ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Câtă dreptate (mai) are Proust?

„Literatura, scria Sainte-Beuve, nu este pentru mine distinctă sau, cel puţin, separabilă de om [...]. N-am putea să procedăm niciodată destul de variat şi pe destule căi pentru a cunoaşte un om, adică altceva decât un spirit pur. Atâta timp cât asupra unui autor nu ţi-ai pus un anumit număr de întrebări la care nu ai răspuns [...], nu eşti sigur că-l cunoşti complet, chiar dacă acele întrebări ar părea cu totul străine naturii scrierilor sale: Ce gândea el despre religie? Cum îl impresiona spectacolul naturii? Cum se purta cu femeile? Ce părere avea despre bani? Era bogat, sărac? Care-i era regimul de viaţă, felul de a trăi? Ce viciu avea sau ce slăbiciune? La aceste întrebări niciun răspuns nu este indiferent pentru a judeca pe autorul unei cărţi şi cartea ea însăşi, dacă nu este un tratat de geometrie pură, în special dacă este o lucrare  literară, adică o operă care conţine de toate” (apud Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve”, Ed. „Univers”, 1976, p.78). Departe de a fi o analiză, nici măcar o evaluare sumară a unei direcţii critice, ci mai degrabă un experiment literar, un exerciţiu de  clarificare şi de delimitare intelectuală şi stilistică a propriului demers artistic, „replica” lui Proust vine târziu, în 1954, când „Gallimard” publică o primă formă a cunoscutului eseu Contre Sainte-Beuve (refuzat de „Mercure de France, în 1909, când se împlineau 40 de ani de la moartea autorului celebrelor „Causeries du lundi” şi „Nouveaux lundis”, adunate în 15 volume).

Respingând „metoda naturală” a lui Sainte-Beuve („tel arbre, tel fruit”), prin care criticul identifica eul existenţial cu eul operei (cu alte cuvinte, explica opera prin viaţa creatorului), Proust a făcut din faimoasa concepţie însăşi incarnarea neînţelegerii literaturii: „ … această metodă ignoră ceea ce ne învaţă o analiză cât de cât adâncită în noi înşine şi anume: cartea este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre. Încercând să-l recreăm în noi, în străfundul fiinţei noastre, putem ajunge să înţelegem acest eu, dacă vrem să-l înţelegem. Nimic nu ne poate scuti de acest efort al sufletului nostru” (ibidem, p.79). E mai mult decât eul operei, pare a fi vorba de eul profund, ce poate determina şi alte valori ale fiinţei.

Nu ştim cum i-ar fi răspuns Sainte-Beuve lui Proust, dacă ar fi avut, amândoi, norocul  să fie contemporani, iar eseul să fie publicat în timpul vieţii marelui romancier francez. Intuim că polemica iscată ar fi produs beneficii literare însemnate. Cert este că Proust nu l-a clintit de pe soclu pe Sainte-Beuve şi că amândoi au rămas bine poziţionaţi în ierarhia literelor fundamentale. Problema identităţii sau alterităţii celor două euri, estetică la origine, a fost întoarsă pe toate feţele. După modul cum a evoluat literatura şi luând în considerare convenţiile literare de tot felul, e greu să-i dai dreptate unuia sau altuia, să te poziţionezi de o parte sau de alta, ignorând, de bună seamă, cazul atâtor mari scriitori şi gânditori ai lumii pentru înţelegerea cărora relaţia dintre eul existenţial şi eul profund îţi poate juca feste, fiind greu de probat în actul creaţiei / gândirii.

Dar mi se pare că, mutatis mutandis, fragmentul proustian, citat mai sus, e destinat nu numai unei cariere estetice, aşa cum s-a întâmplat şi cu importanta propoziţie a lui Rimbaud pentru modernitate: „Je est un autre”. Avatarurile „dosariadei”, la noi, de pildă, au revelat nume de scriitori, morţi sau vii, clasici sau moderni, în calitate de colaboratori ai „vânătorilor de suflete”, cum îi numeşte Petru Cimpoeşu în ultimul său roman. Cum îşi scriau ei notele informative? Cu care dintre cele două euri? Oare deconspirarea lor a provocat oarece dezgust printre puţinii pasionaţi de lectură şi, la cât de iubită e literatura română astăzi, cărţile lor nu mai sunt citite? Şirul întrebărilor ar fi mai mare decât acela al lui Sainte-Beuve din textul citat mai sus, poate şi complementare, şi ar copleşi numărul de răspunsuri. Problema raportului dintre eul existenţial şi eul … „operei” (de orice fel ar fi aceasta) pare a fi valabilă şi pentru alţi artişti, filozofi, psihologi, sociologi, politicieni etc. care au scris note informative. Gândindu-mă că trăiesc în România unde, cât de bine o ştim, „tout est pris a la légere” şi unde trimiterea lucrurilor în derizoriu e un modus vivendi, mi-am spus că Proust nu e încă de nasul nostru, iar sensul cuvintelor sale, dincolo de intenţionalitatea estetică, poate fi deviat spre „morala” unui act de „colaborare” precum cel prezentat mai jos, din care şi noi, obsedaţi de atâtea lucruri fără rost, am avea câte ceva de învăţat. Pentru că, dincolo de convenţia estetică a funcţiei celor două euri în actul creaţiei, judecând după „convertirile” şi schismele pe care le produc mai cu seamă în afara spaţiului noosferei, ele par a fi „vinovate” şi de alte întâmplări cu tâlc ale vieţii şi ale istoriei.

Îmi sare în ajutor istoricul german Michael Wildt, de la Institutul de Cercetări Sociale din Hamburg, care, cu mai mulţi ani în urmă,  a descoperit că un  vechi demnitar nazist, Hans Roessner, după ce a activat ca membru al serviciilor secrete naziste (însărcinat cu supravegherea mediilor culturale şi cu denunţarea pericolelor de iudaizare a vieţii spirituale germane), după ce a condus Oficiul central al securităţii naţionale (rotiţă esenţială a procesului de deportare), a devenit, după război, responsabil cu publicarea, în Germania, a lucrărilor celei care a  studiat ca nimeni altul fenomenul gândirii totalitare, Hannah Arendt (1906-1975)!!! De origine evreiască, Arendt ajunge, la doar 19 ani, metresa lui Martin Heidegger (36 de ani). Obişnuit să-şi  seducă unele studente, acesta cade sub farmecul ei. Întâlnirea din 1925 a constituit pentru Arendt un eveniment major, intelectual şi sentimental deopotrivă, începutul unei relaţii secrete, pasionate şi nebuneşti, ce a lăsat urme în toată viaţa ei. În ciuda poziţiei ambigue a lui Heidegger privind iudaismul şi aderării sale pentru scurtă vreme la mişcarea naţional-socialistă,ea va rămâne fidelă relaţiei şi amintirii rolului jucat de gândirea filozofului în propriul parcurs. Îşi datorează formarea intelectuală nu numai lui Heidegger, ci şi lui Husserl şi Jaspers (cu care îşi susţine teza de doctorat „Conceptul de iubire la Sfântul Augustin”). Sub influenţa lui Kurt Blumenfeld, preşedintele organizaţiei sioniste din Germania, devine conştientă de identitatea ei evreiască. Însărcinată de acelaşi Blumenfeld să culeagă mărturii ale propagandei antisemite, e arestată de Gestapo,apoi eliberată din lipsă de probe. E nevoită să se exileze în Franţa (1933), unde, în timpul războiului, a fost internată în lagărul de la Gurs, în Pirinei, împreună cu alţi apatrizi (1940).

După un periplu prin Franţa şi Portugalia, se stabileşte în S.U.A. (1941), unde, pe lângă o strălucită carieră universitară, îşi scrie şi publică operele care au consacrat-o  în întreaga lume: Originile totalitarismului (1951), în trei părţi, Condiţia omului modern (1958), Criza culturii (1961), Eichmann la Ierusalim (1963), text mult controversat, scris ca un reportaj cu accente polemice despre un proces istoric (1961) ce a devenit un excepţional raport privind banalitatea răului, Eseu despre revoluţie (1963). După al Doilea Război Mondial, se întoarce în Germania, unde reia legăturile cu Heidegger, martor în procesul „ denazificării”, şi cu Jaspers. Moare în 1975, lăsând o amprentă de neşters asupra fenomenului totalitar modern, sistematizând noul concept de totalitarism. Să nu uităm că Hannah Arendt e primul cercetător care face apropierea, la scară istorică, dintre Hitler şi Stalin, punând  pe acelaşi plan nazismul şi stalinismul, şi demonstrând cum, condus de o ideologie hotărâtoare în răspândirea propagandei şi aservit de o poliţie politică nemiloasă, totalitarismul şi-a exercitat dominaţia asupra maselor moderne, lipsite de structurile lor tradiţionaliste.

Angajat, începând cu 1958, la prestigioasa editură „Piper Verlag”, ca director de colecţie, vechiul nazist Hans Roessner se găsea în postura de editor al vechii antinaziste! O situaţie paradoxală, dar şi o ironie a sorţii! Mai mult, judecând după corespondenţa lor profesională, Roessner a covârşit-o pe Arendt cu elogii de tot felul, admirând calitatea şi importanţa apariţiei lucrărilor ei în Germania, chiar dacă încerca, pe ascuns, să facă modificări în texte, cu precădere în faimosul Eichmann la Ierusalim. Fostul nazist şi-a dus munca de editare până la capăt. Aceia care şi-au „elaborat” o sumedenie de fantasme despre legătura amoroasă şi, evident, secretă dintre Arendt şi Heidegger au acum prilejul să se bucure în felul lor: pot adăuga liniştiţi un capitol sau o notă în josul paginii (la viaţa-şi-opera celui mai bun cunoscător al filozofiei fenomenului totalitar) despre această colaborare împotriva firii, frizând absurdul sau perplexitatea, dar şi ipocriziile vieţii  ori ale istoriei…

Dacă ar trebui să desluşim totuşi vreun „tâlc” la cele de mai sus , ar trebui să fim liniştiţi? Proust l-ar fi absolvit de toate păcatele naziste pe Hans Roessner, Sainte-Beuve nu?

Gheorghe IORGA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala