ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Poetica lucrului imaginat

Aparent, între Wallace Stevens (1879-1955) şi Abu Nuwâs (762-814) nu este nicio legătură. Mai mult de zece secole îi despart pe cei doi poeţi, ca să nu mai vorbim de imensa distanţă terestră şi acvatică. Primul e american, cel de-al doilea, arab. În plus, ce particularitate comună, fie şi extraestetică, poţi evidenţia punând faţă în faţă un vicepreşedinte al unei companii de asigurări din Hartford, Connecticut, şi un iniţiat în rafinamentul plăcerilor, trăitor la curtea califului din Bagdad, „ corespondentul” arab al persanului Omar Khayyam? Uneori însă argumente de felul celor invocate mai sus îşi pierd orice brumă de credibilitate când întâmplarea te face să compari două texte scrise de către doi autori atât de îndepărtaţi în timp şi spaţiu şi când recunoşti, fie şi fragmentar, aceeaşi gândire poetică. Ai, atunci, revelaţia, deloc paradoxală, că, în poetică, ecoul e mai surprinzător decât orice analogie oferită de literatura generală şi comparată şi că nicio gravitaţie istorico-estetică nu-l împiedică să ajungă până la noi, zdruncinându-ne prejudecăţile.

Poetul american avea oroare să vorbească despre sine şi relaţiile sale cu poezia.  Îi repugna mai cu seamă să apară în public şi să facă unele confidenţe referitoare la arta lui poetică.  Prefera să rămână şi să gândească „într-un colţ”. O afirmă, adesea răspicat, în corespondenţă, cu deosebire în aceea cu prietenul său Henry Church, dar şi în alte scrisori, unde vezi că se simte în largul său când comunică tot felul de banalităţi, fapte de viaţă fără minime semnificaţii, detalii zilnice ale unei existenţe nespectaculoase, dar stingher când vine vorba de confesiuni despre poezie. Rarele mărturisiri privind modul cum îşi scrie poemele sau estetica sa fulgurantă sunt, în orice caz, involuntare şi nu fac din Stevens un  teoretician. Nici nu se pretindea. Iată un fragment dintr-o scrisoare către Ronald Lane Latimer, datată 1937, o mărturisire despre poemele pe care tocmai le-a scris: „Ele tratează raportul sau echilibrul dintre lucrurile imaginate şi lucrurile reale, ceea ce , o ştiţi, e pentru mine o sursă constantă de nelinişte.”  Din aceeaşi scrisoare aflăm că era interesat de viziunea comună ce trebuie să guverneze lucrarea poetului şi a pictorului – să vezi lumea din jurul tău aşa cum o vezi tu şi, totodată, cum este ea. Era obsedat de pictura lui Van Gogh, dar mai ales de cum stăpâneşte marele artist realitatea, cum şi-o supune în întregime. După cum se confesează, într-o scrisoare din 1943, adresată aceluiaşi Henry Church, poetul ar trebui să se comporte ca pictorul: „Să prinzi masa [...] tuturor lucrurilor şi să o zdrobeşti, s-o faci a ta .”  În corespondenţa cu prietenii, Wallace Stevens nu ezită să abordeze dintr-un unghi personal câteva probleme – cheie ce au fost epicentrul existenţei lui: Ce este, de fapt, poezia? Care e poziţia ei faţă de realitate? Unde se află el, Stevens, în această conjunctură? Sau să pună poezia în relaţie cu pictura, muzica, teatrul, filozofia. În alte locuri, e aproape criptic, precum în acest fragment dintr-o scrisoare către Ronald Lane Latimer, din 1935: „  [...] Nu cred că există secrete în meritul unui poem. Vreau să spun prin asta că nu e o problemă de precizie, nici în concepţie, nici în expresie. [...] Nu există secret în poezie, însă fără nicio îndoială că aveţi dreptate când spuneţi că influenţa unei lucrări depinde din plin de asta: opera trebuie să creeze ceea ce caută.”

Astfel de confidenţe nu dau totuşi, cum spuneam,  măsura unui teoretician, din textele căruia să aflăm câte ceva clar despre arta sa poetică. Nici cele şapte eseuri din „The Necessary Angel” (1942), dintre care, aflăm din introducere, şase fuseseră scrise pentru a fi citite la diverse conferinţe(!), nici articolele din „Opus Posthumous” (1957) nu ne ajută prea mult să-l înţelegem pe marele poet american. În majoritatea textelor, se simte aceeaşi rezervă de a spune lucrurilor pe nume, datorată poate şi unei educaţii înrădăcinate într-o cultură şi un mediu al căror principiu esenţial era de a nu vorbi despre tine, de a nu te pune deschis în evidenţă.

Şi când credeai, într-un soi de resemnare productivă, că poezia lui Steavens e mai interesantă aşa, în această ambiguitate provocatoare, că absenţa unei opinii tranşante despre poetica sa sporeşte misterul creaţiei, dai peste un poem de 50 de strofe, „Like Decorations in a Nigger Cemetery” (publicat în revista „Poésie 2000”, nr.83), inegale ca lungime, şi simţi un veritabil şoc când ajungi la strofa XXXII:”Poezia e un lucru delicat, başică de aer, / Ce trăieşte nesigur şi nu multă vreme, / Totuşi radios şi dincolo de mai viguroase urme”. Nu-i locul, aici, să intrăm în detalii analitice, de data asta chiar ne place să semănăm cu Stevens, pentru care a explica un poem e totuna cu a-l distruge! Versurile ne oferă o descriere vaporoasă a poeziei. Ce mesaj se poate descifra? Că poezia, deşi în situaţie precară, are o durată de viaţă mai mare decât cea a materiei celei mai concrete? Sau că ea se mută între-un domeniu transcendent celui al urmelor care,  ştergându-se, devin mai vizibile? Şocul pe care vi-l mărturiseam înainte, era, de fapt, impactul recunoaşterii.

Lucrând la un studiu despre Omar Khayyam (1048-1131), a trebuit să mă familiarizez şi cu poezia amintitului poet arab al vinului şi plăcerilor, Abu Nuwâs, nu atât de cunoscut ca poetul persan, dar important într-o ordine literară a arhetipurilor poetice, care mă interesa. Citindu-l,  observi cum poetul arab părăseşte, din când în când, matca hedonismului şi îţi dezvăluie nişte poeme extrem de bizare, dacă le compari cu altele din aceeaşi epocă. Printre acestea, unul e de-a dreptul încifrat: „Dar eu, negând ceea ce văd, / Despre iluminările mele voi spune/ Cuvinte ce-mi vin.// Mă apuc să compun ceva / Înălţat în iluzie, / În nume, unic,// În sens, plural./ Căutându-l,/ Caut locul nicăieri.// Ca şi cum aş urmări/ Frumuseţea unui lucru/ Imperceptibil şi în faţa mea.” Acest ceva, „înălţat în iluzie”, „imperceptibil”, fără să-l găsim vreodată pentru că ne precedă şi, căutându-l, căutăm „locul nicăieri”, n-a devenit oare ecoul pentru „lucrul delicat, başică de aer” al lui Stevens, ce trăieşte în efemer, „radios” şi insesizabil? Iată cum respectabilul şi respectatul Wallace Stevens, după ce a dus o viaţă de poet independent, se întâlneşte cu straniul Abu Nuwâs, fără să fi auzit niciodată  de el.

Nu ştiu cum s-ar fi descurcat cei doi mari poeţi, dacă ar fi făcut schimb de poziţii socioprofesionale şi privilegii, fiecare în vremea celuilalt, dar cu siguranţă că ar fi avut multe să-şi spună despre rosturile poeziei.Neîndoielnic, într-o limbă şi un timp inventate de ei…

Gheorghe IORGA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala