ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Contra-spaţii

Apariţia cărţii „Le corps. Les hétérotopies”, la Nouvelle Éditions Lignes, în 2009, ne readuce în atenţie cele două conferinţe radiofonice rostite de Michel Foucault în decembrie 1967 pe postul de radio France Culture. Atunci, marele filosof francez a vorbit pentru prima dată despre heterotopie şi, de asemenea, a făcut diferenţa dintre utopie, definită ca un loc fără amplasare reală, şi heterotopie, ca placare a unui spaţiu imaginar peste unul real.

Există locuri considerate a fi, într-un fel, contra-spaţii, destinate să le neutralizeze sau să le purifice pe cele obişnuite: grădinile, cimitirele, azilurile, închisorile ş.a. Michel Foucault mărturiseşte că visează la o ştiinţă care să aibă drept obiect de studiu aceste altfel de spaţii care contestă ori din punct de vedere mitic, ori din punctul de vedere al realului spaţiul în care trăim. Această ştiinţă ar studia nu utopiile (din moment ce trebuie să rezervăm această denumire pentru ceea ce nu are într-adevăr niciun fel de loc), ci hetero-topiile, aceste spaţii cu totul altele. Iar ştiinţa în sine s-ar numi heterotopologie, ea ocupându-se de spaţiul perceput, trăit şi imaginat ca atare. Primul principiu al acestei ştiinţe constă în faptul că nu există societate care să nu-şi construiască heterotopia sau heterotopiile sale. În general, heterotopia are drept regulă juxtapunerea într-un loc real a mai multe spaţii care, în mod normal, ar trebui să fie incompatibile.

Cu siguranţă că fiecare grup uman, oricare ar fi el şi oriunde ar fiinţa, decupează, în spaţiul pe care îl ocupă, unde trăieşte în mod real şi unde lucrează, locuri utopice (la fel cum decupează şi momente ucronice în timp). Heterotopiile au întotdeauna un sistem de deschidere şi de închidere care le izolează faţă de spaţiul înconjurător. „În general, nu se intră într-o heterotopie ca într-o moară” – desfide Michel Foucalt, ceea ce ne duce cu gândul la spusele lui Mircea Eliade referitoare la trecerea graniţei dintre sacru şi profan. Din acest motiv, heterotopia este un loc deschis care are proprietatea de a ne menţine în afară şi unde intră cu adevărat doar cei deja iniţiaţi. În fond, este vorba despre un fel de contra-spaţii, de „locuri dincolo de orice”, de utopii în mare parte închipuite şi împlinite, în care amplasamentele reale sunt repuse în discuţie şi revalorificate. Michel Foucault observă că „probabil nu există vreo cultură pe glob care să nu fi construit heterotopii” şi formulează puţin mai târziu un set de principii caracteristice heterotopiilor: acestea reprezintă o constantă universală în interiorul societăţilor; au o funcţionare diferită, dependentă de tipul de societate sau cultură în care se dezvoltă; au puterea de a juxtapune peste un singur loc real mai multe spaţii şi amplasări incompatibile; sunt solidare heterocronic cu orice modificare în spaţiu şi timp; sunt fondate pe un sistem deschis şi închis în acelaşi timp, ceea ce le permite izolarea şi le face totodată permisive; posedă o funcţie imaginativă compensatoare legată de ideea de a crea un spaţiu iluzoriu ori real.

Michel Foucault îşi fixează atenţia asupra locului de întâlnire dintre un spaţiu perceput, un spaţiu cunoscut şi un spaţiu imaginat. De fapt – afirmă filosoful – trăim în spaţii heterogene: reţele de relaţii, în care elemente fantasmatice se pliază în mod firesc peste felii de realitate dintre cele mai prozaice. Ceea ce contravine ideilor urbanismului sau sociologiei, după care un spaţiu este dispus strictamente material sau real. Henri Lefebvre, plecând din principiile antropologiei, filosofiei, sociologiei şi arhitecturii, fondează antropologia urbană şi pune în evidenţă virtuţile imaginarului spaţial. Teoreticianul Lefebvre pleacă pe itinerariul său spaţial de la perspectiva maniheistă consacrată de studiile se specialitate: pe de-o parte, spaţiul concret, în care aspectele vizibile pot fi cartografiate, analizate şi explicate, pe de altă parte, spaţiul ca un construct pur mental. Or, Michel Foucault înaintează pe o nouă cale de reflexie cu privire la spaţiu şi leagă dimensiunea materială a spaţiului de cea mentală. Şi nu este de acord nici cu poetica spaţiului imaginată de Gaston Bachelard – pentru care dimensiunile spaţiale nu sunt decât mentale – el opinând că spaţiul nu este nici integral material, nici integral imaginar. Prin urmare, spaţiul – hotărniceşte Michel Foucault – reprezintă o dispunere de locuri imaginare pe un loc recunoscut ca real, adică o con-fuziune de modele divergente. Heterotopia astfel imaginată ne apare ca un spaţiu deschis şi închis în acelaşi timp (adică peisaj, în accepţiunea lui Rosario Assunto, ca finitudine cu deschidere spre infinit), descris mai ales prin noţiunile de prag, pasaj (nivel de trecere) şi graniţă.

Heterotopiile reprezintă, în viziunea lui Michel Foucault, contestarea oricăror altor spaţii, contestare care poate fi exersată în două feluri: ori nutrind iluzia că tot restul realităţii nu este decât o… iluzie, ori, dimpotrivă, creând efectiv un alt spaţiu real tot atât de armonios pe cât este al nostru de dezordonat. Şi aceasta, în virtutea faptului că există în toate societăţile utopii care au locul lor precis şi real, de situat pe o hartă, după cum există ţări necartografiate şi istorii fără cronologie. Conferinţa radiofonică de la France Culture a lui Michel Foucault despre „heterotopii” a fost obiectul unui studiu mai amplu, apărut în ultima parte din cele patru volume postume, intitulate „Rostiri şi scrieri” (1994).

Vasile Spiridon

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala