ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Mitul lui Anteu

O altă lectură a unui mit, poate, uneori, să limpezească demonstraţia şi să-i dea un sens neechivoc. Şi viziunea se revizuieşte, în spiritul vremii: Prometeu este rebelul absolut al doctrinei romantice, Sisif e un etalon existenţialist. Eroul indică programul, noua paradigmă.

Pentru argumentaţia mea, Anteu, e de ales deoarece semnifică, într-un chip anume, condiţia noastră de pămînteni. Legendarul gigant era de neînvins cîtă vreme îşi putea înnoi forţele, atingîndu-şi mama, Geea, Adică Pămîntul. Heracles l-a putut ucide doar ţinîndu-l în aer, departe de Glie, un răgaz suficient de lung pentru a-l istovi.

Transferul de semnificaţii stă la vedere: Anteu e omul, care nu poate părăsi Terra fără a-şi risca soarta. A experimentat şi a imaginat în fel şi chip fatalitatea aceste legături. În fond, el este (la) capătul şirului de încercări şi mutaţii care a durat, pe planetă, trei miliarde de ani. E produsul de soi al Terrei. Şi Terra îl nutreşte şi-l apără de nenumăratele primejdii care l-ar putea nimici.

Dar o întrebare rămîne: în cel fel s-ar putea desprinde Anteu de mama Geea, fără ca (vreun) Heracles să-l poată ucide?

*

Pornind din partea opusă, m-aş fi simţit mai convingător dacă aş fi putut pomeni un mit al migrărilor, oricît de firav; ori măcar un zeu tutelînd migrarea. Pentru că, exagerînd, mai mult sau mai puţin, rămîne de văzut, omul e şi el un zoon, un mamifer care a migrat şi care nu şi-a pierdut cu totul impulsurile.

Ce-l califică pe migrator? Instinctul irepresibil de a o lua din loc, indiferent încotro? Dorinţa de aventură, de întîlnire cu necunoscutul, cu noutatea, cu diferitul? O pulsiune exploratorie? Mai prudent e să nu întîrzii în explicaţii împovărător de psihanalitice. Că nu poate fi vorba, pur şi simplu, de nomadul care, schimbînd locul, vrea să-şi schimbe şi destinul. Nici măcar de grupuscule de nestatornici, ce se mişcă după acul unei busole încremenit pe direcţia unui ipotetic Eldorado. Migrarea trebuie văzută statistic.

În spatele ei sunt de aflat mari presiuni, economice, demografice, climatice; existenţiale. S-au perindat populaţii, triburi, popoare, unele în căutare de păşuni pentru turme, altele fugind din calea duşmanilor, unele năvălind după pradă, altele întemeind cetăţi şi stăpîniri. Am migrat şi cei care păreau simbolul stabilităţii: agricultorii. Întîi spre zarea terenurilor virgine, apoi, cînd îndeletnicirea lor a dobîndit eficacitatea nescontată, preaplinul s-a revărsat peste oraşe, lăţindu-le şi aglomerîndu-le.

Limitele s-au topit, orizonturile s-au depărtat, într-o aceeaşi măsură cu prefacerile de comportament, de înţelegere, de cultură. Şi a venit şi clipa unei constatări şocante: nu mai e nicăieri de plecat; planeta nu mai are pete neexplorate!

*

Dar cerurile sunt cu adevărat vaste. Dintr-o dată, migrarea spre astre nu mai este contemplaţie, o biată ipoteză, ci un program de acţiune. E instructiv să aduni anticipările pe termen (foarte) scurt ce au urmat descinderii pe Lună. După unele, mai multe misiuni spaţiale ar fi trebuit să se fi întors de pe Marte, cu veşti insolite; iar mineritul pe Selene şi-ar fi săvîrşit deja debutul.

Iată acestea par mărunţişuri faţă de alte prevestiri lovite de entuziasm. A înflorit o vastă literatură a prognozelor, concurînd-o pe cea consacrată, a S.F. A apărut ufologia ca ştiinţă (după DEX!) şi s-a consolidat mitul farfuriilor zburătoare. Au fost imaginate fel de fel de nave în stare să străbată întinsele spaţii dintre stele, s-au pus la punct – teoretic, desigur – diverse strategii de căutare a inteligenţei extraterestre (dacă nu cumva ei ne tot caută şi nu dau de noi!); au fost propuse limbaje cosmice, s-a glosat pe necesitatea unui club (tot) cosmic, s-a vorbit, insistent, pe nenumărate voci, despre colonizarea Galaxiei. Pînă şi abonaţii teoriilor conspiraţiei au putut demasca existenţa unor forţe obscure ce uneltesc să ne facă să părăsim planeta ori, dimpotrivă, să ne înţepenească aici pe vecie (nimic nu mai este sigur!). Însă graba pare să aibă o explicaţiei: dacă, eventual, alţii au şi cucerit Calea Lactee? Nouă ce ne mai rămîne de făcut?

*

Toate acestea se petrec în vreme ce specia ne este vizată de varii pericole. Terra e o planetă cu resurse limitate. Pe lîngă această ameninţare, există destule altele: armamentele nucleare, bomba demografică, criza energiei, tensiuni ecologice şi alte posibile necazuri, pe care le putem descoperi şi în absenţa bunului domn Malthus. Ele sunt iscate de nesăbuinţa noastră şi pot detona pe neaşteptate. Dar sunt probabile şi evenimente determinate de evoluţia Universului, anticipate sau doar presupuse, care pot fi fatale planetei. Ne pot face aceste riscuri să ne părăsim căminul cosmic?

Eroul mitului nostru e constrîns să rămînă pe Glie. În afara planetei, expunerile pot fi mortale, proporţional cu distanţa. Radiaţii, capcane gravitaţionale, durata ameţitoare ale călătoriilor intererastrale şi efectele lor viclene. Pentru vechii navigatori, primejdiile mărilor erau bagatele în comparaţie cu cele ale cosmosului.

Încă două ipoteze apăsătoare. Dacă un Adam şi o Eva ar putea ajunge pe o structură „terraformată”, ce explicaţii vor convinge miliardele de oameni rămase să accepte întîrzierea pe o planetă ţintită de un dezastru iminent? În sfîrşit, vom mai porni spre stele după ce vom fi aflat, cu instrumentele pe care le avem sau pe care le vom inventa, că plecarea este inutilă, fiindcă în Universul accesibil nu există nimic pentru noi?

Astfel, Anteu rămîne pămîntean. Pămîntul este tărîmul vieţii. De o expresie anume, intolerabilă într-un cosmos ostil. Şi această viaţă, adecvată aici, trebuie ferită de gesturi ucigaşe ori sinucigaşe, oricît de neînsemnate par.

De fapt, omul a găsit soluţia străbaterii întinderilor imense dintre astre şi poate că asta e măsura geniului său. Dacă nu pleacă el (luînd cu sine şi o parte de Terra), o pot face substituţii săi. Aceşti substituţi, aceşti mesageri sunt copiii tehnologiei oameneşti: mereu mai iuţi, mereu mai capabili, mereu mai potriviţi să facă faţă unor condiţii extreme. Mereu mai inteligenţi. Fără complicaţii psihologice, netemători de moarte. În locul unuia, dispărut, distrus ori numai incapabil să mai comunice, pot fi trimişi alţii, mulţime, cu performanţe înnoite.

Şi se va întîmpla aşa pînă cînd, dacă evoluţionismul are temei, fiinţa omului va cunoaşte o mutaţie, o prefacere de natură să schimbe datele şi opţiunile prezentului. Peste cîtă vrem? Astfel de încercări privesc specia şi nu individul. Aşadar, peste milioane sau zeci de milioane de ani? Poate, dacă specia va rezista unei confruntări atît de lungi cu timpul. Şi va mai păstra, în memoria ei, fragmentul de oglindă al vreunui mit.

Dumitru IGNAT

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala