ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Banii şi bănuţii

Un biograf al lui Ceaikovski spunea despre providenţiala lui protectoare, Nadejda Filaretovna von Meck una din marile femei ale lumii, că era putred de bogată. M-a surprins expresia aceasta ştiută de o viaţă, dar asupra căreia nu mi-am oprit niciodată reveria filologică. O clipă mi s-a părut chiar stranie.

De ce putred de bogată? Putreziciunea cheamă îndată conotaţia coborâtoare, viciul prea-plinului, lăfăiala şi zăcerea în opulenţă. Oare bogăţia excesivă induce neapărat putrefacţia, descompunerea, necroza? Banii care ghiftuiesc buzunarele îşi întind, într-adevăr, gangrena până la inimă şi până la creier, încât tocmai aceste organe fundamentale să devină şi ele putride? Putreziciunea materială din metafora în discuţie se înfrăţeşte ineluctabil cu stricăciunea morală? Consumând gradele de comparaţie superioare, substantivul bogat nu mai este oare suficient sieşi de trebuie surclasat şi întărit prin metafora putrezirii? Ce realitate o justifică?

Fără îndoială, sintagma putred de bogat e nimerită şi justă. Chiar admirabilă. Putrezirea materială desăvârşeşte moartea sufletului. Există însă vreun mijloc de salvare a bogăţiei, de întoarcere a ei spre eternitate, de mântuire prin ea? Răspundem afirmativ. Iisus Hristos n-o abhora în întregime: toate bogăţiile pământeşti aparţin lui Dumnezeu, care le-a creat, dar ele sunt numai încredinţate omului spre simpla administrare. Există o bogăţie nedreaptă, cum o numea Apostolul Luca, demnă de osândit, şi o bogăţie dreaptă care chivernisită cel mai ades întru elevaţia spirituală, garantează chivernisitorului viitoarea sălăşluire în corturile cele veşnice. Mântuitorul asigura mulţimile că mai uşor intră odgonul prin urechile acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp răspundea invitaţiei la masă a vameşului Levi, ştiindu-se de când lumea că vameşii sunt mai mult decât îndestulaţi…

Nu ştiu în ce măsură Nadejda îl ajuta pe Ceaikovski pe temeiul credinţei, pe cel al intuiţiei valorii, ori pe temeiul furorii sale pentru muzică. E de presupus însă că, date fiind tumulturile din sufletul ei slav, va fi fost pătrunsă de preceptul creştin după care înşelăciunea bogăţiei înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu şi-l face neroditor, de unde ideea de a o supune unui program de folosinţă înaltă. El constă, în acest caz, în a extrage din fermentaţiile ei, vaporii sublimi ai unui alcool de altă natură. Să se observe că, în limba română, alcoolului i se mai spune spirt, cuvânt creat de ruşi, probabil indirect, prin contragerea cuvântului latin spiritus… Pe de altă parte, oricât de femeie ar fi fost, Nadejda n-o făcea din vanitate. Excludem din start vanitatea, dată fiind nobleţea dovedită a firii sale.

Ca să aibă viaţă, bogăţia trebuie să fie creatoare de viaţă spirituală, trebuie să ruleze nu numai în mlaştinile certe ale realităţii, ci şi în boarea celestă a incertitudinilor ideale, oricum părelnice, dar superior reconfortante. Altfel, investită numai în cele materiale, bogăţia stă, zace, şi tot ce zace, putrezeşte. Or, bogăţia Nadejdei recunoştea o altă dinamică, era o bogăţie creatoare: ea l-a creat pe Ceaikovski.

Nadejda Filaretovna von Meck cea putred de bogată a imitat aici pe pământ lucrarea Demiurgului, astfel încât Piotr Ilici Ceaikovski să poată înflori alb din neagra ei putredă bogăţie. În felul acesta, ea s-a putut izbăvi de putreziciunea imensei averi proprii. Dar mai este ceva, straniu pe cât de semnificativ: a avut tăria sufletească de a nu fi vrut, o viaţă întreagă, să-l vadă pe Ceaikovski, aşa cum nu l-a văzut pe Dumnezeu.

Prin Nadejda, miticul râu Pactol îşi îndrepta valurile de aur către un artist în viaţă, compozitorul Lacului lebedelor. Iată însă că nu ştiu ce sclipire enigmatică mi-a adus în minte, la mai bine de o sută de ani de la dispariţia lui Ceaikovski, de o mică întâmplare cu tâlc, petrecută la Bucureşti. E vorba de firul aproape invizibil, dar tot din aur, al recunoştinţei înfiorate a unui prieten al meu faţă de un poet de geniu care nu mai era în viaţă, Eminescu.

Veneratul prieten, mai în vârstă, era blândul, învăţatul şi înţeleptul scriitor G. G. Ursu, fire adâncă şi reţinută. În anul 1965, publicase în revista Limbă şi literatură studiul Iubita de la Ipoteşti, prototip al creaţiei eminesciene. Într-o zi, o funcţionară de la Uniunea Scriitorilor ce se afla atunci pe Şoseaua Kiseleff, îi telefonă poftindu-l să-şi ridice banii cuveniţi, o sumă nu prea mare, dar nici de-ici-de-colo. În momentul când i-au fost număraţi în faţă, G.G. Ursu s-a trezit scuturat de un fior şi l-au podidit lacrimile sub ochelarii lui de mare miop. Casieriţa îl privi nedumerită, spunându-şi probabil că de vină e gerul de afară, absorbit de palton şi anihilat brusc ]n odăiţa fierbinte a casieriei. Fiorul nu era însă fizic, ci metafizic: gândul de a fi obţinut bani de pe urma lui Eminescu! Îl ardeau în buzunar, îl ardeau în inimă, îl ardeau în creier! Intră în Biserica Mavrogheni, îi strecură în cutia milelor şi se întoarse acasă fericit şi cu sufletul spălat.

Iar bănuţii s-au întors în veşnicia milei.

C.D. Zeletin

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala