Remus Valeriu Giorgioni în dialog cu Dan Perşa

Dan Perşa: Vă rog să prezentaţi în câteva cuvinte revista pe care o conduceţi. Ce propune ea cititorilor?

Remus Giorgioni: Să vă spun întâi şi-ntâi câteva cuvinte despre naşterea ei. Ideea unei reviste de literatură care să răspundă nevoilor unor valori în ascensiune s-a născut în mintea colegilor mei de la ziarul local (lugojean) Actualitatea – care s-a şi numit o vreme Actualitatea lugojană – în majoritatea lor literaţi.  Revista a „funcţionat” o vreme pe Internet, unde şi-a făcut un stagiu benefic de vreo şapte luni, iar când a sosit momentul am scos-o la „suprafaţă”. Adică la vedere…

Ce propune (vă voi detalia mai jos): o formulă nouă şi vie, care să îmbine „premianţii” momentului cu valori mai vechi, consacrate, eventual uitate.  Un caz realmente ilustrativ este cel al lui Dan Verona, poet şi prozator de mare clasă, un altul este Mircea Florin Şandru. Şi vor mai urma şi alţii (Gabriel Chifu, etc.).

DP: Ce ne puteţi spune despre soarta revistelor culturale din România acestor ani?

RG: Înainte de a-mi da cu părerea despre soarta lor, aş vrea să-mi exprim părerea în legătură cu specificul lor. Majoritatea mi se par, ori prea stufoase, ori prea specializate – ca tematică şi colaboratori. Când o revistă apare format carte, cu un conţinut de 2-300 de pagini iar tu eşti o persoană care s-ar vrea conectată la pulsul viu al literaturii, nu mai apuci să citeşti altceva. De aceea prefer un format de gazetă, acesta mi se pare ideal pentru o revistă literară. Un exemplar  din familia efemeridelor, nu unul de colecţie.  De asemenea, cred că majoritatea revistelor  acordă spaţiu prea mult  criticii, eseisticii şi istoriei literare în detrimentul  literaturii propriu-zise, din care fac parte, desigur, şi genurile enunţate, care însă şi parazitează oarecum   corpul literaturii, precum  vâscul pe un stejar secular. Trebuie găsit un echilibru, fiindcă dacă teoria şi critica are o pondere dublă-triplă faţă de poezie-proză-teatru-eseu literar, respectivul forum cultural îşi cam ratează  menirea: să promoveze literatura vie a momentului.

Iar ca destin, revistele „abia se mai ţin”, dar nici una nu se lasă… Apar mai cu întârziere (cântă colinde de Paşti şi roşesc  ouăle de Crăciun…), dar tot apar. La fel şi noi: Consiliul local ne-a aprobat suma astrală de 7000 de lei pe tot anul şi, până să-i vedem efectiv, apărem cu fonduri proprii – ale ziarului Actualitatea sau cu bunăvoinţa sponsorilor.

DP: Când aţi publicat prima carte? Ce vă amintiţi despre debutul dvs. editorial?

RG:Am colegi (Paul Doru Chinezu, Nicolae Silade) care au avut curajul răspunderii, „au rupt pisica” debutând în regie proprie la Editura Litera.

Eu n-am avut nici iniţiativa, nici fondurile necesare, iar când mă prezentam la editură (faimoasa editură Facla, singura casă editorială  zonală) mă izbeam mereu de zidurile unui concurs de debut în volum sau ale vreunui refuz, mai dur sau mai  subtil: mi se cereau mereu câteva patriotice, spre a fi plantate în fruntea volumului. Încercam şi de-alea, că de…, dar ele ieşeau întotdeauna cele mai slabe (că nici despre celelalte nu se poate spune că  ar fi excelat!). Dar toate aventurile mele editoriale sunt prinse în insectarul unei proze, „Poetul şi securiştii”. Îmi aduc aminte apoi de-o întâmplare hazoasă – acum mi se pare frumoasă! – când Cristian Şişman, din iniţiativă proprie i-a dus dlui Manolescu un manuscris al meu, dactilografiat. Iar înalta instanţă critică s-a pronunţat fără drept de apel: Hidrologul să-şi vadă de hidrologie… Şi cred că avea mare dreptate marele critic: Aşa (perseverând) am ajuns „cel mai mare poet dintre hidrologi şi cel mai mare hidrolog dintre poeţi…” Nici „totul”, nici „nimic”.  Cu alte cuvinte (vorba lui Ioan Moldovan): MAINIMIC.

Deci am debutat abia după  revoluţie cu  o cărţulie de versuri „pentru copii şi tineret”, simple versificări pe teme biblice, care se declamau prin unele biserici neoprotestante şi  sub comunişti. Cartea se cheamă Te caut şi fragmente din ea au părut prin  reviste samizdat în „format” dactilo. Cum se putea, în condiţiile de atunci. Am mai apărut şi în volume colective, culegeri de cenaclu (1981, 1983 – deci sunt optzecist… Dar un optzecist atipic şi azonal. În traducere liberă: unul rămas de căruţă, căruţa textualistă).

DP: Scrieţi şi poezie şi proză. Ce vă consideraţi a fi în primul rând: poet sau prozator?

RG: În nici un caz critic! (să nu care cumva să mă acuzaţi de aşa ceva). Când îmi „permiteam” şi eu să-mi mai dau cu părerea despre cineva – sau să scriu o recomandare de „intrare” – fi-iertatul  Ioan Ardeleanu, fondatorul revistei Banat, filolog de rasă şi şef de promoţie îmi sărea la gât: Ce, te crezi critic?

Drept urmare, să nu aşteptaţi de la mine (estimaţi cetitori) concluziuni şi verdicte, „soluţii critice”. În pagina mea, îmi dau şi eu cu părerea, cum tocmai spusei, fac  semnale editoriale – câte unul, din întâmplare, mai dezvoltat. Urmând ca adevăratul critic, criticul „de serviciu”, Constantin Buiciuc, recent premiat pentru   isprăvi de acest fel de Filiala USR Timişoara  să treacă la „autopsiere”  şi „masacrare” (să facă „Anatomia Balenei Albe”…).

Dar când mă întrebaţi atât de solemn şi protocolar „ce mă cred, prozator sau poet”, vă răspund franc: eseist! Cultiv cu totul accidental eseul literar, iar când mă trezesc şi eu că am ceva de spus revistele mari (sau vreun săptămânal naţional, cum e Timpul dlui Băcanu) nici că mă bagă în seamă. Iar atunci, ce m-am gândit eu: hai să-mi trag o revistă! (măcar dac-ar fi aşa; dar adevărul gol-goluţ  privind revista vi l-am deconspirat deja).

DP: La care dintre cărţile dvs. ţineţi cel mai mult şi de ce?

RG: E-he… asta da întrebare… Care să zic eu că ar fi mai mare?? Că stă lumea cu ochii pe noi, uite: cititorii şi cititoarele, gospodarii şi  cusătoarele, grădinarii-grădinăresele, florăresele; fierari, tâmplari, cofetari…Toate televiziunile planetare şi  interplanetare…

Dacă stau să mă gândesc puţin: la nici una. Încă n-am scris-o pe cea la care să ţin cel mai mult. Dar pot să vă povestesc conţinutul!

DP: Sunteţi mulţumit de receptarea critică? Dar de cititori?

RG: La Maşina meloterap (Ed. Brumar MMI) am avut câteva semnale bune, din generaţii diverse: Paul Aretzu, Ştefan Manasia, B. A. Stănescu, Marian Barbu.  Destul de bine primit (şi vag receptat) a fost şi romanul Cei şapte morţi uriaşi, al muncii grele în construcţii a românilor-americani, pe care am gustat-o personal. Au scris despre el C-tin Buiciuc (ProSaeculum), Magda Ursache (Contemporanul), Ion Lazu (Hyperion).

Pe cititori îi testez pe stradă şi „din priviri”: am prieteni care au citit aceste cărţi, unii pe nerăsuflate – am iarăşi pe unii care le-au început… Mă  gândesc acum la faptul că un cititor din Timişoara a primit cadou romanul meu din partea ziarului Agenda. Şi câţi n-or mai fi dintr-ăştia, Dumnezeu îi ştie pe toţi (îi numeri pe degetele de la două-trei mâini…).

DP: Ce vă îndeamnă să scrieţi? Aţi putea trăi fără scris?

RG: Să ştiţi că mă bătea gândul să (mă apuc) să trăiesc din scris… (nu vă spui câte teancuri de bancnote câştigăm cu toţii de la Actualitatea literară!). Nu ştiu ce-mi dă ghes să scriu, dar ştiu că n-aş putea fără scris. Deşi, când văd în jurul meu atâţia scriitori talentaţi, când (re)citesc marile cărţi ale lumii – mai că îmi vine să fac quit! Am citit recent o carte frumoasă, Cărţile vieţii, care va să zică CĂ cuprindea mai multe cărţi într-una singură, cum numai Biblia, Cartea Vieţii poate.

DP: Care este ultima dvs. carte şi ce v-aţi propus să transmiteţi prin ea?

RG: Nu recunosc că aş fi scris cândva o „ultimă” carte. Sper să fim sănătoşi să mai apucăm şi altele! Iar de transmis… (se zice că fiecare autor scrie/rescrie toată viaţa la o singură carte) mi-am propus să transmit toate cele, văzutele-nevăzutele.

DP: Care ar fi etapele devenirii dvs. ca scriitor?

RG: Etapele??… Păi de unde să încep, de la  Republica Populară, sau de la etapa socialismului  multilateral dezvoltat, că le-am trăit cam pe toate!

De la prima strofă „reuşită”, performanţă realizată prin clasa a IV-a şi care începea cu „O pestriţă găinuşă”?… Sau de la acea „mare realizare” dintr-a şaptea, care zicea cam  aşa:

Foşneşte codru-n note muzicale

Pe marea mea în freamăt de argint

Tresar pe zări livezile în zale…

Te vând copilărie şi te mint!

Fapt este că un elev cât de cât talentat se remarcă de timpuriu în compunerile de început/sfârşit de an, la olimpiadele de română  (sau la acele „dialoguri de la (mică) distanţă”, când ne puneau să declamăm poezii şi ne dădeau premii).

În toate aceste „eseuri” îl aveam ca erou pe bunicul meu, pădurarul, mare povestitor şi poet popular religios cu două clase primare făcute pe la începutul secolului trecut, deci sub Imperiu: una în româneşte şi  alta în ungureşte – pe care l-am şi fixat  într-o mică nuvelă postmodernă intitulată chiar „Pădurarul” şi publicată în ProSaeculum… Şi mă opresc la „teza de doctorat” din clasa a XII-a – clasă în care  anul era împărţit experimental în două semestre, ca la facultate.  Intitulată pompos (asta era tema propusă de frumoasa profesoară  Moga Ileana) „Omul, valoare supremă în univers”, mi-a dat prilejul să mă desfăşor concretizând buchiselile nocturne din România literară, prin termeni „haioşi” ca: atemporal, ireversibil, irefutabil… Cred c-au mâncat-o şoarecii în pod, într-o ladă cu cărţi de la armată de ale tatei.

Trec peste drama caragialescă pierdută, ratată, „La Catinca cea frumoasă”, aşternută pe un caiet dictando în vacanţa de după a X-a; am păstrat însă pentru posteritate ”Castelul din Valea Seacă, „romanul istoric” din clasa a opta, rămas posterităţii pe diferite suporturi vegetale.

Iar când am mai crescut, eram un „fan” declarat-abonat al rubricilor de Poşta redacţiei, fiind de mic copil mare amator de corespondenţă pe mape parfumate. Aşa ajungem la faza SLAST, suplimentul literar al Scânteii tineretului, care avea o rubrică pentru începători, „Antologia Cenaclului prin corespondenţă”; o coloană acolo, pe dreapta, mai către coadă. Dar şi pe aceasta uitau s-o onoreze, mereu apăreau alte priorităţi editoriale. Atunci elevul Bulă (din mine) s-a enervat şi a scris o scrisoare fulminantă  redactorului-şef (Victor Atanasiu, dacă bine ştiu). Iar rezultatul: publicarea scrisorii şi redobândirea rubricii pentru toată suflarea de aspiranţi.  Puţin mai încolo am profitat şi eu de această rubrică: titularul ei, Alex Ştefănescu mi-a publicat o coloană de poeme-haiku. Ceva mai târziu, când marele Alex răspundea la P.R. din revista Flacăra, am reuşit să scot din papuci întreaga suflare literară – cea de până la genunchiul broaştei  – cu o temă mai mult decât incitantă: „Arta, între drog şi balsam”. A fost publicată mai întâi părerea mea iar apoi, în replică, a multor altora, care de care mai „provocaţi”.  Tot  Flacăra din vremea aceea mi-a publicat în pagina debutanţilor, sub genericul „Proză scrisă de un poet”  proza Furtună pe lac, cea apărută în Ateneu.

Ar fi prea multe de spus, dar „regula semnelor” mă împiedică să mă desfăşor;  curioşii pot merge la romanul Cei şapte morţi uriaşi, în care am pus în spatele unui biet personaj toate „păcatele tinereţelor”.

DP: Sunteţi şi un redutabil publicist, atent la tot ce se întâmplă în actualitatea literară. Ce părere aveţi despre literatura noastră vie, ce autori de astăzi vă plac?

RG: Sunt un publicist de ocazie (să fim sobri).  Articolele pe care le citiţi astăzi  în revistă sunt  comandate acum vreo 25-30 de ani de Ion Cristoiu, care mereu zicea că „îmi place cum pui problema, dar n-am spaţiu!” E drept că, reluate şi reactualizate  se cam potrivesc acum ca remember, evocări, ceva de genul.

Apoi, domnule dragă, chiar că avem o literatură vie! Eu îl recitesc pe Salman Rushdie cu scandaloasele sale „Versete” în paralel cu Cărtărescu, pe Alexandru Vona cu Ferestrele (sale) zidite sau PRINS-ul  lui  Petru Popescu în oglindă cu – să zic – Magicianul lui Fowles, un mare roman de dragoste.   Îmi (re)citesc colegii de generaţie, îmi plac Paul Aretzu, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Adrian Alui Gheorghe, ş.m.a. Prozatorii Dan Stanca, Dan Perşa, Petru Cimpoeşu. R. Ulmeanu. Gh. Crăciun. Magda & Petru Ursache.

DP: Aveţi cumva în Lugoj şi un cenaclu?

RG: Avem chiar două-trei, însă unul singur activ la ora actuală, Cenaclul „Anotimpuri”,  iniţiat de Ion Oprişor, un poet mai tânăr… Veşnic tânăr şi ferice, cenaclu din care fac parte şi colegii pe care-i găsiţi în caseta tehnică redacţională  a Actualităţii literare: Nicolae Toma, poet şi prozator, Mircea Anghel, autor de poezie serioasă, dar şi (în viitor) de excelentă literatură umoristică; apoi binecunoscutul Constantin Buiciuc, care scrie bine şi poezie şi proză (că de-aia e el criticul grupării noastre). Şi – last, but not least – Nicolae Silade, poetul liric-şi-epic din Eternelia, sufletul revistei, director-fondator al ambelor publicaţii; care în ultimul timp s-a axat pe sonet  postmodern. El a trecut uşor de la editorialul politic la cel cultural.

DP: Şi cum ziceaţi că se cheamă cartea aceea nescrisă? (dacă aşa ceva se poate deconspira).

RG: Pentru că sunteţi nu doar insistent, ci chiar consecvent, cum stă bine unui intervieveur, vă pot spune că acea carte inexistentă va fi despre iubirea Mirelui Ceresc faţă de Mireasa Sa, Biserica. O interpretare în cheie liric-parodică a controversatei Canticum canticorum  din canonul  ceresc al Sfintei Scripturi. Carte care era cât pe-aici să rămână pe dinafară, fiindcă sunt şi acum teologi care o citesc  prin grila erotică.  Ca reflex erotic al iubirii imense dintre un rege (Solomon) şi o fată din popor (Sulamita), Cântarea cântărilor a fost interpretată simbolic ca epitalam al iubirii dintre Iehova şi Israel . Doar Origen a încercat „să forţeze” nota interpretativă (dar ce spun: şi al nostru Ioan Alexandru în notele la traducerea proprie, apărută în Colecţia „Bibliotheca Orientalis” , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Un colosal proiect editorial „antediluvian” această colecţie cu chenar negru).

Cică marele poem antic, citit cu ochelari de creştin, ar reprezenta iubirea agape a lui Hristos, cel îndrăgostit de Ekklesia. Aşadar, încercând o aşa întreprindere, cam încerc marea cu degetul. De  aceea de-o bună bucată de vreme „adun material”, fac fişe, etc. Mă fâţâi încoace şi-ncolo prin viaţă, pierd timpul pe la întâlniri literare sau la serviciul meu cu orar fix; mă codesc să încep, simţindu-mă prea mic pentru un război aşa de mare. La fel cum m-am simţit şi când m-am luat la trântă cu un alt subiect colosal: suferitorul biblic  Iov. Şi mă refer la cartea Lumi paralele, Universul durerii în Cartea lui Iov, care, în acest timp cât stăm noi de vorbă, vede şi ea lumina creată, prin intermediul tiparului,  la Editura Eikon din Cluj, condusă de Valentin Ajder. O „Icoană” de editură, o recomand tuturor.

DP: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor scriitori?

RG: Eu nu dau sfaturi (decât dacă vă includeţi şi dvs. printre ei…). N-am ce sfaturi să dau, pentru că nici eu, la vremea mea, n-am luat aminte la sfaturile care mi s-au dat. Dar, deşi morala în artă a fost întotdeauna o chestiune controversată şi începând cu Ulise al lui J. Joyce (în opoziţie cu Portretul artistului în tinereţe) literatura lumii s-a – cu totul – demonizat, parcă totuşi ar trebui să ne gândim de două ori când îl intimăm pe Dumnezeu în poemele noastre, deşi noi zicem c-o facem „în glumă”/în numele artei. Şi-apoi, păcatele mele: un bărbat adevărat, cât ar fi – mări – de talentat îşi ţine, frate, organele în pantaloni (ba mai avem şi artiste care umblă cu păsăruicile lor pe-afară… tristă ţară şi fără humor!). În proză mai merge, că se pierd printre rânduri, dar în poezie, care-i Regina??  Iar cât priveşte coprocultura… întotdeauna le-am bănuit pe asistentele de laborator că dau analiza din burtă, fără să mai umble pe-acolo… De ce atunci s-o facem noi, ditamai poeţii?

Iată că nu le-am dat nici un sfat. Că ei tot vor face ce vor (ce vor muşchii lor). Dar să-i mai şi premiem, pe motiv că „put” de talent, sau să-i publicăm la Cartea românească…? Nu zic ce-ar face Mircea Ciobanu de s-ar întoarce şi cum s-ar întoarce el – cu spatele la noi, cei noi – în mormânt.

…Dar să nu încheiem în ton negativ. Văd multă poezie tânără,  bună şi foarte bună pe Reţeaua literară. Ei deja cunosc revista noastră, mulţi au fost deja publicaţi,  chiar din faza de format electronic, deci sunt – cu toţii – invitaţi. Însă viza BT o pune Nicolae Silade,  secondat de  redactorul-şef.