Christian Paraschiv – Imaginea unei identităţi

Integrat con brio în spaţiul cultural european, francez îndeosebi, pictorul Christian Paraschiv a impus prin plurivalenta sa creaţie impresia unui creator proteic, dispus să exprime propria sa enigmă, dar şi spiritul devastator al lumii în care trăim. Postmodernitatea face din libertatea de exprimare o formă de existenţă şi din har o normă divină de lucru. Preocupat de labirintul existenţial, de căutarea eului profund şi de emanciparea comunicării prin imaginea simbolică, artistul a elaborat o strategie de lucru şi un discurs ieşit din tiparele unei redundante tradiţii. Febrilitatea exprimărilor se regăseşte în profunde meditaţii solitare şi se împlinesc prin gesturile unui proteic ale cărui paliere de discurs ţin de varietatea ilimitată a propunerilor plastice.

Unul dintre palierele supuse analizelor şi sintezelor ţine de identitatea omului recent, ale cărui nostalgii recuperatoare ajung până în orizonturile vagi ale lui illo tempore, avansând în trepte la nivelul Tatălui creator a cărui paternitate se resimte în toate fibrele fiinţei omului şi ale modului individual de a fi în lume şi pentru lume. Exilul timpuriu l-a marcat sensibil în nevoia de cercetare a obârşiilor, prin extensie, a neamului căruia îi aparţine, şi-i datorează cel puţin miracolul copilăriei cu toate ingenuităţile şi fantasmele sale. Memoria selectivă şi afectivă îi permite să facă prin mijlocirea artei un fel de arheologie afectivă, descoperind zone de puritate absolută, dar şi de pasagere crize  adolescentine. Căutarea de sine, în cazul de faţă, devine o recuperare prin secvenţe a întregului exprimat în varii modalităţi de natură plastică. Compoziţiile din ciclul Tatăl, de pildă, resuscită orizontul cognitiv primar, dar şi suferinţele exilului, ale căutării propriei amprente umane şi artistice, zbuciumul interior provocat de definirea eului. Obsesia identităţii, răspunsul la întrebarea cine sunt eu, poate continua cu o alta cum ar fi: de unde vin eu şi spre ce mă îndrept… Moartea pare oricum inexorabilă şi, în consecinţă, Christian Paraschiv imaginează că doar ADN-ul poate depune mărturiile în faţa Tribunalelor Neantului. Urma, amprenta individualizantă, respiraţia artistică devin martorii unei experienţe de a fi, o aventură cu final cunoscut. Arta râmâne printre puţinele forme de supravieţuire unde timpul poate deveni durată.

Ciclul Porii memoriei inspiră exteriorităţi care devin expresii plastice interioare, strigăte adresate Oceanului planetar, dar şi celui din imediata sa vecinătate. Nevoia de a recupera sensul profund al trecutului află echivalenţe expresive, extrase din imediat şi definitiv, privite deopotrivă ca o veritabilă utopie. Memoria face o permanentă navetă între exterioritate şi interioritate şi, de aici, dimensiunea aproape tragică a faptului că uitarea învălmăşeşte totul într-o inacceptabilă nivelare generalizantă. Pielea, Corpul, faptele simbolice sunt singurele în măsură să contureze, mai apropiat de autentic, o experienţă unică de a fi. Nu întâmplător, un alt semnificativ ciclu dedicat Fiului are sensul recuperării eului profund traversat de seismele adolescentului furios şi dezorientat, jovial în aparenţă, dar fundamental posac, supărat că lumea nu a luat act cum se cuvine de minunea tânără născută sub semnul Artei, fenomen, desigur excepţional prin unicitate.

În relaţie cu această dramatică identificare cu Sinele, Christian Paraschiv are atâtea întrebări încât viaţa e prea strâmtă ca să le încape. Selectiv, exigent, neliniştit se caută pe sine în ceilalţi, iar răspunsurile îl satisfac doar parţial. Arheologia sentimentelor devoalează straturi de zăcământ aurifer amestecat cu uriaşe cantităţi de reziduuri felurite şi exploratorul solitar consideră că oricum ar fi, aventura cunoaşterii de sine merită asumată. Deşi ocoleşte întruna prin labirintul fiinţei, creatorul de ipoteze asupra lumii are credinţa unui miracol aflat mereu mai aproape decât îşi poate imagina. Îşi priveşte Corpul, sau Marele Corp, îl evocă pe Golem şi face autoironica relaţie cu miticul Paraschiv şi nu uită să exprime în subtile şi efilate linii, asemenea unor epure ideale, fragilitatea şi pierderea materiei de dragul promisiunii sublimului. Omul lui Paraschiv nu are dimensiuni, ci doar proporţii care determină impresia de armonie între Om şi Spirit. Cum crede şi exprimă artistul, Limita absolută a trupului este tocmai materialitatea sa discutabilă. Doar spiritul poate imagina idealităţi fugace. Marele Corp devine în sens simbolic o secundă universală, o dimensiune relativă, un vis expediat pe adrese inexistente, impersonale ca o implorare către nimeni…

Ciclul Nomos, selecţie expusă la Palatele Mogoşoaia, oferă privitorului instruit perplexitate şi confort. În primul caz, imaginea poate fi citită narativ, în cel de al doilea doar ca sugestie desprinsă de concesii formale. Paraschiv comunică prin coduri şi se comunică pe sine la un palier atât de înalt conceptual, grafic şi cromatic, încât spiritul pare el însuşi surprins cu temele şcolare nefăcute încă. În proximitatea sacralităţii, pictorul caută permanent resursele. Acele orizonturi dintâi ale creaţiei, desprinderea din haosul primordial şi configurarea Cosmosului. A face dragoste cu universul îi apare ca un fapt dacă nu real, măcar posibil. Dacă ipoteza ce sugerează ca adevărată, remarca potrivit căreia iubirea animă planetele, de ce n-ar fi posibilă, prin transcendenţă, nunta cosmică ca în baladele româneşti şi toate celelalte expresii ale ethosului românesc…

Infografia sugerată în tema Wagner, carte-obiect, mizează pe sonoritatea cromatică devastatoare şi devine o  valpurgică simfonie a cosmicităţii. Tot astfel, Cultivatorul de piele umană, revenit pe solul chtonic al imaginaţiei face din  fragila epidermă un teritoriu absolut al mângâierii ideale.  Sfântul Duh calcă pe urmele mioarei vrâncene, vorbeşte cu soarele şi luna, iar Christian Paraschiv se înveşniceşte prin harul de a putea dialoga în direct, deseori polemic, cu transcendenţa la care noi, oamenii obişnuiţi, nu avem acces decât rareori sau chiar niciodată…

Valentin CIUCĂ