ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Poezia ca libertate şi rigoare. Grazia Dima şi Radu Ulmeanu

Poetă „cu carte”, Simona-Grazia Dima scrie şi eseistică, şi critică literară, – fericită alianţă între inefabil şi rigoare, termeni care definesc spiritul creator. Critica i-a întâmpinat fiecare volum cu încredere şi, adesea, cu entuziasm măcar fragmentar, cum reiese şi din bogata selecţie (26 de pagini) ataşată cărţii mai recente, La ora fulgerului (Cluj-Napoca, „Limes”, 2009)

De la bun început, poeta caută înţelesul „ecuaţiilor” între tensiunea temperată şi liniştea pândită de „căile beatitudinii”. Contemplaţia caută să pună stăpânire pe impulsurile matinale cerute de simţuri. Reuşeşte în bună măsură râvnitul „calm tensionat”, o discreţie trăită, benefică pentru cusătura versurilor. Nu înseamnă că tulburările dedalice sunt bine strunite, mai ales la nivelul metaforelor ample şi al discursivităţii. Prea plinul se confruntă cu „inocenţa cărturărească”, se resimte în reveriile „focului” şi în confesiunile rănite. Încât labirintul va fi străbătut fără calcule matematice.

Poemele avute în vedere în aceste note sunt prelungiri, recapitulări sau animări ale poemelor anterioare. În definitiv, Simona-Grazia Dima se află mereu (şi special de data aceasta) „la ora fulgerului”, unde e tensiunea cu surprize care incită spiritul împotriva vegetării. Nu şi a fertilităţii ca semnal al dualităţii  foc-apă, lumină cerească şi lăuntrică, „lume de apă” şi „fiinţe albastre”, materie şi mister. Viziunile muzicale se întâlnesc, la modul răsăritean, cu „povestea” lină, închipuind o atmosferă uşor hieratică,  „lumina curge cum n-ai fi bănuit, regina  are loc/ cât vrea, stă în noian de văluri,/ câini de lavă o înconjură-n sala uriaşă,/ pardosită cu lespezi bălţate, hilare…” (Viziune în Cnossos. Spre sala reginei). În scrisoarea astrologului Li către soţia sa imaginarul desenează, ca într-o frescă bizantină, o „perioadă de duioşie”, odăi, babuini năzdrăvani, heleşteie pe care rătăcesc lebede cu ochii închişi. Mai vechea atracţie pentru simbolurile orientale continuă să descrie o lume pitorească, ritualică şi, totodată, dramatică (dervişul, ascetul, jidovul rătăcitor), socotită un centrum al rătăcitoarei Mawlana.

Imaginarul/visul se îmbracă în sonorităţi pulsative ori gracile. Lângă fulger mereu se află un înger. „Fiinţele albastre” vin de sus, inclusiv cu norii, şi se înfiltrează în „fiinţele mici” şi în adâncuri, vrednice de anamorfoze. Se remarcă aici cum poeta trece de la tablouri statice, viu colorate, atinse oarecum de un flux imaterial, la neliniştea albastră, metafizică. Şi aşa parabolele ajung în focul vieţii şi în răcoarea terestră. Acest traseu e presărat cu scene livreşti (ca în Doamna Reis) sau, rareori, intimist declamative (Dragoste,Tu), cu dialectica obsedantă a luminii şi umbrei, a dimineţii şi apusului.

„Lupta” se  pierde, uneori, în metafore policrome, de obicei compuse genitival („cerneala făgăduinţei”, „limba melancoliei” „culori în zvârcolire”, „în spatele culorilor”, „în vârful culorilor mute”). Alteori poezia se înarmează clamoros şi intră „în miezul unei clandestinităţi contemporane”. Coboară pe pământul unde nu lipsesc tenebrele, dar, cum poeta a spus de atâtea ori, găseşte motive de empatie „cu lucrurile, fiinţele mici/şi ceilalţi necunoscători de numere,/ cu cei ce nu au nevoie de dovezi” (Vietate). La un moment dat, ea ne invită patetic şi moralistic, „să schimbăm lumea”. Printre arcane, ironia neputincioasă se simte mai bine în ipostaza sarcasmului: „Zumzetul din paiul vieţii m-a izbit şi-am renunţat la traiul meu banal,/ în perspectivă strălucit,/ pentru ASTA” (Ritualuri uitate, acvatice). Iar scurtul poem dedicat „tinerilor”, „mânjiţi într-una cu verde”, nu-i decât un exerciţiu pe corzile satirei renversée, care merge mai la ţintă, deşi în registru pseudo-narativ, apărând poezia de asaltul deturnării de la matcă. Totdeauna poeta ajunge „la locul faptei – viaţa”, chiar dacă mai întârzie în vis. Unul dintre vise, iată, este parabola fraţilor din zori şi de la asfinţit: „unul blând şi mic,/ celălalt negru, cu faţa/ întoarsă spre ziduri”, ca într-o „dramaturgie a roţii” (Prefigurare).

Mai în apele sale Simona-Grazia Dima se simte în confesiunile căutării de sine, „un sine spălat până la ultimul luciu”, şi pune în mişcare ochiul „adânc” pentru a renaşte ceea ce s-a stins sau nu mişcă. Acum, „lucrurile şi cuvintele” penetrează „raza” poetică, lumea la scară mică dobândeşte valoare sacrală. Aşa se împlineşte adâncirea în „viaţa abisurilor” şi în lumina cunoaşterii, o poezie care scormoneşte misterele de la începuturi şi de oricând, golurile şi plinurile, absenţa şi fluiditatea. Astfel „am fi noi înşine, aceiaşi,/ fără teamă”: „Amurgul, zorii,/ în deschiderea/ zilei prin noi”, „rit de lumină”.

Cel mai frecvent în aceste versuri rămâne paralelismul dintre motivul fulgerului (cu sinonimele flacăra, lavă, foc) şi cel acvatic, amândouă constituind fundamentele vieţii palpabile şi spirituale.  Discursivităţii îi răspunde tăcerea cu dubla ei conotaţie, a iluminării şi a visului. Şi chiar a unei „acute actualităţi”: „De ce n-ar fi tăcerea mai cutremurătoare / decât tunetul?” (Actualitate). Totul perceput ca aripi de sau ca pod de trecere de la pământ la cer: „Erau peşti, apa le mărea/ trupurile, alunecarea mută./ Vedenia asta părea fericire./ Se făcea un pod mai uşor de trecut/ pentru lacrimi, pentru făpturi/ înfăşurate în giulgii, pentru dervişii-nseta./ Fiindcă apa mărea peştii, mirajele, frica,/ pentru asta îţi aşteptai aripile” (Prefigurare). Poeta ştie că tăcerea e purificatoare, că absenţa amână revelarea miezului. Pentru ea, mărturiseşte fără prea multă sugestie, nu există linişte, nici în întuneric, nici, mai ales, când apa şi focul sunt împreună, iar «aripa neagră-albăstruie” freamătă în cuvânt. Există, totuşi, în vis, un loc fast, o insulă/”cuib plină de cuvinte, „o lume de ierburi”, un centru spiritual primordial, ameninţat şi acesta, în ordinea realului, de invazia tentaţia destrămării.

Descripţia volumului La ora fulgerului indică o paritate, cât priveşte valoarea, cu volumele anterioare ale Simonei-Grazia Dima, o reocupare a terenului propriu. Motivele şi scriitura, recognoscibile pentru chipul acestei poezii autoreflexive şi implicate, sunt supuse extensiei şi împrospătării.

Bineînţeles că e un loc comun să spui că poetul veritabil se relevă în excelenţa simţirii şi construcţiei poemului. Şi acest lucru e observabil cel mai bine în lumina sonetului, dacă există vibraţie şi meşteşug. Radu Ulmeanu s-a devotat mai demult speciei, într-un volum întreg, Sonetele din Nord, în alte volume şi, acum, în Prăpastia numelui (Satu Mare, „Pleiade”, 2009). Cum vede poetul bijuteria, spune în acea carte anume consacrată: „Sonetul este patria a doua/ ce-i mie hărăzită prin destin,/ mă simt în ele precum pe floare roua/ şi el mă locuieşte cristalin.// E-o sărbătoare calmă, însorită,/ prin care trec tempestele rapid./ Abia o ploaie dă şi se excită,/ uscând pământul, aerul torid.// E luna mai a vieţii mele coapte,/ cu fructe pârguite în cireşi/ şi stele uriaşe peste noapte// şi perii genei tale lungi şi deşi/ mi-i dă şi coapsele prelungi, inapte/ de-a te lăsa din raza lor să ieşi”. Spiritul tânăr, arta, sărbătoarea, iubirea luminează haina scumpă a sonetului; pe lângă el mişună umbrele fără să-l întunece, de multe ori carnea e „tristă, vai, ca-n Mallarmé”, dar cuvântul îi imprimă dăinuire.

Începutul noului volum pare să nu aducă nimic nou în mişcarea poeziei lui Radu Ulmeanu. Sunt confesiunile cunoscute, cuvintele, deşi altele, nu depăşesc dicţiunea de până acum, s-ar crede că stagnează într-un echilibru fragil: obsesia sau calmul asfinţitului, singurătatea, memoria, rănile, ruga, himerele. Ieremiadele au ceva din tonalitatea „psalmilor”, „notele” înregistrează, simplu, bacovian, amurg, tristeţi şi „lacrimi”.  Prin vecinătate, poetul recuperează romanţa şi pastelul (autumnal). În această fază, bună inspiraţie denotă Retorica umbrei, Fără nume şi sonetul Din Nord, de unde voi cita, exploatând spaţiul, numai terţinele: „Ori poate – cine ştie – eşti din nou/ o flacără ţâşnind abrupt din stele/ spărgând această coajă ca de ou//  a lumii ce întinde-n spaţiu grele/ tăceri tânjind ca din cavou/ spre existenţe noi, dintre zăbrele.

De-aici încolo, îl redescoperim pe Radu Ulmeanu cel mare. Mai întâi, cu erotizarea fiinţei, cântecul cărnii şi, la polul opus, complementar, dar mai nou, „jurnalul” în două episoade. Mâna ziaristului se uneşte cu discursul împănat de oralitate şi cu valorile expresive ale poetului satiric, în scene cotidiene şi personaje politice, nume proprii. Radu Ulmeanu e, nici vorbă, un „om revoltat”. „Pe măsura păcatelor” arată România de ieri şi azi, stăpânită de nedemni demnitari adulaţi de „oameni de litere sau artişti” sfârşind cu „filosofii”: „Ce s-ar putea spune la urma urmei/ despre poporul ce scoate la lumină/ asemenea personaje, despre continentul ce-şi asumă/ o asemenea ţară, despre planeta pe care se înşurubează/ un asemenea continent,/ despre sistemul solar în care se petrec asemenea gogomănii”. Satira e în stare pură, aproape prozastică, nu departe de a marilor noştri poeţi civici, ar pe voce proprie: „O simplă trăncăneală, iubite auditor-cetitorule,/ căci iată semnele vremii sunt cât se poate de sordide,/ istoria o ia pe trei cărări înainte, de parcă s-ar fi îmbătat/ bându-ne sângele alcoolizat de stres şi de nebunie/ şi nu mai vreau să spun nimic/ despre ceea ce se deschide/ în faţa noastră” (Vorbe). „Pactul autobiografic” şi amintirea se răsfaţă „într-o totală libertate cu care nu prea mai am ce să fac, ce e drept”.

Pornirea aceasta nărăvaşă se potoleşte în glososonetele pe teme din Glossa eminesciană. Problema elaborării şi a libertăţii îşi găseşte acum o expresie deplină. Întru totul noi, despre prozodie vorbind, sunt alte sonete, dar mai ispititor este Parfum, în nobila tradiţie a endecasilabului de la Petrarca încoace. Cu regret, nu-i loc pentru citare.

Secţiunea finală este cea a poemelor în proză. Excelente. Partea cea mai proaspătă. Libertatea n-are oprelişte, decât doar construcţia pretensivă, dar aparţinând tot de domeniul libertăţii creatoare. Nu se renunţă decât la structurile versului. Celula germinativă este metafora, ca la Baudelaire, Rimbaud şi Mallarmé, Russo, Macedonski, Vinea, Bacovia (Bucăţi de noapte). La sonetistul Radu Ulmeanu nu e neapărat o răzvrătire împotriva codificărilor. Structura e tot bine organizată, „proza” se încarcă, în conţinut, de poezie, iar cuvintele obişnuite caută forţa misterioasă dincolo de limbaj. Poetul e mânat de pofta istoriei, de viaţa lumii, de mizeriile contemporane: banul, desfrâul, corupţia, barbaria, dramele. Şi moartea. Pamfletele sunt delicat-brutale, melancolic-îndurerate: „La porţi – iată porţile – stau îngerii, aşa cum s-a şi spus, cu spadele de flăcări. Le mormăim parola tristă la ureche. Se fac că nu aut. Se fac că ne ignoră. Alţi îngeri, voalaţi, ne îmbrâncesc pe treptele de aur ce urcă. Suim gâfâitori. Sus, îngeri mulţi, strălucitori ca sorii, privesc acolo, înainte. Cu toţii în extaz. Privirea loc, ca o beţie. Acolo. Şi noi? Locul e gol. Beznă. Extazul îngerilor este beznă. Nici nu ne lăcrimează ochii.” Se vede cum construcţia bivalentă pune accentul mai mult pe dinamică decât pe mlădiere. Starea lirică stă în energia cu care explorează regiunile complicate ale conştiinţei.

În Animalul de aur alternează capacitatea de a se apropia de poezie cu distanţa de unde priveşte sordidul: „Animalul de aur şi-a aruncat harnaşamentul în nori. Copitele umblă încet pe spinarea pământului. Râsetele trag copacii în sus, mişcă frunzele. În pădure nu se mai aude nici scrâşnetul cuţitului, nici clipocitul sângelui, ce nu mai curge nici el. Gâtul a rămas deschis. Buza roşie a rănii atrage insectele toamnei. Copilul visează că îşi continuă plimbarea, de mână cu femeia ce-i era mamă. Dar ea a şters cuţitul, l-a pus cu atenţie la loc în poşetă, între oglindă şi rujul de buze…”  Dacă în poezia propriu-zisă, mobilul principal era acel état d’âme, aici punctul de plecare îl constituie mereu un subiect din realitate. Se petrece, adică, un proces de obiectivare, însă foarte slab, şi anume în direcţia realizării doritei „sistematizări.

Halucinanta Cutremurare se produce în faţa morţii, iar Pădurea nebună este însuşi toposul vieţii noastre: „Trăim într-o pădure nebună. Psalmii pe buzele noastre descriu totul ca pe o dulce plecare. Nici în sus, nici în jos. Plecând plecatele frunţi. Planul divin ricoşează pe tâmplele abia cioplite. Clopotele uranice aniversează primul diluviu.”

Fără nici o exagerare, prin scenariile autobiografice, prin regalitatea sonetului şi prin cele patru poeme în proză, Prăpastia numelui validează încă o dată „numele” autorului său. De la care se prevăd încă alte surprize.

Constantin TRANDAFIR

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala