ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Liviu Ioan Stoiciu – Pe prag. De la canton la canon

A scrie despre poezia lui Liviu Ioan Stoiciu în 2011, după ce a publicat treisprezece volume, după ce a fost premiat în repetate rânduri de diverse instituţii şi reviste literare, după ce s-au pronunţat în privinţa valorii sale nume cu rezonanţă în critica noastră este, fără îndoială, o provocare. Deloc uşoară, ci, dimpotrivă, extrem de solicitantă pentru că există două categorii de factori care influenţează receptarea unui autor consacrat: o anumită blazare, o alunecare în manierism, dar şi tendinţa de a-l asocia automat conform unor verdicte devenite deja literă de lege.

Pragul, fragmentul şi întregul

Din unghiul primei probleme se pune întrebarea dacă recentul volum al lui Liviu Ioan Stoiciu, Pe prag (Vale-Deal), Bucureşti, „Cartea românească”, 2010, aduce sau nu ceva nou, dacă poetul (se) reinventează, dacă are capacitatea de a surprinde şi de a schimba paradigmele care l-au făcut o voce distinctă în „plutonul optzecist” despre care vorbeşte Ion Pop. Ei bine, răspunsul e mai degrabă nu, dar se cuvine nuanţat prin câteva precizări importante. Aş porni de la constatarea că Pe prag marchează, aşa cum o sugerează chiar titlul, un moment-limită, de trecere, de maximă acumulare a unei tensiuni lirice, pe care poetul o converteşte într-o accentuată stare de însingurare al cărei paleativ devine întoarcerea către lumea satului, către vârsta copilăriei: „…fraţilor, am şi azi o strângere de inimă de câte/ ori trec pe lângă fantoma Cantonului/ 248, halta Adjudu Vechi,/ ce o fi? Ce să fie, Vale-Deal, e  o boală/ a copilăriei. Vedeţi puştiul ăla care stă pururi în/ vatra focului,/ vânturându-i cenuşa cu cleştele, cu ochii în gol?/ Acela sunt eu, care am trecut. Gustul/ cenuşii însă a rămas/ neschimbat.” (Gustul a rămas, p. 80) „Strângerea de inimă” este, de fapt, metafora acestor reminiscenţe ale vârstei de odinioară, pe care Stoiciu o transformă într-o mitologie rurală, cu figuri fabuloase: „…Dă din cap… Pe deal erau// pălăvrăgioaice, săreau din copac în/ copac, m-au speriat, am fugit până aici: femei goale,/ păroase, ţipau să le las în pace pâinişoarele,/ aveau sânii până la brâu… Zău?” (Duhneşte, p. 41)

De altminteri, componenta aceasta identitară, e o constantă (subsidiară, dar importantă) în poezia sa. Bucureştean prin împrejurări, dar nefixat prin lipsa de legături structurale cu această lume urbană, Liviu Ioan Stoiciu tânjeşte spre obârşii, spre universul rural miniatural în care a crescut. Conjunctural un venetic, el nu a trecut decât formal „pragul” de la ţărănesc la orăşenesc, manifestând o insistentă pornire regresivă, pe care o regăsim în Ea, un vestigiu: „vine de la prăşit, îşi spală picioarele le cişmeaua din/ gară, îşi scoate din geantă pantofii/ curaţi, de oraş, împachetează în hârtie încălţămintea/ murdară, îi pune în punga de plastic/ şi cumpără bilet pentru trenul personal. Ea un vestigiu.” (p. 21)

Pragul reprezintă, în fapt, locul geometric al neliniştilor, întâlnirea interiorului cu exteriorul, a trecutului cu viitorul, aşa cum mărturiseşte Liviu Ioan Stoiciu însuşi în prezentarea acestui volum: „Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegând însă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte de avangardă”. Dată fiind o asemenea percepţie, se ajunge la o suprapunere, la o identificare a fragmentarului vieţii. Altfel spus, Pe prag este şi o poetică a fragmentului convertit în întreg: „…rar le pot deosebi pe cele venite din viitor de cele/ venite din trecut…” (p. 34)

Panta rhei

Pe prag nu este doar un volum al nostalgiei după trecut, al plasării între două vârste, ci şi un elogiu al melancoliei. Pluteşte în acest volum o iremediabilă tristeţe, provocată de omniprezenţa gândului morţii. Acelaşi traseu ilustrează tocmai acest gând al trecerii ireversibile: „…E ceva care să nu conţină impulsul morţii?/ Să nu fie apariţie/ şi retragere? Totul pare a fi părăginit, oamenii/ întâlniţi fac parte din peisaj,/ or fi cu adevărat vii? Dar noi suntem vii?” (p. 42) Poetul trăieşte cu apăsătorul sentiment al înstrăinării, de sine şi de lume, pendulând permanent între „înlăuntru şi înafară”: „…i se arată iar actul de identitate – / ăla nu sunt eu.” (Îşi scufundă capul, p. 18) Locul iluziilor este luat de o luciditate rece, vecină cu cinismul: „Asta să i-o spui tu lui mutu, sau/ preotului! Doamne, ce mă/ fac? Mă prăpădesc, mi-e atât de milă de mine…” (Îi e atât e milă de el însuşi, p. 67)

Pe prag este, într-un fel, o îmbinare de „Nihil novi sub sole” şi „Fugit irreparabile tempus”, punctând apăsat ideea permanentei treceri: „Nimic, totul se/ repetă, după noapte vine zi… Da,/ e o trecere a esenţei.” (Straturi-straturi, p. 79). Dintr-un volum cu un asemenea titlu, care sugerează şi linia foarte subţire între a fi şi a nu mai fi, nu putea să lipsească sentimentul acut al curgerii, al transformării perpetue, de tip panta rhei. „Pândit de ceva teribil”, Ioan Liviu Stoiciu oscilează permanent între posibile, dar în fapt, iluzorii soluţii. De altminteri, gândul inutilităţii, al irosirii din Trec melcii, trec caracterizează sintetic întregul volum. De aici, pendularea între diferite atitudini, de aici, încercările de a găsi o ieşire, de aici sentimentele uneori contradictorii. Este şi motivul pentru care Pe prag este un volum compozit sub aspectul coexistenţei a numeroase posibilităţi de raportare la existenţă.

Soluţia LIS

Aici e momentul să găsim răspunsul la cea de-a doua problemă formulată la începutul comentariului. Pe prag nu răstoarnă prea mult din interpretările şi valorizările anterioare, ci confirmă că Ioan Liviu Stoicu este „un optzecist atipic”, personal, o voce distinctă. Ceea ce aduce în plus acest volum ţine de inspirată metaforă din titlu şi de coexistenţa unor atitudini contrastate, care, în fapt, sugerează tocmai frământarea, tocmai încercarea de a găsi linia de mijloc. Ea generează o filozofie proprie, cu rezonanţe blagiene: „cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi/ tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,/ chiar dacă-mi sunt rude, n-au auzit să se vorbească despre asta.” (E un chin, p. 11) Apăsat de senzaţia că „a ajuns într-un unghi mort”, autorul caută permanent o soluţie care să-l salveze de singurătate: „apăsătoare singurătate. Uitătură când şi/ când, înăuntru şi înafară, nimic din ce ar putea/ să-mi ţină de urât.” (La o nouă despărţire, p. 17)

Cu toată senzaţia aceasta a apăsării morţii, a trecerii ireversibile, Ioan Liviu Stoiciu nu alunecă în deznădejde, nu se lamentează inutil, ci găseşte resurse de a se ironiza, luându-se peste picior cu graţie: „Ai parte de o zi bună, indiscutabil. Acum poţi/ să mori liniştit, Vale-Deal.” (p. 26). Cunoscut ca scriitor şi publicist iconoclast, cu atitudini contestatare şi porniri (auto)distructive, autorul dovedeşte că poate fi şi concesiv, întorcând către sine toate nemulţumirile, cărora le găseşte o soluţie într-o formă de umor înţelepţit, cu morală de factură folclorică: „Nevastă-mea citea din ceva ziar (sic!), şi-mi zice: tu/ ştiai că noi stăm aici pe fundul mării?/ Că-s pământuri scufundate pe-aici… Atâta m-o bătut/ la cap, că-mi venea să-i dau una: ce/ mă interesează pe  mine, fă, că stau în «mormântul/ civilizaţiilor»? Bine că suntem/ sănătoşi, în putere, că e cald şi avem ce mânca/ şi ce bea. Restul… După care am înţeles/ că ea mi-a bătut un apropo, aşa că am luat-o pe după/ cap şi …// Acolo, după şură. Am stat amândoi până/ cătră ziuă, am pupat-o/ Mamă, mamă, ce-am mai pupat-o!” (p. 69) Dincolo de rezonanţele soresciene (sesizabile şi în Îi fusese urât, Sosiţi să se încălzească, Ea, un vestigiu, Alarmă generală), textul are un schepsis al său, în maniera lui Creangă.

Din canton în canon

Ajuns pe prag, Liviu Ioan Stoiciu scrie o poezie ascetică, eliberată de formă şi centrată pe idee. Discursul liric nu mi se pare neapărat mai aşezat, mai elaborat, cum cred unii dintre cei care au comentat cartea, ci mai consistent. Fluenţa despre care vorbeşte Cosmin Ciotloş este una de sens, nu de limbaj. Mai coerent în plan ideatic, volumul e înţesat de tristeţe. Nimic nu se mai poate recupera (Am reparat cântarul), ci doar privi cu o anumită înţelegere. De aici, vacuitatea sufletească densă pe care o regăsim în paginile cărţii şi sentimentul inutilităţii, pe care poetul îl temperează prin detaşare. În acest sens trebuie înţelese pasajele biblice despre suferinţă, îndurare şi răbdare din deschidere, dar şi frecvenţa nebunilor în text, ca simbol al dezaxării, al pierderii  busolei, al dezechilibrului. Din această perspectivă, singurele soluţii posibile sunt regresiunea către copilărie, întoarcerea spre origini, spre satul primordial, despărţirea de sine şi o detaşare de factură popular-religioasă.

Fără a depăşi punctele maxime din cărţile anterioare de poezie, Pe prag este un volum consistent, care confirmă locul de frunte al autorului în poezia contemporană.

Adrian JICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala