ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Michael Houellebecq între insurgenţă şi utopie

Bibliografia lui Michel Houellebecq cuprinde 13 titluri, ultimul fiind „norocosul” Goncourt. Cinci cărţi sunt traduse şi în limba română la Editura Polirom, sub semnătura lui Emanoil Marcu (patru romane) şi sub cea a lui Daniel Nicolescu (corespondenţa cu filosoful Bernard – Henri Levy). Remarcăm receptivitatea şi flerul editurilor şi traducătorilor noştri faţă de scriitorii valoroşi, chiar înainte ca aceştia să cunoască o consacrare oficială, eventual prin marile premii (v. Orhan Pamuk, Mario Vargas Llosa ş.a.)

Până la debutul său ca romancier cu Extension du domain de la lutte (Extinderea domeniului luptei), publicat la Ed. Maurice Nadeau în 1994, M. H. mai publicase un eseu despre Lovencraft (Contre le monde, contre la vie), un altul autobiografic (Rester vivante, methode) şi o carte de poeme (La Poursuite du bonheur, 1992). Dar primul roman avea să-l propulseze în fruntea unei generaţii de prozatori pentru care decrepitudinea societăţii contemporane va fi tema predilectă. Cunoscând şi o adaptare pentru cinema, pe lângă numeroasele traduceri, cartea a devenit cunoscută şi apreciată de un public larg. Ea configurează, în multe privinţe, celula originară a întregii opere, harta unui teritoriu bine marcat de personalitatea scriitorului. Din punct de vedere tematic, Lire identifica la vremea respectivă „o satiră crudă la adresa existenţei noastre de «cadre medii» manipulate de publicitate, excitate de noile comportamente sexuale şi, în final, sortite unei singurătăţi fără precedent”. Mai percutant, T. Fischer nota: „Extinderea domeniului luptei este Străinul generaţiei info.” În Independent se vorbea de „un roman înspăimântător, din care răzbat umorul negru şi greaţa existenţială” iar Booklist punctează: „Ironic, inteligent şi excelent scris, Extinderea domeniului luptei surprinde cu mare acuitate deziluzia cinică şi alienarea tinerei generaţii.” Întregul spectru arhisemantic al acestui univers – singurătate, mizerie sexuală, maniheism intelectual, depersonalizare – va fi reiterat cu fiecare dintre romanele ce vor urma; la fel, viziunea considerată sociologică, impregnată de ironie şi chiar de cinism, prea sensibilă poate la abjecţia animalică a omului. Arhitectura ternară a textului – fiecare roman va avea această construcţie în trei părţi! – , autoproiectarea tipologică-protagonistul Michel străbate întreaga creaţie romanescă-, structura narativă-deocamdată, univocă-, expresia limpede, accesibilă (prea directă, poate) sunt câteva dintre atributele acestui tip de scriitură de o rară consecvenţă estetică de la debut la capodoperă.

„Un enorm succes de librărie şi de critică” (cf. Jean Francois Chassy) va fi Les particules elementaires (Particulele elementare, în traducerea aceluiaşi Emanoil Marcu, de la Polirom) publicat la Ed. Flammarion în 1998 şi distins cu Premiul Novembre. Dintr-o prezentare aparent hiperbolică, dar pe deplin justificată, se poate reţine: „Houellebecq posedă un intelect formidabil şi, asemeni(!) celor mai buni scriitori francezi, reuşeşte să combată antropologia, psihanaliza, filozofia New Age şi societatea modernă în general, fără ca aceasta să-i ştirbească din forţa narativă. Povestea este spusă în mod admirabil, iar trecerea de la un personaj la altul este făcută cu naturaleţe de maestru” (Mark Twaite). Cu aceeaşi compoziţie ternară, cartea debutează, totuşi, cu un prolog ce realizează o punere în temă de un dramatism cvasi-shakespearean: povestea vieţii unui om din Europa occidentală, când sentimentele de iubire, afecţiune şi fraternitate dispăruseră copleşite de indiferenţă şi cruzime. Biolog reputat, nominalizat la Premiul Nobel în momentul dispariţiei sale, Michel Djerzinski este un observator lucid al „mutaţiilor metafizice” care pot apărea, paradoxal, chiar în miezul evoluţiei sociale. Devine artizanul celei de-a treia mutaţii, cea mai radicală din istoria lumii. Partea întâi – Regatul pierdut – urmăreşte, la nivel factual, povestea lui Michel, om al timpului său, care mănâncă hrană industrializată de la supermarket, înghite Xanax, are nostalgii/idiosincrazii familiale, îşi împarte singurătatea cu un papagal, îi împărtăşeşte propriile teorii ştiinţifice lui Bruno (fratele său) ş.a.m.d. Este o cutie de rezonanţă a societăţii marcate de un trecut recent tumultuos, al generaţiei ’68, hippy, trăind disoluţia valorilor morale. Partea a doua – Momente ciudate – are în prim-plan povestea lui Bruno, care trăieşte din plin mizerabilismul erotic şi pornografia altei generaţii pierdute. S-a vorbit de un dublu protagonist, un soi de Ianus bifrons, de dublă ipostază a aceluiaşi personaj. Foarte interesant, lumea ficţiunii se intersectează permanent cu cea a realităţii autentice, personajele întâlnesc persoane şi chiar personalităţi (ca fraţii Aldoux şi Julian Huxley). Recunoaştem tehnici şi procedee ale prozei postmoderne. Michel recâştigă teritoriul naraţiunii în partea a treia – Nemărginitul emoţional – în care alte episoade biografice intră în textura epică (de exemplu, Irlanda). Ulterior, din protagonist alunecă uşor în planul referenţial, naraţiunea ignoră circumstanţele dispariţiei sale, pe care o taxează ca misterioasă şi prezumtivă. Epilogul rezumă o uşoară disertaţie naratologică din care aflăm că „totuşi, această carte trebuie considerată o ficţiune, o reconstituire credibilă pe baza unor amintiri parţiale, mai curând decât oglinda unui adevăr univoc şi atestabil. Destinul postum al lucrărilor lui Djerzinski este remarcabil, cercetările de biologie moleculară din 2009 le validează deschizând drumul lui Hubczejak, un genial succesor, spre „o evaluare precisă a mizelor”, spre o schimbare de paradigmă: Mutaţia nu va fi mentală, ci genetică devine sloganul anului 2013. Cercetarea ştiinţifică de până în 2009 continuă să valideze profetismul teoriilor lui Michel şi să identifice un sens pozitiv al umanităţii: ştiinţa şi arta rămân căile ieşirii din individualism iar cartea se vrea un omagiu adus speciei umane capabile să-şi gândească propria depăşire şi chiar să o realizeze. Finalul, apoteotic (imprevizibil) reiterează marea temă în forma sa de o simplitate persuasivă: „Această carte este dedicată omului.”

În Particulele… , ficţiunea se mişcă în albia unei realităţi adesea biografice. În interviul acordat în septembrie (romanul apăruse în august!) magazinului literar Lire, M. H. atacă acest aspect: Michel şi Bruno (protagoniştii) sunt un Ianus autobiografic din toate punctele de vedere (pozitivist-materialist, ştiinţific-literar etc.). Michel nu e abject (ca Bruno), dorinţa lui de cunoaştere îl salvează. Absenţa mamei l-a marcat, a pierdut fiinţa cea mai dragă (bunica), a fost abandonat („neglijat”) de părinţi etc. etc. E un roman al experienţelor directe sau mijlocite dar în care autorul nu cedează calitatea de narator nici măcar personajelor apropiate, care nu sunt mai mult decât reflectori şi raisonneuri. Vocea auctorială rămâne până la sfârşit un narator orgolios cu perspectiva disociată, ridicându-se deasupra personajelor sale fictive sau livreşti, active sau referenţiale, traversând timpul când lent, când precipitat, în încercarea de a capta suflul acelei „mutaţii metafizice” prin care umanitatea îşi găseşte sensul. Eşecul Goncourt a fost, într-adevăr, nedrept iar premiul Novembre o sensibilă consolare.

Trei ani mai târziu, în 2001, Houellebecq revine în atenţia publică prin romanul Plateforme (Platforma – traducere Emanoil Marcu, Ed. Polirom) la aceeaşi editură (Flammarion) unde, între timp, mai publică un volum de poezii (Renaissance) şi o povestire (Lanzarote). Povestirea – care poate fi considerată un adevărat hipertext al romanului din 2005 – propune, sub aspect diegetic, aventura unui personaj (narator şi protagonist) care, eşuând în viaţa personală, alege dintre ofertele unei agenţii de turism o destinaţie exotică: un arhipelag în largul coastelor africane, cu hotel de patru stele, piscină cu jacuzzi, saună, terenuri de tenis, mini-golf, dansuri specifice etc. Turistul debarcă pe o insulă devastată în secolul al XVIII-lea de erupţia unui vulcan şi cunoaşte un spaţiu rar, cu vegetaţie deosebită şi cu roci de un cromatism ireal, pe care le fotografiază. Textul, însoţit de fotografiile autorului, ilustrează aceeaşi pendulare funciară între extreme. Dezamăgirea şi lirismul sunt cele două faţete ale sale. Totuşi, Plateforme este cea mai importantă carte după Les Particules… şi, tocmai de aceea, în al doilea interviu acordat revistei Lire, în septembrie 2001, prima întrebare a lui Didier Senecal se referă la disponibilitatea reluării lucrului după un succes „năucitor”. M. H. vorbeşte de o puternică stare de înstrăinare de orice spaţiu şi de evenimente, care îl face apt de creaţie în orice conjunctură. Călătoria în Thailanda – pretextul narativ al romanului – a fost la fel ca altele: nu a vizitat nimic, nu a ieşit din cameră, a scris. E un răspuns prea tranşant ca să fie total adevărat! Cum turismul sexual şi islamul sunt cele două teme provocatoare, ele nu puteau fi dezvoltate din turnul de fildeş; totuşi, viziunea nu e lipsită de clişee, de poncife precum aceea că „oamenii sunt prea mult prizonierii individualităţii lor” iar neîncrederea îi îndepărtează. În cheie atât de personală, M. H. aruncă săgeţi de tot felul („sunt mai bun decât alţii la scenele de sex care par mai veridice, de o realitate transcrisă”). Concede că Platforme e, totuşi, „o apologie a prostituţiei” în multe privinţe, dar care vorbeşte despre „nevroza occidentală”, despre „imensul dispreţ faţă de Occident”.  Iar pentru Islam, „se poate vorbi de ură”. În privinţa religiilor: „Când citeşti Coranul eşti copleşit”, „Biblia, măcar, e frumoasă” dar simpatia sa merge către catolicism „datorită aspectului său politeist”(!). Explicarea ştiinţifică a misterelor vieţii l-a făcut să-şi conceapă personajele ca pe nişte experimente pe care le continuă sau le abandonează. Din carte, o preferă pe Valerie, de care s-a despărţit greu. Pe Balzac îl consideră scriitor ideal pentru că „se ocupă de tot”. Dar el, M. H., ca scriitor, se ocupă de clasele de mijloc, de tot ce este mijlociu (ca vârstă, situaţie socială etc.) E pasionat de sondaje, îl fascinează procentele, ignoră politica dar descrie violenţele din cartierele periferice, susţine abolirea pedepsei cu moartea, îl preferă pe Petain lui de Gaulle şi, revenind la roman, îi simpatizează pe germani pentru „neliniştea metafizică” şi dezinteresul faţă de conversaţiile pe teme sexuale, ei fiind oameni de acţiune (opuşi francezilor). La francezi îl mai enervează atitudinea obedientă faţă de America şi vanitatea lor (America e dezagreabilă!). În privinţa relaţiei dintre experienţa personală şi viziunea romanescă, Plateforme este o scriere în care autorul s-a amuzat să fixeze opusul vieţii: era căsătorit şi avea un câine când nega acestea pe prima pagină. Multiplicarea eului în „toţi acei Michel”, protagoniştii săi începând cu debutul, pare să aibă acelaşi sens, oarecum ludic: oferă imaginaţiei posibilitatea de a inventa ipostaze numeroase în plan ontic, de a realiza o hologramă a unui eu insuficient. Totuşi, refuză personajului valenţa taumaturgică, acel freudian „travaliu al doliului”, neserios pentru un spirit ştiinţific. Preferă onestitatea, refuză snobismul şi, de aceea, atacă ghidul Routard (din mărcile agresive). Dar în acest roman citează mulţi scriitori, Georges Perec fiind preferatul său din secolul al XX-lea. Se revendică din linia literară a lui Baudelaire, Dostoievski şi Th. Mann. Îl admiră pe Lovencraft (despre care a scris un eseu). Cea mai preocupantă întrebare i se pare aceea despre capacitatea de a descrie „armonia şi fericirea într-o manieră convingătoare” – subiect aproape inaccesibil literaturii dar pe care a încercat să-l transpună reeditând prospeţimea senzaţiilor din copilărie.

Plateforme cartografiază cinic şi bizar societatea occidentală mediocră, cu paradisurile şi infernurile sale, cu plictiseala sau cu furia ei teroristă. Este o carte a reluării provocărilor care au lezat categorii întregi, de la adversarii prostituţiei la mişcările feministe, de la organizaţiile caritabile la apărătorii drepturilor omului sau la musulmani. Are aceeaşi arhitectură compoziţională. Partea întâi (Tropic thailandez) relatează povestea sejurului exotic, partea a doua (Avantaj concurenţial) spune povestea relaţiei amoroase cu Valerie şi a morţii acesteia într-o explozie teroristă, iar ultima parte (Pattaya Beach) urmăreşte meandrele destinului lui Michel: spitalizarea la Bangkok şi Paris, senzaţia de greaţă existenţială, externarea, revenirea la Bangkok, antiislamismul furibund, recluziunea, Pattaya ca destinaţie a ultimei şanse şi întoarcerea la literatură, într-o încercare disperată de a pune ordine în viaţă. Protagonistul-narator conchide ingenuu că fără iubire „viaţa a devenit oarecum convenţională şi silnică”, îşi imaginează iminenţa morţii şi, definindu-se „un copil al Europei”, simte pentru Occident „un dispreţ fără margini”.

Într-un recent interviu, deja cunoscut sub titlul Bravo, Michel!, Raphael Sorin, director al Editurii Flammarion şi cel mai vechi editor al laureatului, contabilizează la cea de a treia ratare Goncourt – romanul La possibilite d’une île (Posibilitatea unei insule), apărut în 2005 la Ed. Fayard – următoarele: scandalul mediatic provocat de apariţia publică inoportună a lui Houellebecq, parti-pris-ul unuia dintre juraţi (Fr. Nourissier), apariţia-surpriză a unui contracandidat după zece ani de tăcere (Fr. Weyergans cu Trois jour chez ma mere). Într-un text autobiografic postat pe Internet, M. H. crede că „este capodopera mea, pe plan romanesc în orice caz. Niciodată n-am mai creat personaje cu o viaţă atât de intensă, niciodată n-am mers mai departe în elaborarea unei transpuneri romaneşti semnificative şi profunde”. După cum se ştie, autoevaluările (mai ales ale artiştilor) sunt întotdeauna subiective. Dar argumente există. Tematic, romanul – care, în treacăt fie spus, a beneficiat şi el de un premiu în 2005, Prix Interallie – propune o meditaţie asupra timpului care traversează, cu bune şi cu rele, viaţa omului obişnuit şi a societăţii cu inevitabilele schimbări prefigurând marea mutaţie metafizică (suprema temă a prozei). Protagonistul, Daniel 1 – umorist talentat dar cinic – relatează aventura propriei existenţe în aceeaşi societate debusolată, fără repere axiologice, dezumanizată dar capabilă de evoluţii tehnologice spectaculoase. Reluată şi reprodusă peste două milenii de Daniel 24 şi Daniel 25 (clonele lui Daniel 1 din rasa neo-umanoizilor), povestea aceasta proiectată într-o viziune cvasi-orwelliană, comunică un adevăr trist, adevărul nefericirii perpetue a omului. Protagonistul Daniel, bogat şi celebru, trăieşte în societatea occidentală de consum tot felul de extravaganţe. Dar nu rămâne insensibil la degradarea omului, la degenerarea fiinţei erodate de timp, la cruzimea societăţii faţă de bătrâni, la excluderea lor socială. Singura soluţie, de un radicalism filosofic neaşteptat, rămâne mutaţia metafizică: o nouă specie (neo-umanii) de clone asentimentale, asociale, fără emoţii şi angoase, care nu pot înţelege zbuciumul predecesorilor (cunoscut numai din scrierile lor). Clonele lui Daniel 1 au, totuşi, o nostalgie care îi determină să dorească experimentarea acelor emoţii ce prefigurau nefericirea arhaică. Finalul cărţii anunţă o nouă specie şi o descrie pe cea a „sălbaticilor”, animale pentru care forţa fizică e mai importantă, mai ales pentru perpetuarea speciei. Prin opoziţie, neo-umanii şi Viitorii sunt mai înzestraţi intelectual, lipsiţi de voinţa de putere, superiori dar ne-oameni. Din nou, două perspective extreme asupra oamenilor, mediocri, cu vieţile inutile, fără repere valorice. Într-o astfel de lume, eroul lui M. Hoellebecq îşi promovează luciditatea în formele agreabile ale comediei, câştigă mulţi bani dar şi multă suferinţă.

Există aici o scriitură mai elaborată, chiar polifonică, relatarea vieţii naratorului (Daniel 1) prelungindu-se şi completându-se cu comentariile altora (Daniel 23, 24, 25) pe un parcurs milenar, într-o metempsihoză a epocii moderne în care avatarii sunt clonele. Titlurile capitolelor – Daniel 1,1 sau Daniel 1,28 – sunt în clin d’oeil, cu aluzii biblice. Protagonistul îşi reconstituie viaţa, Weltanschaungul şi evoluţia spirituală având ca punct terminus relatarea lui Daniel 25, inserată în epilog. Acelaşi reflector lucid şi cinic al societăţii de la sfârşitul secolului al XX-lea cu marile ei tare şi provocări (conflictul israeliano-palestinian, mafia, pornografia, violenţa ş.cl.), Daniel îşi trăieşte legăturile erotice cu Isabelle şi Esther fără exaltare, sfârşind în melancolia şi apatia unei generaţii suicidale cu credinţa comunicată poetic de Esther: „Il existe au milieu du temps/La possibilite d’une Île”. Se sinucide, marcat fiind de vidul unei existenţe fără  aspiraţii dar  purtând în sine posibilitatea  acelei  mutaţii  producătoare  de neo-umani succesivi, parţial autonomi energetic şi afectiv, căutători ai paradisului pierdut, o „insulă imposibilă”: „Le bonheur n’etait pas un horizon possible” (Fericirea nu era un orizont posibil). Dimensiunea utopică dă grandoare unui destin uman mediocru, inevitabil limitat.

În 2008, Ed. Flammarion & Grasset publica Ennemis publics (Inamici publici), o carte de corespondenţă între Michel Houellebecq şi filosoful Bernard-Henri Levy. În 2009 apărea traducerea românească de la Polirom, sub semnătura lui Daniel Nicolescu, anticipată fragmentar de Suplimentul de Cultură nr. 242 care prezenta acest „meci de ping-pong intelectual al secolului” sub forma unui dialog epistolar cu ritm nervos, polemic şi necruţător, în care interlocutorii vizau o punere la punct a propriilor detractori. Ambii sunt animaţi de acelaşi spirit provocator dar eclatant, fie că se referă la contemporani, fie că vorbesc despre fenomene culturale (religii, Atena, Ierusalim, greci, Biblie etc.) sau sociale (condiţia intelectualului). Corespondenţa începe în 26 ianuarie şi se încheie la 11 iulie 2008; cuprinde 28 de scrisori. Obsesia identitară se conturează de la început: „Noi simbolizăm perfect înspăimântătoarea vlăguire a culturii şi inteligenţei franceze” clamează M. H. mizând pe o întreagă baterie de termeni iconoclaşti (nihilist, reacţionar, cinic, rasist, misogin, anarhist ş.a.m.d.). Bernard-Henri Levy face mutarea livrescă evocând „linşarea” lui Sartre, Pound, Celine şi Baudelaire de către contemporanii lor. M. H. îl evocă pe Schopenhauer (2 febr.) pentru a evalua relaţia scriitorilor cu cititorii lor. Houellebecq revine cu invitaţia de a păşi pe calea periculoasă a literaturii mărturisirii dar filosoful face elogiul „literaturii reci şi fără mărturisiri” (Flaubert) sau calculate şi disimulând la maxim (Pessoa). În alte scrisori se vorbeşte despre tată (al fiecăruia), despre personalitatea unor scriitori (Celine, Proust, Valery), despre autoexilul irlandez, despre dezordine, reacţionari şi conservatori (M. H.), despre materialismul filosofic (B. H. – L.), despre creştinism şi iudaism (după caz), despre mama lui M. H. şi ură, despre teoria lui Spinoza privind pasiunile triste, despre vulnerabilităţile scriitorului, despre roman („gen minor”) şi despre poezie (superioară!), despre alţi scriitori (Aragon, Malraux) şi filosofi (Nietzsche). În concluzie, o carte sclipitoare, de o intelectualitate mereu la cea mai înaltă tensiune.

Fac o digresiune mărturisind că titlul iniţial la care mă oprisem pentru acest text a fost „Cronica unui premiu aşteptat”. Cum am întrerupt, pentru o vreme lucrul, în aşteptarea romanului (din Franţa, pentru că la noi nu a intrat încă în reţeaua publică), aflu că Lettre International nr. 76 publică o Cronică a unui Goncourt anunţat (Adrian Mihalache) iar în Le magazine des livres din ianuarie găsesc un editorial, nec plus ultra, Chronique d’une Goncourt annonce (Joseph Vebret). Prin urmare, ceea ce părea o găselniţă expresivă se dovedeşte o preţioasă banalitate. Prefer o banalitate onestă.

Revenind la obiectul discuţiei: după cele trei tentative eşuate – Les Particules elementaires (1998), Plateforme (2001) şi La Possibilite d’une Île (2005) – Michel Houellebecq se impune Academiei Goncourt cu ultimul său roman, La carte et le territoire, publicat în 2010 la Editura Flammarion. Va deveni un reper al prozei contemporane, unul dintre cele capabile să lărgească lista „canonului occidental” (în termenii lui Harold Bloom). De această dată, valoarea cărţii şi strategia editorială se întâlnesc fericit în atingerea succesului îndelung aşteptat. Evenimentul este semnalat (cam anemic, totuşi) şi în România prin Suplimentul de Cultură Polirom, România literară, Observatorul cultural, Revista 22, Dilema după ce, bineînţeles, stimulase copios presa franceză şi pe cea americană, pentru că – nu-i aşa? – M. Houellebecq este un scriitor imposibil de ignorat, cineva despre care toată lumea vorbeşte (cine nu, nu există). La noi Cristina Hermeziu porneşte În căutarea melancoliei lui Michel Houellebecq (Dilema) accentuând, în limitele unei bune recepţii subiective, o dimensiune mai puţin evidentă a acestei proze în care pregnante sunt cinismul, „detaşarea empatică”, răceala unei operaţiuni de disecţie pe o broască numită societate. Mai implicat afectiv în Apocalipsa după Houellebecq (Revista 22), Mirel Bănică face o prezentare analitică a cărţii, mai ales sub raport diegetic, după un preambul justificat şi adăugând un epilog aproape patetic cu privire la viitorul literar al unui „autor care a ales să se sinucidă” (ficţional, desigur). Totuşi, periplul său pe itinerariul epic al romanului este binevenit şi are o incontestabilă funcţie aperceptivă pentru cititorul român aflat în aşteptarea propriei lecturi. Un cititor avizat, cu opinii interesante şi cu o cultură admirabilă, după cum se poate constata din textele postate pe net! Reflectând asupra cărţilor  anterioare  din  perspectiva celei  din urmă – pentru  că  orice  operă  presupune un re-reading, după cum demonstra Matei Călinescu–, se conturează o impresie, aparent exagerată dar nu lipsită de argumente, că  se stabileşte o relaţie de hipertext, având în vedere aspectele reiterate în materia epică discutată: proiecţia sociologică asupra unei generaţii ratate, debusolarea, anxietatea dar şi căutarea de soluţii inclusiv în ştiinţe şi filozofie, obsesia mutaţiei metafizice necesare, cinismul estompat de melancolie, tipologia dominată de un protagonist actorial cu accente biografice, scriitura transparentă şi foarte personală, structura compoziţională ternară şi, nu în ultimul rând, secvenţele arhetipale referitoare la familie, locuri, aspiraţii. Desigur, calitatea de hipertext instituie un raport naratologic şi nu unul axiologic, nu o ierarhie valorică ci o sintaxă la nivelul de ansamblu al creaţiei.

La carte et le territoire (Harta şi teritoriul, trad. ns.) de Michel Houellebecq, romanul care încununează opera, este privit de critica literară din Franţa ca o expresie a evoluţiei scriitorului, sub aspect uman şi estetic, spre o zonă de echilibru derivată dintr-un alt tip de acces la esenţial, dintr-un alt tip de curaj exersat, acum, în raport cu adevărurile fundamentale, implicând renunţarea la teribilismul sfidător şi recuperând ceva din zona de mister, iniţiatică, a literaturii. A privi moartea în ochi este nu doar terifiant ci şi curajos din punct de vedere ontic şi moral, cu consecinţe în plan estetic indiscutabile. De aceea critica franceză – în general mai exuberantă decât cea română – a risipit cu generozitate hiperbole; genial a devenit un atribut curent, echivalarea cu Balzac e frecventă. Romanul este oglinda vieţii omului „rezumabilă la un număr restrâns de evenimente” (La carte … ,p.229) culminând cu moartea, a cărei cunoaştere transformă, iată, şi pe cel mai teribil rebel într-un reflector calm, de o înaltă serenitate. Fără a se înstrăina de ideea apartenenţei la o societate muribundă – „Je represente quelque chose dans la societe francaise, meme si o fond, je ne sais pas bien quoi” (Reprezint ceva în societatea franceză, chiar dacă, în fond, nu ştiu bine ce.) – , Houellebecq evoluează nu atât sub aspect tematic (ar fi şi dificil!), cât sub aspectul reflecţiei narative prin multiplicarea perspectivelor, a vocilor, prin tentaţia polifoniei şi, deci, a unei scriituri mai sofisticate sub aspectul procedeelor, fără a obnubila mesajul. „Le fait de multiplier les instances de naration sans le preciser vraiment cree une sorte de trouble naratif que peut etre interessant” (Faptul multiplicării instanţelor narative, fără a le preciza cu adevărat, creează un gen de mix narativ care poate fi interesant.) după cum afirmă scriitorul.

Structural, cartea reia construcţia ternară consacrată, fără intertitluri. Mottoul din Charles d’Orleans – „Le monde est ennuyee de mois,/ Et mois pareillement de lui” (Lumea este sătulă de mine/ Şi eu, asemenea, sunt de ea) -, este genul de paratext capabil să orienteze lectura într-un sens iniţiatic.

Protagonist al primei părţi, Jed Martin este un tânăr artist fotograf capabil să perceapă lucid societatea în care trăieşte şi pe care o reprezintă, un ins de nivel mediu şi, prin urmare, cu adevărat reprezentativ, în concepţia autorului. Asemenea altor confraţi, se află în căutarea succesului, acceptând diferite paliative pentru a supravieţui. De exemplu, fotografiază obiecte de uz casnic pentru materialele publicitare care agresează existenţa cotidiană mediocră din cutiile poştale. Dacă el ar fi trebuit „să povestească istoria, putea începe prin a relata un eşec de încălzire a apei, şi anume cel din 15 decembrie. Sau despre tatăl său, arhitect cunoscut şi angajat (civic), cu care petrece singur numeroase ajunuri de Crăciun”, după cum aflăm de pe ultima copertă a cărţii. Jed Martin, un eşantion al societăţii contemporane invadate de mărci comerciale, face o pasiune pentru fotografierea uneia dintre ele, hărţile rutiere Michelin. Cu ocazia primei expoziţii personale, va cunoaşte succesul mondial şi pe tânăra rusoaică Olga, pe care o evocă acum. Profesional, fotograf, Jed Martin devine şi „fotograf” al pieţei de artă pariziene intrate în malaxorul societăţii de consum ca obiect de investiţii şi tranzacţionări bursiere. Cumpărând harta (Michelin) cu teritoriul francez, conchide misterios: „La carte est plus interessante que le territoire (Harta este mai importantă decât teritoriul, p.82).

În partea a doua, Jed Martin devine „pictor al meseriilor simple” fotografiind personalităţi şi dobândind celebritate şi avere. Din şirul personalităţilor care trec prin faţa obiectivului camerei de fotografiat se remarcă şi scriitorul Michel Houellebecq, ulterior un actant important în economia diegetică a cărţii. Sigur, e un cunoscut dar sofisticat artificiu postmodern, capabil să deturneze ficţiunea romanescă în autoficţiune. (Ne amintim că în Levantul, de exemplu, Mircea Cărtărescu îşi invita personajele în bucătărie, la cunoscuta cafea cu nechezol, marcă a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.) Printre cei fixaţi de protagonist în galeria „meseriilor simple” se află „Steve Jobs şi Bill Gates discutând despre viitorul informaticii” (parafrază  ironică a unor titluri de tablouri celebre) şi, bineînţeles, „Michel Houellebecq, scriitor” rugat să prefaţeze catalogul expoziţiei.

Despre ultima parte s-a spus că, în general, este mai slabă decât restul romanului, opinie în curs de clişeizare şi, desigur, nedreaptă, pe care unii – precum Raphael Sorin – se străduiesc să o demonteze subliniind latura sa parodică, de mixtură între un thriller şi o parodie, ca la J. H. Chase. Naraţiunea ia, într-adevăr, un aspect poliţist. Este găsit, tocat mărunt (la propriu), corpul lui Michel Houellebecq amestecat cu cel al câinelui său, arma probabilă a crimei fiind o maşină de tăiat cu laser. Acţiunea poliţistă, precipitată, nu are un final foarte clar. Jed Martin îl ajută pe comisarul Jasselin să elucideze o crimă atroce în care mizanscena îi derutează pe anchetatori. Îşi va găsi sfârşitul în linişte şi serenitate, într-o lume a şoaptelor, fără stridenţe vocale. Videogramele sale artistice vor fi expuse peste 20 de ani (în 2030), ca instantanee ale unei civilizaţii ultratehnologizate dar dezumanizate. Mai interesantă decât crima în sine este semnificaţia (iniţiatică) a morţii, pe care Mirel Bănică o numeşte (cam prolix dar argumentat) „Pedagogia morţii şi a descompunerii lente a individului, cât şi (sic!) a societăţii noastre occidentale” (Observator Cultural). Prin acronie, povestea se focalizează asupra experienţelor comisarului, practicant odată al unei religii asiatice care exersa meditaţia asupra unui cadavru (asubha). Obiectul acestei meditaţii iniţiatice se converteşte într-un simbol transparent al societăţii europene aflate în descompunere, după ce a pierdut valorile tradiţionale care îi asigura vitalitatea; familia, iubirea, munca sunt sufocate de manifestări parazitare (satele devin … „de vacanţă”, copiii sunt înlocuiţi cu mici câini de companie, bolnavii de cancer sunt eutanasiaţi, ONG-urile reacţionează cu cinism etc. etc.) Michel Houellebecq creează, într-adevăr, o apocalipsă a Europei dezumanizate, percepută de un ochi hipersensibil, capabil să fixeze pe retină sfârşitul esenţial aflat dincolo de toate acele lucruri şi evenimente care, însumate, sunt viaţa însăşi.

De aici sentimentul melancolic al dislocării esenţei umane, al pierderii identităţii sale afective, pe care La carte et le territoire îl transmite atât de convingător încât până şi cititorul mediocru, mereu vexat de stridenţe, pudibond şi limitat în spaţiul său cultural, îl poate agrea. Prin urmare îşi merită pe deplin celebrul premiu literar (care, în treacăt fie spus, face în bani … 10(zece) euro dar rămâne incomensurabil în stimă).

Viorica MEREUŢĂ – SORTA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala