ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Sorin Gherguţ – poezia vie

Seducţia cititorului

De obicei rezervat sau chiar sceptic în faţa poeziei, m-am trezit de această dată în faţa unui discurs seducător, care confirmă afirmaţia lui T. O. Bobe de pe coperta a patra a cărţii: „…versurile lui Sorin Gherguţ (…) produc la citire crampe mentale şi eliberează apoi în tine endorfinele care să-ţi dea încrederea că poezia încă este posibilă.” Ei bine, Orice (Bucureşti, „Pandora M”, 2011) este dovada vie că poezia trăieşte. Dincolo de (re)inventările unor poeţi ca Ioan Es. Pop, Ioan Mureşan sau Liviu Ioan Stoiciu, puţin sunt poeţii din tânăra generaţie care chiar să fi reuşit să impună în literatura de după 2000 o manieră atât de personală de a scrie. Poezia lui Gherguţ chiar se ţine minte, chiar impune o forma (nu neapărat mentis). El e un SGB rafinat, prelucrat până la poleire. Dacă la primul izbeşte talentul, expresia căutat brută, la Sorin Gherguţ te atrage artificiul, construcţia, permanenta strunjire a unui limbaj poetic adecvat. Şi unul şi celălalt scriu o poezie deşteaptă, livrată în ambalaje diferite, care vizează acelaşi rezultat: seducţia cititorului.

Odă/ o dă lenei

Pluteşte în textele lui Sorin Gherguţ un aer de sictir superior, un lasă-mă să te las sublim, care transformă volumul într-un adevărat elogiu al lenei: „- de extincţie mi-e groază un pic mai puţin decât mi-e groază de muncă// a face decât a nu fi mă-nspăimântă ceva mai tare// producţia, serviciile-mi iscă mai degrabă oroare (decât că se moare) (…) Cea mai intimă pornire a mea: a renunţa: să o las baltă/ e dorinţa mea cea mai veche şi cea mai înaltă.” (IV. Pauză pururi pauză). Din acelaşi ciclu, Munci zile neplăceri,  face parte V., care se deschide atât de înalt eminescian pentru a se prăbuşi băşcălios-grav: „nu credeam s-ajung/ a munci vreodată// a presta un serviciu, a produce ceva/ a presta cîndva un serviciu, a produce vreodată ceva// eu mereu voi scrie versuri// eu şi mort voi scrie”. Dintr-o astfel de perspectivă, aspiraţia supremă devine rezidenţa, bursa: „(nu doar o lună de zile, ca la Tescani/ nu o bursă pe care s-o sparg pe căldură, lumină, pe/ Bourgogne, pe Bordeaux/ pe Jidvei, pe Tohani/ vreau o rezidenţă de o mie de ani” (tratat despre buna travestire) în care se întrevede posibilitatea unei existenţe creatoare.

Intertextu, intertextu

Spre deosebire de postmodernişti, pentru care intertextul e un instrument prin care se întorc parodic către tradiţia poetică, la Sorin Gherguţ el devine obiectul însuşi al poeziei, fiind omniprezent. El creează un orizont de aşteptare, nu atât la nivelul identificării, cât mai ales la nivelul meşteşugului. Autorul întreţine astfel o vie curiozitate, cititorul fiind nerăbdător să vadă ce va urma. Iar aşteptarea merită mai întotdeauna: „scrie-mi-ar numele iar pe certificatul de naştere/ să reînsuşesc mersul şi limba, să merg la şcoală din nou…” (p. 111), „închei acest vers şi călare/ pe măgarul lui buridan (up buridan’s ass) rămân/ în conul de beznă dintre doi aştri bej (made în mureş) din fîn// cu raze de paie/ le smulg mi-e frică că vine altul şi le îndoaie// dar (i-auzi colea) inima are raţiunile ei pe care măgarul lui/ buridan (căpitan de pai) nu le cunoaşte (pp. 121-122), „ordine-n far, ordine-n vitrină şi ordine (mai presus de orice) în fotografie/ (o chestiune de arte şi [nomina otiosa] de meserie)” (p. 48).

În textele sale, Gherguţ o întoarce spre sensuri mereu imprevizibile, conexând registre diferite, pentru a scoate efecte de o simplitate uimitoare: „Eu, Gherguţ – ce spun Kripke şi Searle despre numele proprii?/ – la 25 de ani, sunt cum sunt – pentru că am fost cum am/ fost? Nimic nu mai poate începe cu mine./ Acoperă-mi inima cu ceva sau mai bine cu altceva, pur şi/ simplu cu altceva, acoperă-mi inima rasă proaspăt cu o şapcă/ (cu I Love N.Y), cu o şapcă kaki// sau o şapcă cum are la noi la cenaclu I. B. sau P. C. (p. 58)

De la umor la autoironie

Nu credeam (nici eu) să-nvăţ a râde citind poezie, dar Sorin Gherguţ reuşeşte performanţa de a converti intertextualitatea postmodernă în umor inteligent şi, totodată, poetic. De la Marin Sorescu încoace puţini sunt cei care să fi reuşit să îmbine registrul liric şi cel comic cu o asemenea dezinvoltură. Lejeritatea este cuvântul definitoriu al cărţii. Gherguţ trece prin literatură sprinten, fără inhibiţii, parodiază în stânga şi-n dreapta, cu un firesc de invidiat: „vameşului îi şade bine cu frontiera/ spaţiului, desigur, cu sfera/ semnelor le stă bine cu nodurile”. Umorul său poetic devine un modus vivendi. Se pot cita în acest sens zeci de versuri: „(toate drumurile noastre au la capete dezastre)”, „supt cu paiul de o nu chiar străină, cu gust rujată (cu rost deschisă) gură”, „pe o stradă nu ştim care/ care va să zică că nu le are” etc. De altfel, e suficient să enumerăm subcapitolele cărţii pentru a înţelege întreaga partitură. Ele se cheamă rigor vortex, şlagăre în devenire, Paper Gem, jacks files, Orice final. Poetul scoate efecte remarcabile din orice. Iată-l cum traduce, subversiv, un titlu de text: out of time and back in time, care devine „clipă stai, revin în cinci”. Un altul sună cum nu se poate mai autoironic, (şlagăr în devenire), şi începe astfel: „nu mă lăsaţi (vă rog frumos) să mor/ la marginea nici unei mări”. În tot ceea ce scrie, poetul e un umorist melancolic.

De la fonem la poem sau despre spectacolul rimei

Poezia lui Sorin Gherghuţ e, horribile dictu, un spectacol. Unul, evident, regizat. Se ia un autor, Sorin Gherguţ, care se plânge întruna, care îşi subminează propriile-i versuri în speranţa că, printr-un soi de psihologie inversă, cititorul îl va contrazice şi îl va aprecia: „Sentimentul că f. timpul cititorului şi îl f. şi pe al meu, timp şi nervi./ Aproape orice aluzie livrescă mă crispează, intertextele/ proaspăt forjate îmi induc o senzaţie de leşin./ Despre rime mai bine să nu mai vorbim.” (spaţiile albe de la capăt de rând îmi fac greaţă).

Sorin Gherguţ e un Şerban Foarţă dezabuzat, chinuit de plăcerea de a scrie. Pentru el poezia chiar (se) face, se obţine printr-un proces de rafinare industrială a cuvântului: „cu o viteză + ? brăzdând spaţiul în toate direcţiile şi toat (sic!) dimensiunile/ ubicuu ubicou ubicool// şi totuşi nu e destul// (ubicul ibi bene)// aş putea (şi ubicuu să fiu) dar mi-e lene” (V bis.) De altminteri, el explică acest proces în orice vs. orice, un fel de artă poetică răsturnată: „orice, optim orice, scriu la tine de când mă ştiu şi mai bine,/ bat la tine la maşini ca la fasole, scriu la tine pe întuneric şi/ pe lumină, zi noapte zi/ mă ocup de tine mai mult decât m-aş ocupa de copii// şi/ degeaba/ oricum degeaba// nu eşti decât o scuză că nu-mi fac treaba/ cum se cuvine, că nu mă pricep decent riguros la nimic (…) orice, eu te-am scris, eu te şterg, eu te-am scos, eu te ard,/ sau mai bine te vînd// un ciclu pentru un poem, un poem pentru un vers, un vers/ pentru un cuvînt, un cuvînt pentru un fonem”.

Plăcerea rimei e pretutindeni şi creează aşteptări din partea cititorului pe care îl prinde în acest joc textual de efect: „…de undeva a pornit către mine o broască ţestoasă// cu intenţii vădit criminale, urmărită fractal de ahile// rima la acest vers, evidentă, e: zile// (câte rămase?). Deci estimez cîte zile// cîte şanse…” (p. 17) Într-o lume obişnuită să hulească rima, Sorin Gherguţ resuscitează mecanismele incantatorii ale textului inversând relaţia formă-fond prin preeminenţa primeia. În versurile sale forma (rima) impune mesajul, pe care îl (a)trage după sine. Totul pare subordonat spectacolului însă ascunde o căutare care ni se livrează sub forma hazardului textual. În fapt, Orice ilustrează drumul de la fonem la poem ţi invers.

El scrie nu doar poezie, dar şi o poezie despre scrierea poeziei. Paginile cu inserturi biografice şi mai ales cele teoretice sunt cele mai artificiale, vădind un efort inutil de persuadare a cititorului: „Pe de altă parte, la sfârşitul săptămânii, am de predat manuscrisul unui volum de poezie (intitulat provizoriu Orice). Pentru care am primit (şi cheltuit) deja o bursă, pentru care am petrecut o lună, octombrie, la Tescani. Ce porcărie, îmi vine să zic (rimează cu, mai sus, volum de poezie). Pe cine interesează? Mă refer la insertul ăsta biografist, dar în general, la urma urmei, şi pasajele cu ritm şi rimă, şi revival-ul  de o minimă consistenţă, ceva care să merite consumul de timp şi (minim) efort?” (tratat despre buna travestire) Salvarea vine însă din şi prin umor, Gherguţ reuşind să nu devină niciodată grav.

Concluzii

Orice e un exerciţiu de virtuozitate prin care Gherguţ câştigă pariul cu poezia demonstrând că ea este vie şi că se poate face poezie din… orice.

Adrian JICU

P.S.: Cât despre paper jam session, aş prefera şi eu „de o sută de ori să ne întâlnim într-un dreptunghi verde, pe iarbă, cu/ mingea la picior/ la mine sau la tine (oricum ajunge la mine, şi peste puţin la/ tine în poartă/ oricum te voi bate la scor)/ ipocrit scriitor”. 

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala