ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Istoria Bisericii primare

După apariţia unor cărţi de referinţă consacrate originilor creştinismului (1981, Georges Ory) şi antologia cu acelaşi titlu, apărută în anul 2002, la editura ieşeană Polirom, apoi, se mai pot menţiona Povestirile evangheliştilor de Zenon Kosidowski (Albatros, 1983), se simţea, evident, nevoia unei lucrări care să trateze modalitatea şi epoca de constituire a Bisericii în forma ei de început. O astfel de exegeză ne este oferită de editura Herald, prin transpunerea în limba română a lucrării* lui Jean Daniélou (1905 – 1974, deşi pe coperta a IV-a a cărţii, anul decesului este 1979), prelat catolic, profesor la Institutul Catolic din Paris şi membru al Academiei Franceze (1972), care are o listă impresionantă de lucrări. Am început, aşadar, lectura cărţii în chestiune, ce umple un gol în literatura de specialitate, cu o vădită curiozitate, deoarece se poate constata de către oricine că începuturile unei credinţe, a unei religii, a unei ideologii se pierd în controverse şi în probleme insolubil de elucidat, pentru că dovezile ştiinţifice, documentele de arhivă, urmele arheologice lipsesc de cele mai multe ori: „Documentele trebuie folosite cu prudenţă. Datarea lor este adesea dificilă, autenticitatea contestată iar interpretarea ambiguă” (p. 5). Lucrarea este segmentată în 14 capitole, urmate de note, cronologie, index analitic şi hărţi. Astfel, dacă evreii aflaţi în diaspora babiloniană se reuneau în sinagogi (casă de adunare), primii creştini, recrutaţi tot din rândul evreilor, se adunau în ecclesia (adunare oficială): „Creştinii apăreau astfel în ochii poporului de rând mai ales ca iudei plini de râvnă, fiind însoţiţi de binecuvântarea lui Dumnezeu” (p. 18). Neavând la dispoziţie edificii special construite, primii creştini se întâlneau în case particulare (bunăoară, în casa Mariei, mama lui Ioan – Marcu, apoi casa Lidiei din Filipi), iniţial în timpul nopţii, apoi, la alte ore ale zilei. Creştinii, astfel reuniţi, frângeau pâinea, participau la mese comune, spuneau rugăciuni de preaslăvire: „Un lucru pare cert: existenţa unei adunări în noaptea de sâmbătă spre duminică. Aceasta este atestată în Fapte (20.7.), Creştinii participau la rugăciunile obşteşti ale sabatului, apoi se reuneau între ei. Se pare că acest obicei a adus cu sine desemnarea duminicii ca a opta zi. Această expresie, pe care o găsim deja în Epistola lui Pseudo-Barnaba, nu se explică într-adevăr decât prin referire la a şaptea zi a săptămânii evreieşti. Desemnarea cea mai curentă este aceea de Kyriake, ce corespunde duminicii noastre” (p. 20). Treptat, noua religie se răspândeşte dincolo de zidurile Ierusalimului, creştinii fiind priviţi cu suspiciune şi curiozitate de lumea păgână în mijlocul căreia convieţuiau, Pavel devenind astfel conştient că noua religie creştină implică renunţarea la unele practici ale iudaismului, Biserica fiind marcată de existenţa unor etape de evoluţie: 40 – 70 şi 70 – 140. În această ultimă perioadă are loc şi scrierea celor patru Evanghelii, totodată apare gnosticismul – „În acest sens, Simon este clar părintele gnosticismului, fără ca el însuşi să fie încă gnostic”, (p. 28) – bine surprins şi de Mircea Eliade şi de Ioan Petru Culianu, gnosticii remarcându-se prin originalitatea gândirii, gnosticul Valentin, bunăoară, ne aminteşte întrucâtva de Hermes Trismegistul: sufletele au fost pedepsite de Divinitate să vieţuiască, un timp, în corpuri umane. Începe, aşadar, evanghelizarea provinciilor romane şi constituirea primelor Biserici, urmate de convertirea evreilor şi a primilor păgâni, după care s-a produs arestarea lui Pavel la Ierusalim (58) şi martiriul său (67), eveniment ce corespunde cu incendierea Romei în timpul lui Nero (împărat roman cu disponibilităţi de actor, cântăreţ, participant la cursele de care, Nero a modificat data unei Olimpiade numai ca să poată participa), care se răfuieşte cu primii creştini folosiţi ca torţe umane vii. Nero fiind astfel identificat cu Antihristul şi numărul Fiarei (666): „Tema Imperiului persecutor se cristalizează în principal în jurul personajului Nero. Este verosimil ca el să fie cel desemnat de numărul 666 (13.18). De altfel credinţa în supravieţuirea şi întoarcerea sa viitoare apăruse în mediile păgâne după moartea sa. Ea este reluată în Apocalipsă” (p. 104). A se vedea în acest sens şi Edward Champlin Nero (Ed. BIC ALL, 2006). În privinţa acestui număr 666 există deja o bogată bibliografie din care semnalăm pentru cei interesaţi câteva titluri: Marius Radu în Formula As (Nr. 303, martie 1998, p. 10 – 11, 666. O istorie stranie), René Guénon în Simboluri ale ştiinţei sacre (Humanitas, 1997, p. 145), observă că numărul 666 nu are exclusiv o funcţie malefică. Se mai poate menţiona Solas Bancompagni (Lumea simbolurilor, Humanitas, 2003, apărut 2004), care scrie despre virtuţile numărului 6, apoi Eugen Bindel (Mistica numerelor, Ed. Herald, 2008) şi Papus (Dr. Gérard Encause) Ştiinţa numerelor (Ed. Herald, 2009, p. 33): „Întotdeauna în echilibru, în toate grupele sale, el este numărul perfect al pitagoricienilor, modelul proporţiei şi al frumuseţii naturale”. În subsolul paginii respective din Papus sunt date din belşug echivalări ale numărului 6. Anul 70 se încheie cu pătrunderea lui Titus în Ierusalim, masacrarea populaţiei şi distrugerea pentru a doua oară a Templului ce nu va mai fi refăcut niciodată. Iudaismul este salvat de Jochanan ben Zaccai care obţinuse de la Titus permisiunea de a întemeia o şcoală elementară la Yabneh (sat lângă Iaffa). Apostolii se răspândesc în lume pentru propagarea Evangheliilor: Toma la parţi, Ioan în Asia, Petru în Pont şi la Roma, Andrei în Sciţia. Încep, apoi, persecuţiile imperiale: Nero, Domiţian, Traian („Astfel, ceea ce caracterizează situaţia creştinilor pe parcursul acestei perioade este nesiguranţa. Ei sunt întotdeauna sub pericolul unui denunţ”, p. 107, apar, în sfârşit, dispute între Celsus şi Iustin, şi apologiile), Marcus Aurelius, edictul lui Septimius Sever (202), de interzicere a creştinismului, Decius, în fine, apar doctrinarii creştinismului: Clement din Alexandria, Tertulian, Origen, Hipolit. Treptat, Biserica cunoaşte o perioadă de expansiune, iar în secolul următor, al patrulea, încep noi persecuţii sub Diocliţian şi o încercare făţişă de revenire la păgânism sub Iulian Apostatul (361 – 363), din fericire, nereuşită. Două observaţii la pagina 11: „ei nu trebuie să se convertească la Dumnezeu: ei cred în el” (El), „nerecunoscând caracterul divin al lui Hristos, condamnându-l ca pe un blasfemiator” (condamnându-L). Notele, bibliografia, cronologia, indexul analitic completează o lucrare de excepţie ce se citeşte cu real folos.

Ionel SAVITESCU

* JEAN DANIÉLOU Biserica primară (De la origini până la sfârşitul secolului al treilea). Traducere din limba franceză: GEORGE SCRIMA, Editura HERALD, 2008

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala