ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

La porţile moscheii

Kader Abdolah este pseudonimul scriitorului iranian de succes Hossein Sadjadi Farahani, născut în 1954. În bună măsură, spaţiile lumilor create în romanele sale se hrănesc inclusiv din evenimente biografice. După ce scrie două romane în persană despre viaţa ayatollahului Khomeini, este nevoit să îşi părăsească ţara natală şi să capete azil politic în Olanda, devenind un prolific scriitor de limbă neerlandeză. „Vulturii” este prima carte publicată în ţara de adopţie, un volum de povestiri care s-a bucurat la vremea apariţiei de ecouri favorabile din partea criticii. Ulterior, va reveni în viaţa literară cu un nou volum de proză scurtă – „Fetele şi partizanii”; proiectele sale devin din ce în ce mai convingătoare, prozatorul îmbrăcând haina de romancier odată cu „Călătoria sticlelor goale”, „Cuneiform” şi „La porţile moscheii”.

Ultimul se autoinstituie într-o scriitură densă, plină de semnificaţii, ce îşi poartă cititorul într-o lume plină de ciudăţenii. Deşi nu obişnuiesc întotdeauna să consult părerea cititorului fără o pregătire specială în domeniul criticii literare, de această dată am urmărit pe internet câteva review-uri – că tot e la modă cuvântul! Parţial mirat, am văzut cum europeanul pare să crediteze din ce în ce cu mai însemnată fervoare „literatura exotică”, apreciindu-i acesteia un nou tip de sugestie. Unii au văzut în Kader Abdolah urmaşul lui Eco din „Numele trandafirului”, pentru ca alţii să îl aşeze în continuarea unor romane mai comerciale, stil Dan Brown. Deşi deloc comparabile, aproape injurios, un roman precum „La porţile moscheii” are câte ceva din ambele. Ar trebui reţinut că în 2008 scriitorul iranian a publicat o carte despre viaţa profetului Mohamed, volum ce se vinde împreună cu propria sa traducere în neerlandeză a Coranului. Aşadar, din cele prezentate anterior, în chip cert avem de-a face cu o manieră inedită de a combina realitatea cu arta scrisului, având drept punct de referinţă sistemul de credinţă islamic. Kader Abdolah face parte din tagma celor ce îşi caută iniţierea în actul cultural nedisimulat, viu şi problematizant.

„La porţile moscheii” e mai curând locul cel mai nimerit de întâlnire pentru membrii unei familii importante. Figura principală a volumului este Aga Djan, fratele imamului Alsaberi. Aga Djan străbate de la un capăt la altul paginile cărţii, devenind un liant pentru desfăşurarea coerentă a evenimentelor ce se succed când rapid, demonstrând o coerenţă de invidiat, când lăsând loc unor pasaje încărcate de un lirism tulburător. Shabbal este fiul muezinului, cel din urmă fiind o figură la graniţa realismului magic specific romanelor lui Marquez. „În mod normal, unui nevăzător îi era imposibil să îndeplinească slujba de muezin, întrucât trebuia să vadă când imamul se înclina, când bătea mătănii şi când se ridica. Pentru Aga Shodja, acest lucru nu era necesar, pentru că imamul ridica uşor tonul când se pleca sau îngenunchea. Muezinul avea un fiu de paisprezece ani, pe nume Shabbal, şi o fiică, Shahin, care era căsătorită. Soţia lui murise de o boală gravă, dar muezinul refuzase să se recăsătorească. Totuşi, uneori se întâlnea, în munţi, cu diverse femei. Din când în când, îşi punea pe el hainele cele mai bune, îşi lua bastonul şi se făcea nevăzut pentru o vreme. Cât lipsea el, fiul său, Shabbal, îndeplinea slujba de muezin al moscheii: el era cel care urca în minaret şi cânta azanul, chemarea la rugăciune. După rugăciune, câţiva bărbaţi din bazar îl însoţeau pe imamul Alsaberi până acasă. Aga Djan întârzia mereu la moschee, să mai schimbe o vorbă cu credincioşii. În general, era ultimul care se întorcea acasă”. Dacă nu e privit din perspectiva lucrurilor ce se vor întâmpla, tabloul citat pare a fi unul clasic. Imediat însă, peste doar câteva paragrafe, se lasă intuită forţa destinului potrivnic.

Romanul lui Kader Abdolah mărturiseşte lupta omului cu sine însuşi dar şi cu o parte din matricile identitare ale individului. Tradiţia înţelege mersul vieţii după propriile-i legi, chiar dacă, din ce în ce mai evident, până şi oraşele recunoscute pentru gradul înalt de „conservatorism” vor plăti tribut noilor descoperiri. Vorbim, aşadar, despre încă o lupta dintre nou şi vechi, dintre ceea ce unii îşi asumă ca fiind corect, în timp ce partea adversă mizează pe câştiguri de moment ori tehnologii avansate. Aga Djan, Alsaberi, alături de ceilalţi rămân oponenţi ai Şahului, aşadar ai politicii agreate de americani. Suntem în anii când omul face primul pas pe Lună. E un eveniment peste care nici Lumea Veche nu ar trebui să treacă, cât timp îşi păstrează intenţia de a-şi păstra supremaţia: „Omul va pune piciorul pe Lună şi dumneata nu ştii nimic. Pentru dumneata nu este probabil un lucru important, pentru Alsaberi nici atât. Însă americanii vor înfinge steagul lor în solul Lunii, iar imamul oraşului habar nu are despre aceasta. Nu se spune o vorbă în predica lui. Ar fi trebuit ca, măcar în această seară, să spună câteva vorbe, dar el habar nu are, şi acest lucru nu este bun pentru moschee. În moschee trebuie să se vorbească şi despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru”. Treptat, lumea islamică este invadată de radio, televizor, săli de cinematograf. Ştirile se succed cu întreită viteză, raporturile dintre oameni au de suferit; membrii ai aceleaşi familii devin duşmani, în timp ce salvarea vine doar pentru cei care reuşesc să îşi păstreze echilibrul. În subsidiar, romanul poartă convingerea că orice greşeală va fi plătită, că tot răul făcut se va întoarce. Efectul bumerangului va fi şi mai bine adus în prim plan odată cu schimbările politice. „La porţile moscheii” e o bucăţică din fresca unei societăţi măcinate de revolte, ideologii perdante. Dintre destinele cărţii, poate cel mai nefericit este cel al lui Galgal, figură a torţionarului. Iniţial, îl găsim alături de Shabbal, pe care îl învaţă că „astfel de lucruri nu apar în manualele şcolare. Ceea ce voi trebuie să învăţaţi este o versiune falsificată a istoriei. […] America avea nevoie de Iran pentru a deveni o super-putere mondială. Iranul, se ştie, ocupă o poziţie strategică în Orientul Mijlociu, având ceva mai mult de două mii de kilometri de frontieră comună cu Uniunea Sovietică. […] Şahul nu este decât o marionetă şi trebuie să plece, iar americanii să se ducă şi ei cu el”. Galgal era fascinat de figura carismatică a ayatollahului Khomeini, ale cărui interese va ajunge să le deservească întru totul. Reîntors din exilul parizian, Khomeini îl numeşte pe Galgal drept judecător a lui Allah şi îi cere acestuia să nu cruţe niciun duşman, chiar dacă i-ar putea fi părinte, copil ori frate. În chip tragic, situaţii aparent neverosimile au loc; Tribunalul Islamic constituie instanţa supremă iar chipul dreptăţii cunoaşte avataruri hidoase.

Dincolo de toate acestea, peste dinamismul ce străbate firul epic, se aşază sub forma unui şirag (cu înţelesuri ce se cer a fi căutate) secvenţe încărcate de un lirism aparte: printre multe altele, constatăm bucuria a două bătrâne în clipa când înţeleg că au fost alese pentru un pelerinaj către oraşul sfânt – mai mult, moartea acestora pare a restabili, fie şi pentru ceva timp, sensurile fireşti ale casei lui Aga Djan. Apoi, soţia acestuia – Fagri Sadat ori Şopârlă – copilul diform al unei relaţii aflate sub semnul păcatului, moartea lui Djawad, dublată de dorinţa respectării legii străbune a îngropării devin simbolurile unei lumi ce se cere a fi re-valorizată. Toate acestea se întâmplă la porţile moscheii, singurul loc unde sufletul îşi poate izbăvi păcatele; Moscheea, pentru fiecare, într-un fel sau altul, e dimensiunea metafizică a tainicilor răspunsuri provocate de labirintul vieţii. Cei echilibraţi, deci liberi, le vor găsi. „Moscheea este veche, nici nu se ştie când a fost ridicată, şi-i plină de taine. Nu trebuie să mă întrebaţi cine intră sau cine iese din pivniţă, pentru că nu am habar. Toate moscheile vechi sunt la fel. Uneori aud zgomote ciudate, sau paşi care umblă prin noapte, ori voci ce abia se aud: moscheea are propria ei viaţă. Cine doarme aici trebuie să-şi înfunde capul în pernă şi să închidă ochii, fără a mai lua în seamă toate ciudăţeniile”.

Marius Manta

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala