ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Titu Maiorescu, Emil Cioran şi ideologiile culturale de astăzi

Anul Maiorescu” s-a încheiat. Ne pregătim deja să omagiem (sărbătorim) un alt creator din cultura noastră; o vom face, cum e firesc, într-un chip ideologic-cultural: măcar pentru un timp scurt, cel sărbătorit este mai presus de orice critică; nu, însă, şi de orice laudă. Sărbătorirea lui Titu Maiorescu a avut, cred, o semnificaţie aparte, dat fiind faptul că el a propus criterii de judecată a producţiilor din orizontul culturii româneşti, prin critica sa de direcţie, criterii care pot fi utilizate acum – cel puţin unele dintre ele – pentru a-l judeca pe Titu Maiorescu însuşi. Ceea ce Noica observa odată, ca un fel de paradox care priveşte destinul cultural al criticului, anume că, deşi Maiorescu este important în istoria noastră culturală, el nu mai spune mare lucru generaţiilor noi, cel puţin celei a lui Noica, ar putea fi socotit valabil şi astăzi. Desigur, aici este vorba, înainte de toate, despre un gest de mângâiere care li se aplică multor oameni de seamă ai unei culturi, atunci când ei nu mai sunt percepuţi ca fiind de/în actualitate: au o importanţă în ordinea istoriei acelei culturi, se spune. Şi se face aceasta aiurea; tocmai de aceea se face şi la noi.

Nu ştiu să se fi întâmplat, totuşi, lucruri ieşite din comun (din comunul nostru cultural) în „anul Maiorescu”. Au scris unele reviste câte ceva; au fost organizate, cum este obiceiul, câteva simpozioane; unul dintre ele s-a desfăşurat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, iar dincolo de interesul direct al „filosofilor” pentru gândirea lui Titu Maiorescu, s-a observat o bună priză a câtorva cercetători ai istoriei noastre culturale la filosofia culturii şi critica literară a sărbătoritului şi, surprinzător, un oarecare interes al studenţilor pentru ceea ce s-ar mai putea spune astăzi despre un om de cultură care, aşa cum declară mulţi istorici literari autohtoni, şi-a legat prea strâns ideile, teoriile şi faptele de momentul cultural pe care l-a trăit. Că Titu Maiorescu nu poate fi lăsat deoparte atunci când se reconstruieşte „canonul” cultural românesc, pe linia sa „teoretică” (de teorie a culturii), este dincolo de orice îndoială; ne obligă tocmai ceea ce socotesc a fi mai puţin valoros, la el, unii istorici literari: legătura strânsă dintre opera lui Titu Maiorescu şi momentul cultural a cărui direcţie a încercat să o îndrepte, socotindu-o nepermis de strâmbă. Dar mai este de luat în calcul şi forţa „modelului Maiorescu”? Credeţi că ar fi cu totul lipsit de sens să ne gândim că şi acum avem nevoie de un fel de „critică de direcţie”, care, pe temeiul unor metodologii mai noi, cum sunt cele ale hermeneuticii filosofice, să propună noi programe culturale, noi modele de critică a culturii noastre actuale?

Cumva, pe de altă parte, pare nefiresc să ne gândim la asemenea „programe”, atâta vreme cât mai degrabă ne bucurăm de noile ideologii, care ne încurajează să profităm cât e cu putinţă de libertatea de mişcare a gândului, a spiritului nostru, în absenţa oricăror îndreptări de cale (de „direcţie”), fiindcă doar în acest fel creaţia actuală poate semnifica ceva (ne poate „semnifica” chiar pe noi, cei de astăzi). Astfel de privelişti critice deschid mai cu seamă cei cărora disciplina actului creaţiei le seamănă a constrângere, iar îndreptarea „critică” a unei direcţii culturale le pare robie metodologică. Desigur, sunt asociate acestor „convingeri”, veritabile schelete de ideologii culturale, anumite nume; unul dintre ele este cel al lui Emil Cioran.

Nu s-a războit filosoful parizian cu toate tipurile de constrângeri, chiar şi cu cele profesionale, refuzând orice aşezare pe o „direcţie” culturală la modă sau cel puţin activă (sau „eficientă”, după un gând al lui Gadamer)? Nu a fost el cel mai curajos dintre gânditorii contemporani, asumându-şi o libertate peste măsură, de vreme ce a refuzat orice premiu literar (cu excepţia celui dintâi), dovedind astfel inconsistenţa pretenţiilor noastre, ale tuturor, la recunoaşterea publică superlativă (în fond, de natură ideologic-culturală) a creaţiilor proprii? Şi nu a trăit el „pe culmile disperării”, suspendat – totuşi, în echilibru! – deasupra unei prăpăstii, gata oricând să se afunde în ea, dar reuşind, tocmai datorită curajului de a-şi fi asumat libertatea culturală şi graţie voinţei sale de a nu fi altfel decât ca sine, să trăiască şi să ne dea lecţii de supravieţuire, suportând „neajunsul de a se fi născut”? Şi nu tot Cioran a inventat, pentru cultura noastră, ceea ce am putea numi „sinucidere lingvistică”, pentru a mărturisi asupra unei dorinţe mai degrabă zeieşti decât omeneşti, anume aceea a nepieirii (nemuririi) pre limba Celuilalt?

Dar acest Emil Cioran l-a cunoscut pe Celălalt din chiar firea sa, din lăuntrul său; şi l-a lăsat pe acesta să fie şi el ca sine; şi a mai arătat că supravieţuirea nu este vieţuire la limita subzistenţei, ci este viaţă intensificată; în plus, a zăbovit deasupra abisului „său”, nu al „meu” sau al „tău” sau al „lui sau ei”; revoltele sale „profesionale” erau acte de suspendare a preţuirii de sine şi „exerciţii de admiraţie” pentru cei care, departe fiind, se află cel mai aproape de el şi de noi: cei cu care ne întâlnim în gând; tot aici se aşează şi refuzul premiilor. Este departe de mine gândul de a-l absolvi pe Cioran de vreo vină; de exemplu, de aceea de a nu fi fost un entuziast! Vreau să spun doar că nu el este călăuza cea mai potrivită pentru dorinţa unora de a crea „cultură de subzistenţă” sau „cultură de suprazistenţă”, aşa cum se tot spune astăzi în spaţiul nostru public supradimensionat, se pare, zgomotos, se vede, şi, cumva, despovărat de „logică” (ordine), după cum simţim toţi cei care îl populăm.

M-am gândit la Cioran nu întâmplător. Anul acesta îl sărbătorim pe el: o sută de ani de la naştere. Aşa cum anul trecut l-am sărbătorit pe Titu Maiorescu (însă, la o sută şaptezeci de ani de la naştere). M-am gândit la el şi fiindcă apare cu mult mai des în vorbele noastre decât oricine altcineva, astăzi; mai cu seamă în împrejurările arătate mai sus. E drept, sunt şi răzvrătiţi, oameni în toată firea (culturală) care, neînţelegători fiind faţă de cei dintâi, îl socotesc pe Emil Cioran fie un „eseist oarecare”, un „biet scriitor liric”, fie un „gânditor nihilist” (acuzaţie grea!), care nu a reuşit să spună mare lucru; sau poate că a reuşit câte ceva, dar nu te poţi lipi de gândurile sale, pentru a-l aduce la măsura înţelegerii noastre; ceea ce îl aşează în dezavantaj tot pe Cioran.

Poate că „anul Cioran” va aduce surprize; cine ştie, poate că la sfârşitul său filosoful va fi mai împlinit: vor reuşi unii să se lipească de gândurile sale întru înţelegerea acestor gânduri de către noi, ceilalţi. Şi poate că nu vom mai alerga, mai degrabă „neavizaţi”, pentru a prinde vreo vorbă de duh a sa, pe care să o vociferăm apoi oriunde, ci ne vom fi aşezat, direct cu sensibilitatea noastră „metafizică”, dar strunită metodologic, pe opera sa, românească şi franţuzească, pentru a o face să ne simtă întreaga greutate; de fapt, pentru a o trage către vremea noastră. Pentru că, orice s-ar spune, deşi Cioran ne-a vorbit până de curând, prin ceea ce am reuşit să facem până acum din el, pare a nu fi unul de-al nostru; şi nu doar pare, ci chiar nu este de-al nostru (nu este „un erou al timpului nostru”); totuşi, ar putea fi. Dar cum ni l-am putea însuşi pe Cioran? Iată întrebarea la care ar trebui să răspundem în „anul Cioran”.

Mai la începutul perioadei postdecembriste, s-a încercat limitarea răspândirii cărţilor sale, unele abia republicate (cele româneşti), altele proaspăt traduse (cele franţuzeşti). Încercau unii să ţină mediul cultural românesc curat lună; în fond, Cioran a fost perceput de unii – dacă nu o fi şi acum, de unii şi de alţii – ca un fel de microb care acţionează contra „datului”, îmbolnăvindu-l; iar primul „dat”, un fel de transcendenţă imediată pentru orice operă care intră în circulaţie publică, este însăşi conştiinţa noastră comună, mai cu seamă a tinerilor. Vremea de acum pare a nu-i mai avantaja pe cei care privesc astfel opera cioraniană. Dar alternativa, aşa cum o arată mediul cultural românesc astăzi, ca o altă poziţie „ideologică”, asemenea, în natura sa, celei dintâi, dar, desigur, opusă ca sens, este ea potrivită? Sorin Vieru observa, odată, cu oarecare tristeţe, că poţi dovedi orice cu Cioran. Dar faptul acesta arată pe faţă o atitudine „instrumentală” a noastră faţă de cel în cauză. Adică: este bun şi Cioran la ceva. Aşa cum bun este şi Eminescu; dar şi Blaga; şi Bacovia sau Marin Sorescu; Mircea Vulcănescu sau Rădulescu-Motru. Atitudinea instrumentală este o specie a atitudinii ideologice, prin care „cineva” sau „ceva” este urcat sau coborât, într-o ierarhie, după nevoia sau interesul cuiva.

Fără îndoială, tot o asemenea atitudine observăm şi în cazul celor care, nemaisuportând „neajunsul de a se fi născut”, îl folosesc pe Cioran drept remediu (poate re-mediu!). Ar părea că acum lucrurile sunt, totuşi, altfel; Cioran apare în postura salvatorului de conştiinţe sau chiar de vieţi. În plus, e bine să ai în cultură un asemenea gânditor care poate oferi o „raţiune de a fi”, atunci când cineva are nevoie de ea! Dar tot despre atitudine instrumentală – se-nţelege, şi ideologică – este vorba şi acum, deşi situaţia pare a fi, de această dată, „nobilă”.

Cum ar putea fi însă scos Cioran din acest cerc al atitudinii noastre instrumentale? Poate că tot în acest „an Cioran” ar trebui să ne răspundem. O cale, deschisă în multe alte cazuri, este aceea de a despărţi apele: de o parte, Cioran mângâietorul de suflete rănite, de firi călâi, cu o expresie a sa (sau stricător de conştiinţe!), de alta, Cioran gânditorul, filosoful, eseistul etc. (sau nihilistul!). Acum suntem în dezechilibru: lipseşte „apa” ultimă; sau are înclinaţia prea mică. Nu lipseşte cu desăvârşire o anumită intenţie de a spori, prin interpretare culturală, însăşi opera lui Cioran. Dar este mai puternică cealaltă atitudine, instrumentală (şi ideologică).

Nu cred că sunt, pornind de la cele spuse aici, motive de îngrijorare privind soarta operei cioraniene. Cultura are ritmurile ei, ar putea spune cineva, iar noi, cei care participăm la ea, îi suntem simpli „subiecţi” (suporturi). Totuşi, pe de altă parte, dacă nu suntem măcar puţin îngrijoraţi, nu vom mai fi pregătiţi pentru „anul Cioran”. În plus, îngrijorarea este starea cea mai potrivită începutului unei legături cu opera. Desigur, îngrijorarea din urmă are vreun rost numai dacă printre intenţiile noastre se află şi cea care priveşte legătura cu operele culturale. Mai putem fi însă astăzi suficient de siguri pe noi înşine, pe intenţiile noastre culturale (curate lună!), pentru a suporta o crudă legătură cu un gânditor care ne spune de la bun început că singurătatea este sensul vieţii noastre autentice?

Viorel CERNICA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala