Raza gândului etern eminescian

În eminescologia ultimelor decenii, destul de productivă, o contribuţie importantă a adus cercetătoarea Svetlana Paleologu Matta. Meritul principal al autoarei, în prima etapă a cercetărilor, constă în faptul că, prin abordarea propusă, Eminescu a fost integrat în reţeaua dezbaterilor ideatice moderne, dezbateri purtate în jurul ontologiei fundamentale heideggeriene. În această perspectivă, benefică pentru slujirea condiţiei umane, pentru poetul-gânditor umanul nu semnifică doar un nivel empiric, ci este chiar forţa care-l înalţă pe om, prin spirit, la fericire. Combustia acestei înălţări este asigurată de focul dragostei. A dragostei pe care Eminescu o sublimează într-o instanţă a spiritului care luminează participarea cosmică, transformând-o într-un fior ontologic. Problema este că, pentru ca sufletul omenesc să înainteze pe calea spiritului trebuie să-şi descopere simbolul idealului absolut, adică modelul arhetipal. Receptând corect enunţul acestei probleme, Svetlana Paleologu Matta descoperă un adevăr esenţial, acele că Eminescu s-a impus ca un mare poet în măsura în care a fost un mare filosof.

Svetlana Paleologu Matta s-a născut la 22 august 1928 la Bucureşti. A studiat romanistica la Zürich şi la Paris, iar în 1955 şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre existenţa poetică bacoviană. Ulterior, în planul cercetării, se dedică eminescologiei. În 1988 publică, la Aarhus, lucrarea „Eminescu şi abisul ontologic”, reeditată şi la Bucureşti, în 1994, de către Editura Ştiinţifică. Mai apoi, într-o altă etapă a cercetării, reflecţiile asupra creaţiei eminesciene, în perspectivă poetică şi social-politică, au fost reluate şi nuanţate în volumul „Jurnal hermeneutic”, publicat 1997, la Editura „Clusium” din Cluj-Napoca. În sfârşit, într-o a treia etapă, a publicat, în ianuarie 2007, în revista „Convorbiri literare” studiul „Eminescu dincolo de Heidegger”. Acest studiu va fi cuprins ca o addendă în cea de-a treia ediţie a volumului „Eminescu şi abisul ontologic”, scoasă la Editura Augusta din Timişoara, în anul 2007. Trecerea de la un moment la altul înseamnă noi câştiguri pentru cercetarea eminoscologică. Acesta este motivul pentru care invit cititorii să observe cât de inepuizabil este Eminescu, chiar şi pentru marii eminescologi.

În eseul „Eminescu şi abisul ontologic” poetul român este valorizat prin raportare la filosofia lui Heidegger. Altfel spus, ni se propune aici o abordare existenţialistă a creaţie eminesciene, prin prisma viziunii heideggeriene. Autoarea pleacă de la convingerea că Eminescu este „primul şi unicul care a realizat în cadrul istoric românesc dimensiunea ontologică” („Eminescu şi abisul ontologic”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 18), că a avut înaintea marelui filosof o preştiinţă în legătură cu Fiinţa. Astfel, autorul „Luceafărului” apare ca un poet existenţial, marcat de destin, măcinat de contrariile vieţii şi care se apleacă mereu asupra valorilor şi a sensului existenţei. Măreţia lui Eminescu în cultura modernă – crede Svetlana Paleologu Matta – constă în înţelegerea lucidă a ambivalenţei fiinţei, înălţătoare şi tragică totodată, astfel încât versul „Nu e nimic şi totuşi e” exprimă esenţa întregii concepţii eminesciene. Aşa explică autoarea de ce, în armonia eminesciană, există atâta farmec şi atâta sfâşiere tragică. Cert este că această carte reuşeşte să spulbere multe superstiţii şi tipare eminescologice şi oferă o nouă perspectivă de interpretare, prin care se face dovada incontestabilă a modernităţii creaţiei lui Eminescu.

Pentru deschiderea către adevărul eminescian, Svetlana Paleologu Matta evocă, cu îndreptăţire, trăirea poetului la moartea tinerei iubite din satul natal, trăire trădată de profunda meditaţie din Mortua est!, din Memento mori şi din întreaga sa creaţie. Ideea este că sub semnul suferinţei pentru moartea persoanei iubite, poetul-gânditor reduce realitatea la esenţe invizibile, situate dincolo de percepţia senzorială, menţinând viu chipul iubitei într-o gândire care nu mai este doar raţiune, ci este un dat special care divinizează sufletul. O gândire care, cum va spune Heidegger mai apoi, gândeşte fiinţa. Cu o asemenea deschidere, Eminescu va continua să caute fiinţa în visul poetic, ocrotit de o raţiune îngăduitoare. „Căci visul – spune autoarea – nu numai că multiplică viaţa, dar o face şi mai adevărată, o deschide spre absolut” (p. 31). Visarea recuperează o stare pierdută a fiinţei printr-o gândire care nu mai este doar cunoaştere rece carteziană, ci pe lângă aceasta se adaugă şi căldura trăirii raportului cu fiinţa. De observat că nu este vorba de o gândire pre-logică la Eminescu, aşa cum crede Svetlana Paleologu Matta, ci de un apriorism afectiv şi logic, deopotrivă, care dă tragism liricii sale, prin compatibilizarea în vis a dragostei cu luciditatea. Abia în această înţelegere capătă o relevanţă mult mai acceptabilă o altă afirmaţie a cercetătoarei Paleologu Matta: „Cu mult înaintea marelui filosof contemporan Heidegger, Eminescu a avut o preştiinţă, o precomprehensiune a conceptului care a rămas cel mai obscur şi cel mai indefinibil, acela a Fiinţei…Căci pentru amândoi, atât pentru Heidegger cât şi pentru Eminescu, gândirea ţine de fiinţă, gândirea este gândirea fiinţei (pp. 31-32). Ghicim în această formulare ideea că atunci când vorbim despre „gândirea care ţine de fiinţă” ne referim tot la o gândire, însă una mai îngăduitoare, ale cărei categorii nu mai sunt doar cele de adevăr şi fals, ci şi cele de viaţă şi moarte, de fiinţă şi devenire; o gândire care acceptă ca adevărul fiinţei să se dezvăluie parţial şi să se ascundă iar, care acceptă că problemele sunt mereu aceleaşi şi se reactualizează în permanenţă ca forţe tainice ale unor elemente tradiţionale care ne invadează trăirea, ca arhetipuri nemuritoare. Or o asemenea gândire este filosofico-poetică, cel puţin în sensul în care Pierre Hadot ne spune despre filozofie că este mai întâi un mod specific de a trăi şi că „noţiunea sophie este întrebuinţată de Solon în secolul VII î. Hr., pentru a desemna activitatea poetică, rodul atât al unui îndelungat exerciţiu, cât şi al inspiraţiei Muzelor” („Ce este filosofia antică?”. Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 46).

Perspectiva existenţialistă este păstrată şi în „Jurnal hrtmeneutic”. Mesajul însemnărilor cuprinse în acest volum este unul foarte grav, de genul următor: „Astăzi, dincolo de graniţele naţionale, Eminescu încă ne mai poate ajuta. Cum? Cum ar simţi el modul tehnic de viaţă al unei societăţi industriale? Ambiguitatea de totdeauna a vieţii ia astăzi o formă explozivă, în tot: în performanţele tehnice, în distrugeri masive, în corupţii spectaculare, în «răul psihic» subtil, «patologic»: reţeaua pedofiliei în Europa este crima cea mai abjectă. Copilul, inocent, fără apărare, devine simbolul cel mai zguduitor al victimei. Anomalia, monstruosul, vidul interior sunt la nivelul tehnicităţii şi descoperirilor ei care se propagă în creştere rapidă, depăşind pericolul atomic (problemă politică)…În faţa acestui vizibil paradox şi nonsens al istoriei, în care logica şi bună-starea societăţilor industriale nu corespunde cu tragicul existenţei (ci cu un soi de «tragic al optimismului»), Eminescu poate ajuta prin readucerea vieţii la sfinţenia ei naturală şi implicit la o regăsire a plenitudinii ei” („Jurnal hermeneutic”, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997, pp. 142-143). Acest mesaj cred că trebuie analizat cu atenţie întrucât vine de la un om care ştie ce spune. Drept dovadă, iată cum îşi încheie autoarea lucrarea: „Îmi permit încă o ultimă mărturisire, anume că sunt atrasă de filosofie. Or, filosofia nu face lucrurile mai uşoare, ci, dimpotrivă, mai dificile, chiar «extravagante». Şi totuşi, tot ce este «mare», ce dă naştere grandorii, e datorat unor orizonturi pe care le deschide filosofia. Astfel, Eminescu a putut spune: «Munca, iubit popor românesc, iată sufletul şi creatoarea tuturor lucrurilor mari»” (p. 183).

În studiul mai recent, „Eminescu dincolo de Heidegger”, Svetlana Paleologu Matta revine, cu acelaşi patos, pentru a creiona şi alte dimensiuni ale creaţiei poetice şi publicistice. De data aceasta ea pleacă de la premisa că „Eminescu, poet genial, geniul naţional al românilor, a luat foarte în serios filosofia. El şi-a ales, la distanţă de douăzeci şi cinci de secole, cel mai prestigios model, un uriaş al filosofiei din toate timpurile: Platon. Nu numai baza poeziei eminesciene este platoniciană, dar şi prin înclinaţiile firii sale poetul este atras mereu de seninul cerului”. Resursele gândirii celor doi creatori geniali, crede cercetătoarea, sunt: „extrema profunzime, forţa formei, cunoaşterea ştiinţifică şi fantasticul”.

Prin această „revenire”, Svetlana Paleologu Matta, fără să-şi divulge intenţia, descoperă mai mult platonism la Eminescu, pentru a demonstra că opera sa este la fel de valoroasă, poate chiar mai valoroasă, ca plăsmuire autonomă. Referindu-se la mai vechea sa abordare, declară: „Eseul meu «Eminescu şi abisul ontologic» (Aarhus, 1988), scris la îndemnul lui Ştefan Teodorescu, este parţial tributar ontologiei heideggeriene. Demersul meu însă s-a bazat şi pe mulţi alţi filosofi (dată fiind formaţia filosofică a lui Eminescu la Viena şi la Berlin), precum şi pe folclorul românesc, atât de bogat şi iubit de poet. Am încercat aşadar a-i aplica lui Eminescu gândirea lui Heidegger în cadrul criticii existenţiale care apăruse în Franţa şi care nu era nici biografică, nici informativă, nici judecătorească, nici impresionistă, cum spunea G. Poulet, ci bazată pe esenţialitate şi semnificaţie”.

Aşadar, care este noutatea studiului „Eminescu dincolo de Heidegger”, deşi pleacă tot de la adevărul, incontestabil, că Heidegger şi Eminescu căutau Fiinţa? La această previzibilă interogaţie, autoarea răspunde că „motivările lor erau diferite. Eminescu nu avea nevoie să «regândească» toate sistemele europene şi extra-europene. El le cunoştea şi era «crucificat» în labirintul lor. El căuta însă, pe urmele lui Orfeu, o tânără moartă din satul său natal, Ipoteşti. Poetul era astfel confruntat, încă din adolescenţă, cu problema morţii şi a neantului ei. Aici, în identitatea Neantului cu Fiinţa, la Hegel ca şi la Heidegger, este şi punctul căutării eminesciene”.

Mai notez şi faptul că tot în revista „Convorbiri literare”, numărul din ianuarie 2008, Svetlana Paleologu Matta mai publică textul intitulat „Funcţia hermeneutică la Eminescu”. De data aceasta însă nu vine cu noutăţi. Aici sunt reluate unele idei formulate anterior şi, mai ales sunt formulate justificări pentru întregul său demers eminescologic. „Ca să-l onorăm pe Eminescu, trebuie să-l actualizăm, să actualizăm functia lui. Ea este ca şi a unei păsări cu care el, ca poet, s-a si comparat: «Numai poetul, ca păsări ce zboară»…La aceste fiinţe uşoare, aeriene, totul e centrat pe zbor. Păsările mor, în naufragii, vin altele, dar zborul rămâne. Căci el este funcţia care prezervă viaţa. Funcţia la Eminescu este o cunoaştere care se manifestă prin acţiune: scrisul său”. Încercând să justifice misiunea publicistică la care s-a angajat Eminescu, Paleologu Matta îl raportează tot la Platon şi notează: „Si Platon, marele lui model filozofic, a combătut la Atena retorica sofiştilor. Aceştia vorbeau cu abilitate de lucruri pe care nu le cunoşteau în ele însele, făcând însă ca ele să pară «adevărate». Dar Platon era un mare nobil si era si bogat. Pe când Eminescu, foarte sărac, s-a angajat total în destinul istoric al tării sale. Finalitatea lui era ceva mare si imposibil. Un asemenea ţel rămâne măsurătoarea esenţei umane”.

În încheiere, redau câteva gânduri conclusive formulate de Svetlana Paleologu Matta. “Sinteza realizată de Eminescu, nu discursiv, ci genial poetic, oglindeşte pe marii gânditori care, în fond spun acelaşi lucru” (“Eminescu şi abisul ontologic”, p. 214). “Bietul Eminescu! Ce valoare supremă acordă el iubirii pe pământ, repunând-o în lumea valorilor ca forţă divină care învinge totul, trecând peste orice hotar” (“Jurnal hermeneutic”, p. 53). „Eminescu, fiind un mare poet cu predispoziţii filosofice, este un poet gânditor, cu o gândire «autonomă». El operează un «transfer orfic» de aici, de pe pământ, dincolo…«Dimensiunea orfică» a lui Eminescu devine un «element generativ numai al său», adică «unic»” (“Eminescu dincolo de Heidegger”).

Sunt concluzii plauzibile, pe care le îmbrăţişez cu toată deschiderea. Ele au meritul de a-mi întări convingerea privind autonomia, forţa şi originalitatea gândirii filosofice eminesciene. Îmi întăresc mult convingerea că Eminescu nu a vrut să fie numai un filosof (mai ales în sensul modern al termenului), după cum nu a vrut să fie nici numai poet, ci a fost convins că doar unind poezia cu filosofia, pentru a menţine spiritual în viaţă şi viaţa în spirit, poate înainta mai mult către adevărul fiinţei. Altfel spus, mirarea lui Eminescu nu s-a putut opri numai la aspectele relative ale existenţei. Astfel că întrega sa creaţie întruchipează o viziune originală, stimulată de o puternică nevoie de Absolut. Prin rădăcini adânci şi corzi sensibile, Eminescu soarbe tradiţia românească, o raportează la marile creaţii filosofice universale, după care o proiectează într-un model arhetipal, într-un ideal supreme către care ne invită. Nu ne constringe să-l urmăm, dar nici nu-i putem refuza invitaţia, pentru că este înobilată cu tradiţia noastră. În faţa acestei invitaţii, nu calea de apropiere poate fi greşită, ci refuzul oricărei căi. Ideea este că, dacă cineva refuză apropierea de Eminescu nu are nimic de câştigat, iar Eminescu nu are nimic de pierdut, pentru că a avut tăria să ne ofere totul, fără ca măcar să se întrebe dacă merităm. Gândul său este ca o rază, care ţâşneşte din aspiraţia etern umană îndreptată spre Absolut.

Ştefan MUNTEANU