ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Vocile dintre paliere: Cărtărescu III

Am intuit că supratitlul „Zen” nu mă va încânta foarte tare; mai mult, l-am perceput ca pe ceva cu totul străin firii lui Cărtărescu, chiar dacă, la o bursă imaginară a semnificaţiilor ascunse, oricine ar putea forţa nota şi ar găsi explicaţii dintre cele mai generoase. Înclin să cred altceva: Mircea Cărtărescu ne întinde o capcană, ne propune un joc –  unul deloc savant, însă plin de un inedit ce (încă mai) fascinează.

Atât personajul Mircea, care se descompune şi se recompune în progresie geometrică, cât şi celălalt Mircea – apariţie mai degrabă insolită, cel ce împarte autografe şi care rămâne în căutarea propriilor însemne într-o lume aflată în permanenţă între haos şi manifestările divinului – ajung să se întâlnească fericit de-a lungul celor trei jurnale publicate până în acest moment. E cert, nu poţi scrie despre cel de-al treilea volum al „Jurnalului”, abia apărut la „Humanitas”, fără a reveni la primele două. Înarmat cu ceva răbdare, am reluat la început de vară lectura celor aproximativ nouă sute de pagini, la care s-au adăugat încă şase sute. Deloc ciudat pentru „fanii cărtărescu”, „Jurnalul” ar trebui vândut – vorba unui amic – la pachet cu „Orbitor”. În bună măsură, ajungi să constaţi cum palierele deschise în roman, îşi autoexplică funcţiile „organice” odată cu forma actuală a „Jurnalului” lui Cărtărescu. Mai mult, aş îndrăzni să-mi afirm neîncrederea în apariţia vreunui alt jurnal în viitor; iar dacă asta se va întâmpla, am siguranţa că acele rânduri vor fi net diferite de cele de până acum. Am mai afirmat-o şi în alte rânduri, sunt nevoit să revin: uneori, instrumentele criticii literare sunt de neîntrebuinţat. În cazul „Jurnalului”, ar fi o impietate să te-apuci a măsura, a identifica, a selecta, a tranzacţiona… şi asta deoarece, lectura  ne propune în permanenţă realitatea unui scriitor ce rămâne ancorat existenţial în propria operă. Iar dacă acceptăm că ar trebui raportat la „Orbitor”, jurnalul joacă rolul unui back stage; în chip fericit, cititorul primeşte un „bilet de liberă trecere”, este invitat să se împărtăşească direct din orbitoarea destănuire a eului conştient, ce va întreţese sub forma unei proze poematice una dintre cele mai pline de sens lumi (curat paradox!) ale postmodernităţii literaturii universale. Şi pentru că tot mă aflu la vremea destăinurilor, încep a-mi mai dori ceva: publicarea acelor fragmente ce ar putea să compună un „Jurnal zero”, a rândurilor din copilărie şi adolescenţă, perioadă ce a marcat într-atât de mult dezvoltarea ulterioară a imaginarului. Din perspectiva unei cărţi angajate serios în decodarea tuturor semnificaţiilor „Orbitorului”, un asemenea (pseudo)jurnal (fireşte, dacă s-ar putea înfăptui) ar reuşi să capaciteze „sensurile de prim plan”.

Aşadar, lumea „Jurnalului” lui Cărtărescu e o lume ce continuă să aducă faţă în faţă firescul cu nefirescul, planul real cu cel imaginar, un om plin de regrete de a nu fi reuşit să… şi care ne destăinuie aproape obositor faptul că nu mai poate să scrie, în timp ce avizatul cititor continuă să se bucure de chiar… scrisul acestuia. Îmi aduc aminte cum, undeva în paginile unuia dintre cele trei volume, autorul înfiera un critic ce şi-a permis să-i catalogheze scrisul drept unul de manieră, baroc. Păstrând proporţiile, sunt de acord: strălucirea, o anume afectare şi ostentaţie alcătuiesc această lume ce-şi aşteaptă izbăvirea. Cel care ajunge la cunoaştere este inevitabil din neamul „Ştiutorilor”, e cel care percepe palierele, cel care cunoaşte drumul: „A gândi – verbul Gemenilor. Şi e adevărat, gândirea devine tot mai tiranică între compartimentele psihicului meu. Acum e o gândire fără substanţă, sau care îşi e sieşi substanţă. Gândesc aşa cum imaginam în adolescenţă: vedeam imagini, dar ele nu formau o lume. Poate că, la fel ca atunci, dar în planul meditaţiei, în câţiva ani am să reuşesc să devin, dintr-un om care gândeşte, un gânditor. Dacă aş duce o anume viaţă, dacă nu aş trăi în paradox şi ipocrizie, ştiu că ar fi aşa. Sunt între paliere, între poezie şi mistică, magie, iluminare, plenitudine, distrugere”. Contactul avusese loc, M.C. avea să devină unul dintre cei aleşi, chiar dacă nu o afirmă tranşant: „Viziunea de pe 31 august s-a repetat noaptea trecută. Aţipisem, când ceva m-a făcut să deschid ochii brusc. Figura lui am văzut-o doar o secundă, apoi a dispărut. A rămas dormitorul întunecat, Cri dormind lângă mine, iar în mine o ciudată teamă calmă, nedureroasă. Era aşezat (poate, oricum, îl vedeam  de la brâu în sus) lângă pat, în dreptul piepturilor noastre, ne privea. Era de data asta un bărbat cu o faţă prelungă şi foarte ştearsă – nu ca personalitate a trăsăturilor, ci de parcă o coajă de sticlă s-ar fi suprapus peste ele -, cu părul cărunt şi rar lipit de tâmple. Purta un veştmânt alb, nedefinit”. Astfel de apariţii vor reveni de mai multe ori de-a lungul jurnalului, adesea îmbrăcând o verosimilitate mascată – întâlnirea cu un Sf. Nicolae necanonic, postmodern, undeva în Viena, un Sf. Nicolae îmbrăcat ciudat, extravagant, care se îndreaptă către cei trei membri ai familiei şi-i întinde soţiei, pentru cel mic, o sumă aparent insignifiantă.

Lumea lui Cărtărescu este fără îndoială mai întâi lumea paginilor scrise, iar mai apoi – a felului aparte în care acestea se revarsă peste existenţa „reală”. Dacă e să admitem că marea temă a „Jurnalului” ar fi „lupta lui Mircea cu îngerul”, planurile subordonate rămân interesate de graniţele dintre real şi ficţiune/ fantastic. De fapt, extrem de explicit devine autorul când echivalează scrisul cu fiinţarea, marcând totodată momentele lipsite de inspiraţie: „Acum câţiva ani, dominanta jurnalului meu era «nu mai pot să scriu». Toată coerenţa vieţii mele, fiinţei, persoanei mele s-a dizolvat şi sunt în bătaia tuturor vânturilor, fără credinţă, fără interese, narcotizat intelectual şi sentimental, un hârb, o ruină. Afară şi înăuntru au pleznit în zdrenţe, şi neputinţa de a mai lucra este doar cea mai măruntă consecinţă. Nu mai pot asimila datele noi ale existenţei mele. Ele trec prin – altădată – geometrica mea plasă de păianjen ca nişte viespi care nu numai că au căscat găuri hidoase în ţesătura scânteietoare, dar au înţepat şi păianjenul în bulbii motorii, şi conştiinţa mea gelatinoasă aşteaptă acum, nici măcar cu teroare, să fie devorată de vie”. Conştient de faptul că propria-i proză vine dinspre poezie, ni se destănuie şi cum „Până la 35 de ani miezul scrisului meu a fost androginul, himera de la polul sexului, monstrul vegetativ ce unea, în simultaneitate, bărbatul şi femeia. După acea vârstă – arbitrară, fireşte – şi mai cu seamă în Orbitor, el pare să fi fost înlocuit de ceva ce-aş nume antropotheul, hibridul om-zeu, aflat la polul cerebral (animal) şi manifestându-se în succesiune”.

Desigur, printre toate acestea, „Jurnalul” ne impărtăşeşte şi câte ceva din „exterioritatea” lui M.C. Dacă primul volum începea într-o notă optimistă, dar şi cu un oarecare regret că ceea ce interesa nu ar mai fi fost literatura ci politicul – anii ’90, în ultimul întâlnim un Cărtărescu interesat inclusiv de aspectele materiale, pe care le inventariază însă sub forma unor obiecte ce-i guvernează o existenţă în datele ludicului – un Cărtărescu care, treptat, va renunţa la maşina veche de scris pentru una electronică pentru ca mai apoi să achiziţioneze un computer, laptop, i-phone şi tot aşa… un Cărtărescu care îşi conduce propria maşină, interesat de a-şi construi propria casă. În marginea textului rămân „bursele”/ călătoriile peste hotare, inventarierea ediţiilor traduse, Universitatea, câteva referiri la muzică (unde nu regăsim decât câteva nume printre care Beatles, Pink Floyd, Led Zeppellin, Dylan, L. Cohen).

Frumoase, de o graţie aparte paginile despre cei dragi: Cristina, Ioana, Ioana, Gabriel – doar „câte ceva” din greutăţile vieţii de familie şi asta deoarece „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului. Dacă este o proiecţie a acesteia, regulile acestei proiecţii sunt imens, inteligibil complicate. Doar regulile, ele, seamănă cu viaţa, nu şi proiecţia. De fapt, cochilia are rolul să protejeze viaţa, cât timp ea zvâcneşte încă, băloasă, în interiorul ei. Când viaţa dispare, abia atunci poţi duce jurnalul ăsta la ureche ca să auzi în el vuietul mării“.

Plecând de la cele împărtăşite mai sus, suntem de acord că rostul ultim al „Jurnalului” este acela de a interconecta planurile, de a aduce sub semnul fluturelui fascinanta proiecţie/ poveste a Chipului: „Acum câteva zile scriam cum prinţul Witold îşi scutură din păr un fluture de mătase. Astăzi Ioana a intrat în studioul meu, de afară, pe când eu scriam la roman, şi din părul ei s-a desprins un fluture, care acum, după ce a dat mai multe roate şi mi s-a aşezat pe pantaloni, chiar între picioare, mă priveşte liniştit de pe un perete. La sfârşitul lui noiembrie, chiar dacă unul neobişnuit de blând, e greu să-ţi închipui fluturi zburând prin ceaţă şi burniţă. Totuşi, iată-l, mare şi cafeniu, cu un frumos desen pe aripi, lăsând umbre micuţe pe granulaţia tencuielii. Îi fac şi o poză pentru «imortalitate»…”.

Marius MANTA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala