ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Matei Vişniec şi eliberarea de romanul lui Kafka

După succesul înregistrat cu Sindromul de panică în Oraşul Luminilor¸ Matei Vişniec revine cu un roman scris în 1988, Domnul K. eliberat (Bucureşti, „Cartea românească”, 2010), pe care îl doreşte „…, în primul rând, un omagiu adus lui Kafka”, scriitorul trăind, după plecarea din România, „o traumă în sens invers, altfel spus nu şocul arestării, ci şocul eliberării.” (p. 6)

 

Teatralitatea romanului

Pornind de la o situaţie inversă decât aceea din romanul kafkian, Vişniec imaginează povestea lui Kosef J., care se trezeşte, fără motiv, eliberat din închisoare. Vestea declanşează în mintea personajului o serie de întrebări care constituie un pretext pentru discutarea unor probleme cunoscute cititorului din piesele sale. Aparent, miza o constituie libertatea şi efectele ei asupra individului. În fapt, cel puţin la fel de interesante mi se par alte câteva chestiuni plasate în subsidiar: imaginea despre sine şi receptarea de către ceilalţi, obsesia aşteptării, frica, puterea, manipularea etc.

Fără a-şi dezminţi vocaţia de dramaturg, Vişniec teatralizează şi când scrie proză, atât la nivelul construcţiei discursului narativ, cât prin limbajul personajelor, care se dezvăluie prin ceea ce spun şi, în cazul lui Kosef, prin ceea ce gândesc. Monologurile protagonistului, construcţia unora dintre personaje (omul cu megafonul, evadaţii din colonie), dialogurile dintre supraveghetori, aluziile oamenilor liberi pe care Kosef îi întâlneşte la cârciumă etc. sunt tot atâtea inserţii de teatralitate în roman.

 

De la Josef K. la Kosef J.

Fără intenţie parodică, Matei Vişniec îşi raportează nu doar lumea ficţională, ci şi personajul central la proza lui Kafka. Explicită prin alegerea numelui, intenţia autorului este de a propune o răsturnare de perspectivă în ceea ce priveşte modul cum îşi construieşte protagonistul. Kosef J. nu e altceva decât o replică răsturnată în oglindă a mult mai cunoscutului personaj kafkian. Relaţia dintre cele două personaje nu e prototip-copie, ci, mai degrabă, una de variaţiuni pe aceeaşi temă. Dacă Josef K. ilustra absurdul unei lumi în care se trezea condamnat fără a şti exact din ce cauză, Kosef J. oferă o situaţie diametral opusă. El trăieşte într-o lume kafkiană, dar parcurge drumul invers, trezindu-se eliberat după ce ispăşise pentru o vină inexistentă. Iată-ne, deci, într-o problemă caracteristică lumii postmoderne: aceea de a nu şti ce să faci cu propria libertate.

Ei bine, Kosef J. ilustrează tocmai frământările omului contemporan, care, aparent liber, nu mai are de înfruntat obstacolele personajelor din alte epoci, dar, care, paradoxal, se trezeşte într-o încurcătură superioară: aceea de a fi  liber. „Cum să procedez?” Aceasta-i întrebarea, iar sensurile romanului gravitează tocmai în jurul găsirii răspunsurilor. Ceea ce trebuia să fie un motiv de bucurie devine pentru Kosef prilej de meditaţie asupra lumii şi asupra lui însuşi. De altfel, reacţiile personajului la aflarea veştii că va fi eliberat sunt elocvente: „O mulţime de gânduri îl invadară, dar nu fu în stare să facă nici un gest. După cele dintâi momente de stupoare îşi aminti că el era, de fapt, un om liber. N-avea nici un rost să se sperie în halul acela, el era un om liber (…) Se apropie de poartă să privească dincolo. Din nou, ca şi atunci când fusese anunţat că era liber, îşi dădu seama că ar fi trebuit să simtă ceva. Dar nu simţea nimic. Îşi dădu seama că ar fi fost normal să simtă o nemaipomenită curiozitate sau o sufocantă emoţie. Nu mai privise dincolo de atâta timp. Dar nu simţea absolut nimic.” (pp. 46-47)

 

Noi vrem egalitate?

Scris în 1988, imediat după sosirea la Paris, romanul nu putea să nu atingă şi relaţia între statul totalitar şi cel democratic. „– O să ne omoare tocmai egalitatea”, afirmă la un moment dat unul dintre personajele care populează colonia, după care dispare. Vorbele sale rămân însă ca un avertisment apăsător de-a lungul întregii cărţi, subliniind una dintre problemele-cheie: orice sistem, fie el democratic sau nu, împiedică individul să trăiască, supunându-l unor constrângeri. Gestul lui Kosef de a face dragoste cu respingătoarea Rozette, pentru ca în acest timp evadaţii să poată pătrunde în bucătărie pentru a mânca resturile este elocvent pentru ideea că omul nu e liber, ci trebuie să se sacrifice. Prilej pentru Vişniec de a critica, pe un ton de o ironie amară, aparentele valori în numele cărora se intervine brutal în vieţile noastre: „Oamenii începură să moară de frig. În fiecare dimineaţă, când ciorchinele de corpuri se disloca, rămâneau chircite pe duşumeaua dormitorului comun fructele cele mai fragile ale democraţiei. (…) Vocile se ridicară împotriva morţilor. De ce trebuiau îngropaţi morţii? Nu puteau fi aruncaţi pur şi simplu în bazinul părăsit sau la groapa de gunoi a coloniei? Nu, veni răspunsul. Morţii nu putea fi abandonaţi. Democraţia avea grijă de morţii ei. Democraţia nu-şi putea părăsi morţii pentru că democraţia nu-şi părăsea niciodată oamenii ei. Nu conta dacă acei oameni erau vii sau morţi.” (pp. 253-254)

Domnul K. eliberat nu e altceva decât o meditaţie asupra libertăţii şi consecinţelor ei. O formă de eliberare de modelul kafkian, pe care îl răstoarnă ca pe o clepsidră inversându-i intenţiile şi îmbogăţindu-i sensurile. O carte despre dificultatea de a te descurca cu propria libertate. Pentru că, întrebarea obsesivă a personajelor este ce va face Kosef? Va reuşi el să se descurce? Va putea suporta povara de a fi liber? Se va salva el de mizeria lumii? Într-o manieră excesiv de explicită, ni se oferă răspunsuri la asemenea întrebări: „Bărbatul mărunţel şi calm zâmbi perfid. Ce era libertatea lor, de fapt? O iluzie. Ce era libertatea lui Kosef J? O altă iluzie. Iluzii care se plăteau, însă, destul de scump.” (p. 251) Unele dintre aceste răspunsuri sună a sloganuri de la o poştă, vizând tocmai fortificarea caracterului tezist al cărţii: „Violenţa distruge democraţia.”, „Adevărul este ceea ce vor ei să creadă”, „Democraţia reală, aşa cum am prins-o eu, ehe, s-a dus!”

Pe lângă raportarea la modelul kafkian, romanul are şi un prea pronunţat caracter teoretic vorbind despre societate, democraţie, libertate etc. Chiar dacă unele dintre paginile cărţii sunt prea explicite, prea teatrale, dezvăluind la modul declamativ ceea ce putea fi subînţeles, tocmai această denudare intenţiilor scriitorului interesează prin caracterul de document uman, de barometru al percepţiei unui om care a făcut trecerea de la totalitarism la democraţie. Principiile democraţiei sunt însă luate peste picior în repetate rânduri, dezvăluindu-ne un Matei Vişniec plin de umor: „Ceea ce se întâmplase era de neiertat, spuneau vocile lucide, în democraţie nu te sinucizi, în democraţie ceri părerea celorlalţi, te consulţi, participi.” (p. 276) Acest umor sobru, de fineţe, dă una dintre dimensiunile esenţiale în scrisul lui Vişniec, pe care însă comentatorii prozelor şi pieselor sale au cam omis-o.

 

Adio, domnule Kafka!

Deşi publicat abia în 2010, Domnul K. eliberat este, de fapt, primul roman al lui Vişniec, dezvăluindu-ne un mod de a scrie oarecum stângaci, nu lipsit însă de farmec. Distanţa de la scriitura acestei cărţi la arta narativă mai complicată din Cafeneaua Pas-Parol şi la ingineriile textualiste despre care vorbea Mihai Iovănel în cazul Sindromului de panică în Oraşul Luminilor este evidentă. Nu aş privi-o însă în termeni de progres sau regres, ci aş remarca faptul că Domnul K. eliberat ne oferă o imagine ingenuă a ceea ce însemna romanul pentru autorul său atunci, la sfârşitul deceniului al nouălea.

Publicat atunci, romanul ar fi trecut drept un act de revoltă împotriva regimului comunist, drept o curajoasă luare de poziţie contra abuzurilor statului totalitar. Lipsit de raportarea la un context imediat, el se profilează acum drept o parabolă a condiţiei umane, lărgindu-şi sensurile. Întâmplările prin care trece Kosef J. nu se mai raportează strict la perioada comunistă, ci, la fel de bine, la cea democratică, insinuând că libertatea este o iluzie. În fond, aceasta este şi paradigma centrală a cărţii, bazată pe mai vechea relaţie între a fi şi a părea. Din acest unghi, Domnul K. eliberat nu este doar un roman social-politic sau unul tezist filosofic, ci un text compozit care răstoarnă locurile comune din interpretarea condiţiei umane.

Prin Domnul K. eliberat, Matei Vişniec nu face decât să confirme inspirata formulă a lui Bogdan Creţu, „un optzecist atipic”, realizând un roman în care nu îşi propune să parodieze în manieră postmodernă modelul lui Kafka, ci, dimpotrivă, să se elibereze de presiunea acestui model şi, în definitiv, de propriile-i angoase.

Adrian JICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala