ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Muzica şi necuvântătoarele

Muzica îmblânzeşte până şi fiarele. O ştim din veacurile eroice ale Greciei dinainte de Pindar. Aserţiunea e însă mai mult o metaforă ce exprimă liniştirea prin muzică a frământărilor sufleteşti şi înălţarea omului deasupra lor. În realitate, sălbăticiunile sunt îmblânzite prin biciul sau strămurarea aceluiaşi om, ori dresate prin specularea deturnantă a unor deprinderi de neatârnare păzite cu sălbăticie. Departe de a mă încânta ori înveseli, obţinerea unor astfel de performanţe prin forţarea firii animalului îmi umple sufletul de jale şi de o ruşine secretă faţă de Creator. E o mizerabilisire omenească a sănătăţii superbe a naturii, un triumf penibil al artificialului. Înainte de a fi comic, spectacolul e tragic. Şi e tragi-comic pentru veşnicie…

Vreau să vorbesc însă despre înrâurirea prin muzică a necuvântătoarelor. Că limbajul păsărilor, de pildă, e muzical, nu e mai puţin adevărat, dar, înainte de a fi muzical pentru noi şi în accepţiunea fizicii sunetelor, el e transmiţător intuitiv de informaţie erotică între o pasăre şi alta şi doar implicit muzical pentru om: păsările cântă, dar n-au conştiinţa muzicii, fie vorba şi de privighetoare.

Lira lui Orfeu, aedul trac, antrena în ritmurile ei nu numai arborii şi pietrele, dar potolea furtunile mării, înmuia inimile împietrite ale oamenilor şi îndupleca zeii subpământeni. Aşa se explică slobozirea Euridicei din lăcaşul morţilor. Strunele lirei lui au adus la congruenţă seminţiile migratoare, hotărându-le să se statornicească, să deprindă cultura plantelor şi să cunoască dulceaţa vetrei. Miticul cântăreţ avea, prin urmare, o straşnică putere de a trezi oamenii la civilizaţie. Dacă în negurile protoistoriei acest dezvăluitor prin liră al misterelor îmblânzea sălbăticiunile, nu e de mirare ca astăzi ele să manifeste sensibilitate la armoniile sonore, să se lase fermecate de cântec, devenind astfel obiect asupra căruia se răsfrânge lucrarea muzicii.

În Amintiri de la Junimea, Gheorghe Panu se dovedeşte bun observator al acestei înclinări animaliere şi chiar îşi expune unele experimente comparative. Asinul, de exemplu, ascultă cu plăcere muzică, în timp ce câinii sunt refractari muzicii. Cu timpul, unii dintre ei se învaţă cu muzica, alţii nu, respingând-o toată viaţa. Un câine urla auzindu-l la vioară sau la pian. I se părea însă curios faptul că nu pleca de lângă stăpânul instrumentist, rămânea pe loc, dar urla! Când i-a aplicat corecţii, continua să urle, dar încet: un soi de mârâială înfrânată. Când îl atingea pe blană, îi simţea vibraţiile plânsului lăuntric. Era, însă credem, altceva: fidelitatea faţă de stăpânul pe care îl socotea ameninţat de revărsarea sonoră. S-ar mai putea, credem iarăşi, să nu fi fost în fond refractar la muzică, ci doar îngrozitor de sensibil la excitantul de tip muzical, cum sunt aceiaşi câini la excitantul olfactiv, astfel încât excitantul muzical, obişnuit pentru alţii, să fie perceput de urechea lui ca supraliminar, reacţionând ca atare. Răspunsuri apropiate se întâlnesc şi la oameni („îmi vine să urlu!“). În sânul aceleiaşi Junimi Titu Maiorescu stăpânea flautul şi îl adora pe Beethoven, în timp ce Vasile Pogor nu-l gusta pe Beethoven sub pretextul că nu-l înţelege. El era cinicul Junimii, şi să nu uităm că acest epitet îşi află etimologia în grecescul kunos (citeşte chinos), care înseamnă câine.

În schiţa Violoncelul din volumul Rătăcire (1943), I. Al. Brătescu-Voineşti ne povesteşte cazul unui gândăcel cafeniu şi cu pete negre, mare cât un bob de grâu, care-l asculta cum cântă la acest instrument viril. Ba mai mult, ca şi câinele refractar al lui Gheorghe Panu, gângania fermecată lua o atitudine de vădit protest la un anumit mi bemol…

Intrările în rezonanţă între cele două părţi sunt multe. Las deoparte muzicalii delfini, care cântă singuri sau în cor, îl las deoparte şi pe superbul colley al nepotului meu, Alexandru Palade, care câine, când tânărului lui stăpân începea să cânte la pian, deschidea uşa, se aşeza sub un scaun şi nu se mişca de acolo până nu amuţea claviatura, ca să mă opresc la o întâmplare petrecută la Burdusacii mei natali, într-o vacanţă din vremea când eram student. Pentru a nu-i stânjeni pe ai mei, mă retrăsesem cu patefonul într-o cămăruţă din spate, cu ferestrele deschise spre ogradă. Ascultam Elegie de Massenet, când deodată văd un pâlc de oi desprinzându-se de ceairul lor, coborând spre fereastra mea şi ascultând Elegia într-o linişte perfectă. Scena s-a repetat şi a doua zi, tulburându-mă la fel.

E posibil să fi fost vorba de o înclinare înnăscută a oilor, dar mai curând de obişnuinţa multimilenară a mielului cu fluierul singurătăţii păstorului. Sunetele muzicale i-au adâncit în veac şi i-au rafinat vastul câmp al sensibilităţii.

*

Totul a pornit de la fluier

…Când intrarea în armonie a undei sonore cu sufletul s-a încheiat, asupra mielului s-au înstăpânit liniştea, puritatea şi blândeţea. Odată cu puterea acestor însuşiri.

Dumnezeu l-a ales de simbol al Fiului Său. Iar Mielul a coborât în mijlocul lupilor, a luat asupra Lui păcatele lumii şi s-a jertfit pentru ea. Mielul, care de când lumea se bucură de armonii, şi care iarăşi va să vină atunci când armonia sufletelor lumii va fi cum nu se poate mai tulburată.

C. D. Zeletin

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala