ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Viorica Răduţă şi Robert Şerban, două stiluri, o singură spaimă

Prolog

Cărţile despre care voi vorbi, apărute la doar câteva zile distanţă una de cealaltă, tratează acelaşi subiect: moartea. Însă discursurile lirice nu sunt înfricoşătoare. Poeţii (ca toţi artiştii) privesc altfel moartea. O persoană de acest gen poate vedea cum o rază de soare învăluie în misterul ei, chipul celui ce se mută din această viaţă trecătoare, în cea veşnică. Un eveniment tragic are profunzimile lui. Cine trece cu atenţia desăvârşită printr-o astfel de experienţă, iese îmbunătăţit, se modelează spiritual, dobândeşte un plus de înţelepciune.

Se spune că singura realitate (în sensul de certitudine) din viaţă este moartea. Cu toţii murim, fără excepţie. Una dintre poetele contemporane a ales să îmblânzească duritatea acestei realităţi şi ne invită aparent ludic să-i parcurgem cartea.

 

De la Viorica Răduţă zicere: „Cam toţi murim!”

 

Tema morţii

Volumul de versuri semnat de Viorica Răduţă, Cam toţi murim!” (Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2010) este un discurs cu ritm sincopat despre moarte. O carte unitară pe care, dacă o citeşti făcând abstracţie de titluri, constaţi că fiecare poem e de acolo. Un volum surprinzător raportându-ne la forma cu care ne obişnuise poeta. Retorica ei complicată, sofisticată, se schimbă într-una extrem de rafinată; fraza, înainte complexă, se şlefuieşte până la ermetizare. Aşezările în panorama cărţii sunt aproape matematice. Poate de aceea Felix Nicolau a numit-o, cu prilejul lansării cărţii la Târgul Gaudeamus, „o poezie strict intelectuală”. Intelectuală da, dar nu cu stricteţe! Căci ne întâlnim cu o adevărată simbolistică a morţii filtrată fie prin experienţele pierderii unor persoane apropiate, fie prin propriile închipuiri despre acest fenomen şi a ceea ce ar putea urma. Cel mai adesea moartea este asociată cu somnul, cu visul. Dar nu e un somn din care să te trezeşti odihnit; visele sunt o conglomerare de amintiri şi gânduri ale persoanei care visează, suprapuse cu ale rudelor „cămaşa e singură/ când înnebuneşti totul e memorie/ te priveşte/ cu somnul mamei în somnul tatălui”.

Omul care se confruntă cu moartea o priveşte cu suficientă teamă de necunoscut, de neant. Titlul e ludic, dar în versuri nu prea găsim jocul cu moartea. Doamna în negru nu dă neapărat fiori, în sensul unei groaze teribile, dar nu sunt ignoratele dramele sufleteşti pe care le stârneşte. Există o apăsare care transmite o stare de abis sufletesc. E mult zbucium interior care se reflectă până şi în fenomenele naturii, iar zoomorfele sunt întruchipări ale ameninţărilor din umbră asupra vieţii: „două vipere muşcă pământul/ de dimineaţă vântul e mai întins decât liniştea// după care se izbeşte de cumpănă/ o pasăre cu seara pe aripi/ cu naşterea înăuntru// vântul se usucă pe ea”.

 

Simboluri

Forţa cărţii constă în gravitatea ei, determinată şi de repetările obsesive ale unor idei, imagini sau cuvinte. Motivele recurente sunt: apa – întrebuinţată în valenţele ei duble de pierzanie şi regenerare, accentul căzând firesc pe puterea ei de distrugere; pielea – îmbrăcămintea fizică a sufletului, este adesea asociată cu ploaia, lipsa de afecţiune este resimţită prin toţi porii la nivel epidermatic: „au pus ploaia în piele/ dar au uitat s-o învelească”; visul - continuu, dureros de fără sfârşit, plin de imagini absurde; fereastra – obiectul prin care poţi privi spre o altă lume dar şi locul de la care aştepţi întoarcerea cuiva drag, aşteptările devin lungi, nesfârşite, cu ferestre închise; pământul – elementul primordial al creaţiei şi genezei omului dar şi locul lui de întoarcere; pasărea – prevestitoare…

 

Moartea e sinistră?!

După Viorica Răduţă, nu. Mai degrabă e o tristeţe, dar nelipsită de speranţă. Tragismul morţii nu este definitiv, fapt sugerat şi de întrebuinţarea cu precădere a verbului la gerunziu, acţiunea plasându-se astfel în fundal. Şi apoi, autoarea nu uită de miracolele vieţii, cel mai mare dintre ele fiind maternitatea, naşterea de fii. Şi nici de renaşterea spirituală; cel care crede în Dumnezeu este mai puternic în lupta cu frica de moarte, pentru acela la capătul unui drum, a unui destin, se sfârşeşte doar una din formele vieţii: „în crucea de lemn femeia pare că doarme/ noapte de noapte/ şi deodată gândul se mută la dreapta/ că umblă Dumnezeu acolo/ şi e gata să înverzească/ pe faţa lui e linişte/ a doua zi şi a treia/ numai copilul e agăţat de ape/ în oglindă cu unul Dumnezeu”.

 

Un altfel de cinema de Robert Şerban: „Moartea parafină”

 

De la Cinema… la Moartea parafină

Înainte de a-mi trimite cartea, Robert Şerban m-a prevenit: „e altfel decât Cinemaul, ai să vezi”. Desigur, Cinema la mine acasă este un volum mult mai sprinţar, dar există şi acolo poeme în care este prezentă imaginea morţii (Bocet, Cele cinci simţuri, Capul) prevestind volumul din prezent. Nu întâmplător, Marius Chivu nota atunci că „moartea şi viaţa se ambiguizează reciproc”.

În volumul Moartea parafină (Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 2010) este mult „viu”, multă trăire, raportul moarte-viaţă fiind oarecum egal. Verbele „a trăi” şi „a muri” se confundă uşor; se trăieşte profund, iubind, dăruind, ca o pregătire pentru moarte. Felix Nicolau evidenţia accentuata melancolizare a poetului Robert Şerban. Într-adevăr, tonul melancolic se păstrează de-a lungul întregii cărţi, chiar şi atunci când poemul nu intenţionează a vorbi deloc despre moarte, ci despre un episod plin de tandreţe, de emoţionantul moment al îndrăgostirii, al întâlnirii cu propria jumătate. Apare dorinţa de convieţuire cu persoana iubită. Se inversează sensul expresiei „a intra cu cizmele în viaţa cuiva”, pătrunderea fiind echivalentă cu dăruirea inimii, deplina înţelegere a celuilalt până la identificare şi devotamentul total: „eu chiar am intrat cu cizmele în viaţa ta/ aşa mi-ai spus/ după ce mi-ai deschis uşa:/ în apartamentul acesta e cam toată viaţa mea// (…) stai pe scaun pe canapea/ unde vrei tu/ şi ai făcut un gest cu mâna/ care mi-a dat curaj/ dacă asta înseamnă să-ţi recunoşti inima/ fără să-i auzi bătăile// m-am aşezat/ iar după câteva ore/ ai dus uimită la gură aceeaşi mână/ şi ai şoptit:/ am vorbit câte-n lună şi-n stele/ de asta noaptea a venit mai repede peste noi// ştiam că trebuia să plec/ ba chiar voiam să plec/ m-am şi ridicat în picioare/ dar nici măcar o clipă/ o singură clipă/ cizmele alea caraghioase nu m-au ascultat”.

Dintr-un punct de vedere, cartea lui Robert Şerban este mai prietenoasă decât cea abstractă a Vioricăi Răduţă. În Moartea parafină poezia pare palpabilă prin fragmentele desprinse din cotidian, imaginile şi personajele pitoreşti păstrate vii în memorie din copilărie, adresarea directă, personală. Autorul parcă se află în faţa ta şi îţi povesteşte despre ceva, cel mai adesea despre posibila întâlnire cu moartea. Sunt antologice poemele în care se evocă pe un ton nostalgic copilăria petrecută la bunici, satul de odinioară cu frumuseţea tradiţională, oamenii de altădată, simpli, sinceri, puternici, protectori, fruşti dar şi aspri, uneori cruzi (a se vedea poemul în care băiatul este forţat să aleagă un singur pui de căţel pentru viaţă, ceilalţi patru urmând a fi sacrificaţi).

 

Câte ceva despre suflet

Lumea de aici şi lumea de dincolo nu sunt disjuncte. Există o comunicare spirituală care trebuie realizată şi întreţinută de cei vii pentru cei trecuţi la viaţa veşnică prin „pomenirea”/amintirea lor. Plecarea celor dragi ne atrage atenţia că toţi suntem „trecători”, iar ceea ce rămâne după o viaţă de om este numaidecât ceea ce îl poate ridica într-o lumină puternică – sufletul, despre care ni se spune cu o gravitate puţin şugubeaţă (nuanţă de umor tragic), cântăreşte pe talerul morţii, fix 21 de grame: „lumina care creşte/ brusc în ferestre/ ca apoi să treacă mai departe grăbită/ nu-i decât semnul că suntem aproape de un drum/ ce leagă nişte vieţi de altele/ chiar şi noaptea/ înainte de cântatul primului cocoş/ o femeie pipernicită se strecoară în cârciumă/ şi culege cu atâta pioşenie/ de pe mese şi de pe jos/ paharele/ de parcă ar şti că fiecare dintre ele/ are exact 21 de grame”.

Semnalele care arată cât de bogată va fi viaţă spirituală a unui om, dacă sufletul lui va fi sau nu atras de credinţa în Dumnezeu, se ivesc încă din copilărie odată cu diferenţierea între gesturile concrete şi cele simbolice. Atenţia îndreptată către o femeie care se închina îi stârneşte curiozitatea copilului obişnuit până atunci doar cu gesturile simple, cu finalitate obiectivă. Învăţarea, prin mimetism, a semnului Sfintei Cruci echivalează cu conştientizarea naturii divine a propriului sine şi, de asemenea, descoperirea laturii spirituale a vieţii.

 

Jocul „de-a v-aţi ascuns”

În cronica „Poeme la jumătatea vieţii”, Adina Diniţoiu remarca pe bună dreptate „liricul discret arghezian”. Robert Şerban nu recurge la „jocul cu moartea”, dar are curajul de a o înfrunta cu ironie, de a-i râde în faţă prefăcându-se că o ignoră, îmbrăcând-o în diverse haine, deghizând-o în personaje voit comice, ridicole. Dar cea mai mare armă de a se opune spaimei de moarte este păstrarea copilăriei, redescoperirea inocenţei în ciuda conştientizării constrângerilor realităţii. Cei mai mici nu se tem de moarte, pentru ei, ea nici nu există. Referinţele la copilul din interior şi contaminarea cu exuberanţa copilăriei sunt forţele superioare, atât ale bărbatului matur, cât şi ale poetului. Totodată, ca dovadă de evoluţie, pentru poet zilele nu se succed fără rost, una după alta, ele sunt şanse de a crea, de a construi ceva care oferă chiar şi doar iluzia perenităţii. „când ajung în dreptul meu/ copiii îşi deschid braţele/ şi se prefac imediat că zboară/ de parcă-s nebuni/ uuuuuuuhuuuuuuu/ cei mai mici/ îl invocă pe un anumit Udi/ care apoi îi posedă minute în şir/ ca un necurat/ zilele mele/ nu trec una după alta/ ci una prin alta/ ca vreascurile cu care o pasăre/ încearcă să-şi facă un cuib”.

 

Fină, parafină

Într-un interviu acordat Andrei Rotaru, poetul explică: „De unde titlul? De vreo cinci ani plimbam prin minte alăturarea asta: «moartea parafină». Mă intriga… oximoronul, dar îmi şi plăcea cum sună, mă stârnea stranietatea alăturării celor două când înaintea lui e moartea. Poate fi descompus, poate fi adjectivat (…). Noi toţi avem multă afinitate cu moartea, foarte multă.”

Moartea parafină, un volum cu o colecţie întreagă de poeme bune şi foarte bune, o carte valoroasă şi prin aceea că autorul reuşeşte paradoxul de a povesti despre moarte cu linişte şi mângâiere.

În loc de încheiere

La Târgul Gaudeamus pe 21 noiembrie, Felix Nicolau anunţa cu o gravitate plăcută: „Astăzi lansez două cărţi despre moarte”. Parafrazându-l, vom spune că astăzi am prezentat două cărţi despre moarte. Deşi diferite prin tipul de scriitură, asemănările dintre viziunile poetice le constituie temeiurile de speranţă, credinţa că există viaţă după moarte, încrederea că în lumea de dincolo vom fi întâmpinaţi de Dumnezeu.

Violeta SAVU

5 comments to Viorica Răduţă şi Robert Şerban, două stiluri, o singură spaimă

  • tincuţa

    Violeta Savu are un simţ critic înnăscut, dublat de o cultură solidă, de care nu a făcut niciodată caz.
    De altfel, o cititoare atentă şi o scriitoare sensibilă!

    Cine nu ajunge la struguri…

  • Iola

    Cititorul profesionist ar trebui sa se cheme “critic”. Ori-SONI pare (pe seama unor nevinovate impresii de cititor fara mari pretentii dar cu atentie la text) a locui umoarea cu clipa/excursul…critic/a. Cred ca de multe ori lectura inactiva dar rautacioasa (daca e dintr-ai nostri devine binevoitoare…)face mai rau decit notele de lectura sincere. Asa, propun sa ne vedem masura proprie si sa nu o mai malformam pe a celor vinati sau urmariti cu incetinitorul, de pricepere, desigur. E binevenita o pagina de prezentare versus una de …anulare pripita sau comandata, de lauda nemeritata s.a.m.d. In ce ma priveste punerile la punct de pe bloguri, cum e ce a lui Soni, semana cu reclamatiile de la politie, ii divulga pe reclamantii insisi.

  • Iola

    Tragerea de care vorbeste Soni (etimologie multipla, fireste, vezi dictionarul de sugestii si reclamatii!!!) e una de sinceritate, macar de ar fi cu arc(anul) sau la greutate/valoare. Daca atentul/a Soni are viziuni critice inteleg ca e si invitat/a sa le “promulge”. Altfel, de magarii si judecari pripite avem parte in multe, marunte sau mari reviste, nu mai e nevoie de MALITIE si acolo unde se expun impresii de lectura, si asta asumat, fara pretentii de cititor profesionist. As propune ca SONI sa traga el cu teoria literara invatata la facultate sau dupa ureche in autori…anume, adica musai negativ la cei cu umoare cititi.

  • Violeta Savu

    Domnule-doamna Soni-Dona (pe blogul meu v-ati semnat Dona),
    in primul rand faceti o cofuzie, pagina de critica nu o semnez eu, ci Adrian Jicu. Eu semnez o pagina de comentariu. Va oferiti sa scrieti comentarii la carti? Va asteptam cu texte!
    In plus, daca ati uitat cumva cum este sa fii licean, eu va amintesc ca sunt destui adolecenti care au pareri pertinente, de multe ori sunt mai deschisi si mai sinceri decat unii critici care se cantoneaza in tipare. Acum, eu adolescenti din acestia cunosc, asa erau si colegii mei, ai dvs nu stiu cum au fost.

  • Ori

    Nu găsiţi de cuviinţă să încredinţaţi pagina de critică pe care o scrie Violeta Savu unui critic profesionist? Din păcate, tânăra autoare nu trage nici la arc, nici la greutate. Sunt opinie de liceană. Cam atât poate da Violeta. Mai vedeţi.
    Soni

revista presei Romania Culturala