ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Viorica I. Constantinescu - Dicţionar de cultură poetică. Eminescu

Între cărţile tipărite de-a lungul unei vieţi intelectuale şi a unei cariere universitare împlinite, Dicţionarul de cultură poetică. Eminescu (Iaşi, Editura „Universitas XXI”, 2010), semnat de doamna Viorica S. Constantinescu, nu este o aspiraţie insolită, ci una firească şi parcă aşteptată. Titlul pretenţios şi de adâncime stârneşte curiozitatea cititorului dornic de informare enciclopedică. Pentru tinerii studioşi, dicţionarul poate fi un ghid în lectura poeziei eminesciene. Cartea, excelent editată de cunoscutul critic şi istoric literar Constantin Dram, încântă privirea amintind de postuma eminesciană Cum negustorii din Constantinopol, iar conţinutul trimite la finalul poeziei: „La gura sobei cum o cere uzul;/ Citeşte cartea ce îţi cade-n mână/ Şi vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul/ Ce-n mână-l ai de-acum o săptămână”. 

Sub îndemnul eminescian, am parcurs textul, fără întrerupere, de la prima la ultima pagină, acesta dovedindu-se atractiv, prin diversitatea domeniilor abordate: literatură universală şi literatură română, filozofie, istorie, filologie, mitologie, religie ş.a. Articolele conţin informaţii despre zei, personaje şi spaţii mitice, animale sacre, râuri, preoţi şi sihaştri, ţări, cetăţeni, regi, împăraţi, cavaleri, domnitori, eroi legendari, ordine religioase şi războinice, muze, simboluri vegetale, hieroglife, expresii şi sintagme poetice ş.a., extrase din creaţia lui Eminescu şi comentate în strânsă relaţie cu sursele filozofice, mitice sau istorice cunoscute de poet.

Formaţia intelectuală a lui Eminescu a preocupat pe mai toţi interpreţii operei sale şi nu numai pe aceştia. Punctul de plecare este opera poetului, aceasta fiind depozitarul, nu uşor de explorat, a ceea ce Eminescu a fost prin el însuşi, prin geniul său, dar şi prin lecturi din operele cele mai însemnate ale culturii universale şi capacitatea colosală de asimilare a acestor valori. Despre gradul de însuşire a literaturii române aflăm dintr-o mărturie a sa, din ianuarie 1877: „Noi cunoaştem aproape tot ce s-a scris în româneşte […]”. Titu Maiorescu era impresionat de cultura poetului. La un moment dat scria: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant, Schopenhauer şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddaiste, admirator al vedetelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el a aflat în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti”. Exigenţa lui Maiorescu în aprecierile critice este confirmată de timp. Fondatorul direcţiei noi în cultura română a celei de a doua jumătăţi a veacului al XXI-lea rămâne cel mai credibil în caracterizarea poetului şi pentru faptul că l-a cunoscut direct şi a trăit în acelaşi mediu spiritual cu Eminescu aproape două decenii. Judecata maioresciană se sprijină pe cunoaşterea operei. Capacitatea poetului de a asimila valorile culturii, de a absorbi în sine tot ce-i venea la cunoştinţă este exprimată de el însuşi în versul: „Dintr-o zi culeg atâta, parc-aş fi trăit o mie”.

Cultura lui Eminescu este un izvor de cercetare tot atât de complex ca şi opera sa. Dicţionarul…, potrivit specificului acestui tip de lucrări, reţine din poezia lui exprimările „neîncifrate”, deschise (nume, locuri ş.a.) pe care le explică, în sensul detalierii unor date cu caracter informativ. Mai rar, întâlnim succinte comentarii literare şi dezvăluirea unor semnificaţii ale textului. Eminescu privea poezia ca pe o hieroglifă: „Adevărat cum că poezia nu are să descifreze, ci din contra are să încifreze o idee poetică în simbolele şi hieroglifele imaginilor sensibile […]”. Nu descifrarea hieroglifelor urmăreşte dicţionarul (oricare, nu numai acesta), ci doar semnalarea lor, de care apoi va beneficia critica şi istoria literară. Sub acest aspect Dicţionarul de cultură poetică. Eminescu este un util document de lucru, ce poate fi completat, la o ediţie viitoare, cu unele date noi. Lista scriitorilor români ar trebui să-i cuprindă şi pe Vasile Alecsandri, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Mureşanu, B. P. Haşdeu, Ion Creangă, Anton Naum şi alţii. Heliade-Rădulescu, spre exemplu, era privit, pe la 1867, ca un model: „Ruga-m-aş la Erato, să cânt ca Tine, barde” (La Heliade). La moartea scriitorului (17 aprilie 1872), Eminescu, la Viena fiind, compune o odă funebră: „Tăceţi! Cearta-amuţească. – E-o oră grea şi mare.”

Între domnitorii români prezenţi în poezia lui Eminescu (lipsiţi de un articol special în Dicţionar…) se află Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân. Primii doi apar într-o variantă la Scrisoarea II, alături de alte nume: „Nu m-am deprins s-admir de cu vreme sublimele scrieri/ Ale lui George Sion, Maxim, Ureche, Haşdeu/ Ş-am lăsat să doarmă-n colbul sfinţitelor cronici/ Pe Strălucitul Ştefan şi pe viteazul Mihaiu”. Aceluiaşi Ştefan cel Mare îi schiţează un imn, pe la 1883.

Eminescu a avut cultură filozofică. Observă mai întâi aceasta Titu Maiorescu, apoi G. Ibrăileanu, G. Călinescu şi alţii. Cei doi filozofi preferaţi, Kant şi Schopenhauer, sunt amintiţi în poezia Din Berlin la Postam: „Şi mă urc în tren cu grabă/ Cu o foame de balaur,/ Între dinţi o pipă lungă/ Subsuori pe Schopenhauer.” Într-o variantă a aceluiaşi text, ultimul vers este modificat astfel: „Subsuori cu Kant bătrânul.” În această poezie este invocat şi Darwin: „Zice Darwin, tata Darwin/ Cum că omul e-o maimuţă.” În variantele la Scrisori se fac trimiteri la alte personaje demne să figureze într-un asemenea dicţionar: Noe, Menelaros, Kant, Musset („Prin Parnas la Ipokrene, pe Musset, pe alţii pradă/ Şi cu versuri rău traduse tu îi vezi făcând paradă.”), Galileu („Şi strigai cu Galilei cu enfază: «tot se mişcă»”), Ion Creangă şi Anton Naum. Întrucât prima variantă a poeziei Dumnezeu şi om este intitulată Christ se impune un articol, care ar completa şi imaginea Sfintei Maria.

Cum timpul este aproape o obsesie la Eminescu, această categorie filozofică şi mitică ar merita şi ea atenţie. Practic, de la prima poezie până la Luceafărul, timpul este o permanenţă. Cel mai enigmatic pare a fi versul: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”. Demersul comentatorului poate merge până la stabilirea unor relaţii cu cele patru yuga ale ciclului creaţiei şi stingerii (distingerii) universului din mitologia indiană (Kritayuga, Tretăyuga, Drăparayuga, Kaliyiuga; între ele situându-se de fiecare dată un moment de linişte (poate fi eterna pace) Cea de a patra yuga corespunde ultimei reîncarnări a lui Vişnu (a zecea) numit de unele religii indiene Marele Timp sau Timpul Străvechi. Poate după această ultimă eră (yuga) se intră deplin în eterna pace.

Poezia lui Eminescu oferă imaginea unei deschideri a gândului spre nemarginile sensului şi semnificaţiei naturii timpului (filozofic, mitic, cosmic, istoric, psihologic etc. etc.) Nu ar fi lipsită de interes comentarea cuvintelor lumină şi stea, cu nuanţele cuvenite pentru stea senină, lumină din lumină şi eternul meu întreg: „Tu din eternul meu întreg/ Te-ai smuls o stea senină/ Cum vrei puterea mea s-o neg,/

Lumină din lumină.” 

O nouă ediţie a Dicţionarului ar trebui să fie însoţită de o notă explicativă privind înţelesul pe care îl dă autoarea titlului. Unele articole pot fi completate, iar anumite afirmaţii nuanţate, mai ales cele din domeniul istoriei, făcând loc adevărului confirmat de documente şi mai puţin legendei. Dicţionarul de cultură poetică. Eminescu este o lucrare interesantă şi prin ilustraţia realizată de Violeta Lăcătuşu; jocul liniilor şi formelor (hieroglifele imaginilor) parcă ar dori să confirme ideea eminesciană despre poezie. În ansamblul lor, ilustraţiile amplifică valoarea acestei cărţi, o scriere lăudabilă şi perfectibilă. 

Pavel FLOREA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala