ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Siegfried

„Siegfried” e un roman aparte! Deşi am început să-l citesc într-un mod alert, având presentimentul unei nereuşite, aşteptând aşadar să-l termin mai înainte de a-l începe, constat acum, cum, după ceva zile de la lectură, încă au rămas câteva subteme care mă fascinează. Dacă ar fi să-l cataloghez în câteva cuvinte, atunci aş zice simplu că e povestea, subliniez, povestea neverosimilă a reîntrupării răului. Dar e cu mult mai mult…

În primul rând, suntem atenţionaţi de chiar personajul principal: ceea ce vom citi nu e un roman istoric, nu trebuie privit astfel pentru că ar fi prea puţin. Dar nici nu poate fi încadrat cu foarte mare uşurinţă în vreun gen anume, dată fiind construcţia inedită, cât şi maniera fascinantă de a combina mai multe registre. Principiile ordonatoare ale materialului epic par la prima vedere cele obişnuite: timpul şi spaţiul sunt bine precizate, saltul către rememorarea unor evenimente subordonându-se logicii. Însă, mai presus, autorul romanului e interesat de un subliminal proces de valorificare a fanteziei. Cu atenţie, vom lua act asupra felului în care fantezia nu trebuie privită nici prin lupa romanticului, nici dinspre chefurile ludice ale literaturii postmoderne, nici tributar Renaşterii etc. Harry Mulisch propune un discurs literar al cărui coerenţă e dată tocmai de capacitatea de a se (auto)intertextualiza. Nu ştiu în ce măsură Mulisch a ştiut să-şi stăpânească fantezia; recunosc că, înspre final, autorul ar putea mai degrabă împins în afara operei de un suprapersonaj, identificabil doar în parte, dar care poartă amprentele definitorii ale fricii.

Harry Mulisch s-a născut în Haarlem, fiu al unei evreice şi al unui austro-german cu puternice convingeri naziste. Mulisch şi propria mamă au fost la un pas de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare, dar au reuşit să scape graţie felului în care tatăl său a colaborat cu regimul nazist, din postura unuia dintre conducătorii unei bănci importante. Totuşi, bunica sa a sfârşit într-un asemenea lagăr. În 1961, Mulisch avea să scrie o serie de articole ce au avut un impact deosebit, articole legate de procesul lui Eichmann, arhitectul Holocaustului. De altfel, întreaga operă a lui Mulisch poartă urmele atrocităţilor războiului; mai târziu, avea să afirme: „Eu sunt Al Doilea Război Mondial”. Pentru a înţelege mai bine resorturile romanului în discuţie, mai precizez că, în copilărie, Harry a fost crescut mai degrabă de „o fată-n casă” (Frieda Falk), decât de proprii părinţi. Fictiv, Harry Mulisch se mai naşte şi odată cu propriul personaj – Rudolf Herter, un scriitor de succes care se află în Austria, într-un turneu de promovare a ultimului roman. Fie şi sub semnul cotidianului, fluxul conştiinţei rămâne martorul prezent în faţa dilemelor şi a experienţelor mai puţin fericite ale autorului. Acesta ajunge să-şi obiectiveze sensul vieţii: „Poate că trebuia odată să noteze toate astea. Ar cam fi fost timpul să-şi scrie memoriile dacă, de fapt, întreaga sa operă n-ar fi constat din memorii: nu doar ale vieţii sale reale, ci şi ale imaginaţiei lui, cele două lumi fiind inseparabile”.

Preocupat de un posibil subiect al unui nou volum, Rudolf Herter ajunge să fie obsedat de chipul „răului suprem”, Adolf Hitler. De fapt, în timpul interviului acordat unui reporter local, scriitorul (acum putem citi deopotrivă Harry Mulisch şi Rudolf Herter) înţelege că Hitler a rămas de fapt necunoscut: „Între timp i s-au dedicat mii de studii, dacă nu cumva mai multe: politice, istorice, economice, psihologice, psihiatrice, sociologice, teologice, oculte şi mai ştiu eu de care. […] N-am citit tot, căci pentru asta o viaţă de om e prea scurtă, însă dacă cineva l-ar fi explicat în chip satisfăcător, aş fi ştiut. El a rămas la fel de enigmatic. Toate aceste aşa-zise explicaţii n-au avut alt efect decât să-l facă şi mai puţin vizibil, ceea ce lui i-ar fi oferit o satisfacţie foarte mare. Cred că acum el este în iad şi se prăpădeşte de râs. A venit vremea ca asta să se schimbe”. La ce metodă va apela? – „Poate că ficţiunea este plasa în care el poate fi prins”. Într-adevăr, de aici încolo începe „adevărata poveste”: la Berghof, Adolf şi Eva vor avea un copil, ceea ce istoria nu a consemnat. Informaţia îi este oferită lui Herter de un cuplu de bătrâni rezidenţi în Austria, ce în trecut au jucat rolul de părinţi ai micului Siegfried – copilul lui Hitler. Copilul nu avea cum să fie recunoscut de Fuhrer mai ales pentru faptul că o întreagă naţiune se identifica cu un personaj ce purta atributele zeilor. După cum arătam, copilul le va fi încredinţat soţilor Falk, ea – menajeră, el – majordom, amândoi sută la sută arieni, conform datelor pe care Hitler le deţinea. Eva Braun născuse într-o locaţie strict secretă iar odată reîntors la reşedinţa de la Berghof, tânărului Siegfried i se pregătea, peste ani, odată cu recunoaşterea ca fiu legitim, şi un Imperiu la care visase Adolf Hitler, anunţat în „Mein Kampf”. În plan secund, e de urmărit viaţa de la Berghof, cu tot ce presupune aceasta: Hitler şi Adolf faţă în faţă, Eva Braun / Eva Hitler, apariţiile celor mai însemnate nume ale SS-ului etc. Cursul istoriei avea însă să nu îngăduie planurile lui dictatorului. În paranteză, romanul conţine spre sfârşit câteva pagini salvate din jurnalul Evei Braun, cea care află de uciderea propriului copil şi care ulterior va încerca să înţeleagă motivaţia propriului soţ. Plecat de la Berghof, înspre sfârşitul războiului, Hitler va trimite un om de încredere, responsabil pentru a-i convinge pe soţii Falk de a-i omorî propriul copil. Sideraţi, aceştia aproape că nu pot accepta inumana decizie a Fuhrer-ului şi sunt tentaţi de a o refuza. În ultima clipă, vor conştientiza că dacă procedează aşa, istoria nu va mai avea nicio oportunitate de a recupera adevărul, drept pentru care se ajunge la cruda scenă a crimei, relatată de cel care îi devenise lui Siegfried tată adoptiv: „Lumea nu există. Nimic nu-i adevărat. Nimic nu există. Îndoioaie un genunchi şi arată încă o dată cum trebuie ţinut pistolul. În glumă, îndreaptă ţeava spre fruntea lui Siggi. În clipa în care copilul începe să râdă, trage. Stropit de sânge, continuă să privească locul unde adineauri încă mai era zâmbetul lui Siggi. Nimeni n-a văzut ori auzit ceva. Închide ochii şi coboară lent pistolul până când ţeava atinge corpul imobil, iar în acest răstimp îşi zice în sinea lui: «Nu eu l-am omorât. Hitler l-a omorât. Nu eu, Hitler. Eu. Hitler»„. Confesiunea bătrânilor frizează nebunia, e o dovadă că adesea realitatea e cu mult mai ofertantă decât ficţiunea însăşi. De fapt, e lumea Răului, a Răului suprem, ce va reveni fără întrerupere şi care, la final, va aduce moartea lui Rudolf Herter. Herter conştientizase importanţa mesajului: „… asta e puterea absolută. Nu trebuia să dea nicio comandă pentru a i se împlini voia, avea putere asupra oamenilor aşa cum alţii au numai asupra propriului lor corp. Dacă cineva vrea să ia un pahar de pe o masă, nu trebuie să dea nicio poruncă mâinii: face asta pur şi simplu. În comparaţie cu Hitler, toată lumea era paralizată”.

„Siegfried” e un roman care te apasă, romanul unei conştiinţe care duce o luptă disproporţionată. Mai mult, intrăm şi într-o zonă ocultă, unde e avansată ideea că Răul poartă diferite măşti, devenind aproape de nerecunoscut. „Siegfried” e romanul celor ce ar putea fi interesaţi de o repunere în scenă a fermecătoarei poveşti Tristan şi Isolda, al celor ce sunt părtaşii muzicii lui Wagner ori a „voinţei de putere” obiectivată de Schopenhauer. Totuşi, respectând şi credinţa că negrului i se va opune fericit albul, „Siegfried” e şi romanul celor care înteleg de ce „la început, când s-a născut, nu s-au bucurat decât părinţii lui; mai târziu a fericit întregul popor german, apoi şi pe cel austriac; iar când a murit, s-a bucurat întreaga omenire…”

Marius MANTA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala