ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Superbebeluşi de YouTube

Mijloc de secol nouăsprezece. Anglia. Cititorii lui Dickens, pasionaţi, citesc într-un ziar primul episod din Dombey and Son. Totul începe  cu un bebeluş înfăşat cu grijă, aşezat într-un pătuţ în faţa unui şemineu, în timp ce tatăl lui stă într-un colţ întunecat, gânditor. În imaginaţia naratorului, interesat să insereze în text aluzii la desfăşurarea viitoare a acţiunii, bebeluşul pare o brioşă ce a fost pusă la copt. Timpul, personaj deloc neglijabil, va netezi cu dosul secerii sale nenumăratele cute ale feţei roşii a copilaşului adormit, pregătindu-şi astfel calea către nişte operaţiuni cu mult mai adânci…

Începutul secolului al XXI-lea. Milioane de oameni care au sau nu copii, tineri sau bătrâni, din America până în Japonia, se uită pe YouTube la un filmuleţ în care un bebeluş râde din toată inima lui la tatăl său. Cei care nu îl văd pe YouTube îl văd la televizor, pentru că „evenimentul” e transmis cu satisfacţie de către televiziunile încântate să îşi termine şirul de ştiri apocaliptice cu imaginea nevinovată a bebeluşului, altfel destul de banală. Imaginea e reală, neprelucrată, motiv pentru care e sincer apreciată. Plăcerea resimţită de telespectatori durează fix cât filmuleţul şi e la fel de profundă. Încruntării provocate de dezastrele omenirii i-a urmat un rictus aproape neîncrezător, poate o scânteie de speranţă că, pe undeva, lumea mai poate încă să fie bună într-o zi. Evident, părinţii, dar mai ales mamele, au fost cuprinşi de un mic extaz, plănuind deja cum să-şi surprindă odrasla într-unul dintre momentele sale de graţie poznaşă şi cum s-o arate lumii întregi. De Dickens au auzit un număr mult prea mic de oameni. Copiii săi năpăstuiţi nu mai interesează pe nimeni, iar metaforele sale premonitorii sunt analizate doar pe la vreun seminar de literatură, de către studenţi care se gândesc, plictisiţi, tot la bebeluşii de pe YouTube.

Bebeluşul în secolul al XIX-lea faţă în faţă cu superbebeluşul mileniului al treilea: aşa s-ar putea sintetiza relaţia dintre cele două tablouri de mai sus. Bebeluşul tradiţional e o fiinţă care doarme, mănâncă şi, eventual, plânge, o fiinţă în care patimile omeneşti nu s-au trezit încă, emoţiile sunt trăite fără rest, în mod absolut, iar raţiunea nu umbreşte nicio percepţie. În limba engleză, după cum ne spun gramaticile, când te referi la un bebeluş, trebuie să foloseşti, de obicei, pronumele neutru „it” (cel care trimite la obiecte neînsufleţite sau la fiinţe non-umane). Sigur, dacă ai în minte imaginea clasică a bebeluşului în care conştiinţa încă nu a căpătat formă definită, poţi să găseşti motive „filozofice” pentru desemnarea lui printr-un pronume ce pare că dispreţuieşte natura superior-umană a respectivei fiinţe. Dar dacă eşti un autentic degustător al giumbuşlucurilor filmate ale copilaşilor secolului XXI, îţi vine să reformezi gramaticile retrograde. Iar dacă te-ai uitat încântat la comedia de mare succes a anilor ’90, Uite cine vorbeşte, cu John Travolta şi Kirstie Alley, eşti convins că doar ignoranţa îmbâcsită a secolelor trecute putea să dispreţuiască printr-un pronume neutru potenţialităţile de înţelegere şi exprimare ale bebeluşilor.

Sigur, mai există şi posibilitatea să fii un scriitor filozof, precum Pascal Bruckner, să zicem, şi să crezi că toată această invadare a spaţiului public cu imagini şi filme despre bebeluşi „precoce” care se dau cu rolele pe ritmuri de hip-hop, se ceartă serioşi ca nişte bancheri aflaţi la o saună într-un limbaj numai de ei ştiut, râd în hohote de om mare, cântă în videoclipuri, dansează etc. nu este decât simptomul unei omeniri din ce în ce mai infantilizate/imbecilizate. Acest fenomen se asociază cu sentimentalismul lacrimogen care umple căsuţa electronică a fiecăruia (nu contează că nu ai nicio legătură de rudenie cu respectiva familie, de multe ori e suficient să exişti în lista de adrese a calculatorului) cu poze dulcege, de un prost-gust absolut, al unor prunci, altfel nevinovaţi, ai căror purtători de cuvânt, plini de mândrie şi de glumiţe răsuflate, se fac înşişi părinţii, copleşiţi de admiraţie şi de un fel de veneraţie oarbă în faţa celor ce le vor duce mai departe genele.

Totuşi, această infantilizare a societăţii are, dacă ne uităm mai atent, un corolar: în timp ce adulţii devin infantili, bebeluşii capătă, în versiunile trucate în special, atribute ale vârstei adulte. E un fel de a pune semnul egal între copil şi adult, un fel de uniformizare a treptelor dezvoltării umane, poate chiar un fel semi-conştient, voalat, al societăţii contemporane de a-şi ascunde sau justifica eşecurile educaţionale. Este, fără îndoială, vorba şi de parodierea postmodernă a imaginii paradisiace a copilăriei ce-şi poartă acum pamperşii aşa cum îşi purta frunza Adam cel de după cădere. Bebeluşii reali nu au însă nicio vină şi să sperăm că nu se vor răzbuna într-o zi pentru asta.

Elena CIOBANU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala