pauperă.

Post scriptum: O fereastră mărinimoasă luminează încă de la primul contact încăperile cărţii. Este coperta desenată de Iosif Haidu, care conferă celui ce o deschide imaginea mulajului unei posibile chei de pătrundere către cele spuse sau nespuse, definite sau indefinibile, tainice ori, pur şi simplu, tăinuite.

Liviu DĂNCEANU

 

* Ovidiu Trifan – Colindul in creatia corala romaneasca, Ed.Muzicala, Bucuresti, 2010

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala