ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Fantasmele Ieudului

Sunt extrem de puţini cei care au ştiinţa de a-şi propune volumele de antologii la vreme potrivită. În mod ciudat, Ioan Es. Pop chiar face figură aparte: pentru cine nu îl citeşte, ar putea să pară destul de bizare apariţiile unor volume precum „Podul”, „Acasă e mereu în altă parte”, „No exit” – într-un timp destul de scurt: la o adică, cam la o carte şi jumate de versuri, o antologie. Bine, nu se pune problema unui nemaivăzut „succes de librărie”, însă Ioan Es. Pop este printre puţinii autori peste care nu s-a depus praful. Etichetat de majoritatea drept cea mai fericită apariţie a anilor ’90, fără a da senzaţia că forţează prin aceste reveniri editoriale, autorul nu încearcă redefiniri ale propriului lirism nici în 2011, ci rămâne constant-organic în matricea aceluiaşi Ieud „natal”. Un biografism nemaiîncercat, o voce ce combină ecouri din eseistica revoltată a lui Cioran cu Baadul lui Ivănescu, precum şi cu acel „sfârşit continuu” de sorginte bacoviană (mutat paradoxal când spre coordonate citadine, când spre zone rurale) străbat viscerele unei teologii personale a lui Ioan Es. Pop ce „mizează pe un Dumnezeu terifiant, pe un Dumnezeu al condamnărilor, aprig şi degrabă vărsătoriu de sânge, pe un Dumnezeu simţit în pedeapsă” (Al. Cistelecan).

Pe de altă parte, ce-i drept, nefericita incursiune în Ieud seamănă în varii „puncte de atingere” cu literatura concentraţionară, aspect sesizat fie şi sub o formă parţial metaforică de Ioana Pârvulescu: „Cartea «Ieudul fără ieşire» este în primul rând un «jurnal de închisoare», dovedind că în România postbelică au existat mai multe feluri de a fi prizonier şi s-au ţinut mai multe feluri de jurnale decât cele cunoscute sub acest nume […] Este uimitor cât de mult seamănă tonul unui jurnal – fie şi poetic – al vieţii de căminist şi nefamilist din anii ’80 cu tonul jurnalelor de închisoare din anii ’50: gândul şi vocea poetului sunt singurele care depăşesc zidurile cuştii, caută un sens, un sprijin, se transformă în strigăt sau în psalm”. Ce-i drept, am convingerea că poezia lui Ioan Es. Pop rămâne căutată datorită unor asemenea coordonate, în timp ce antologiile de care vorbeam la început nu se dublează ilogic, ci pur şi simplu recompun la infinit aceleaşi poteci, deşi cititorul e invitat să plece dinspre locuri diferite (a se vedea „Năneşti”).

Din cele expuse, era cât se poate de normală revenirea pe piaţă în 2011 cu un nou volum de versuri – „Unelte de dormit”, Editura „Cartea Românească” -, care să completeze într-aceeaşi reţetă tarele unei existenţe pre-configurate. Totuşi, acum Ioan Es. Pop rămâne în mică parte cu acel histrionism tipic balcanic din „peste drum de crâşma unde stau şi beau”; ludicul nu este izgonit nici de această dată, deşi „unelte de dormit” glisează parcă mai mult între nebunia neputinţei şi jocul lugubru al unui destin nemilos, întrupând concret existenţa tragică.

Cartea este alcătuită din patru „compartimente” distincte valoric. Dacă primul dintre acestea – „În caz că ţi se face somn mai devreme” propune nucleul volumului, spaţializând ironic o existenţă deja consumată, al doilea („şi cei din urmă vor fi cei din urmă”) nu e decât formă modernă pentru strigătul Ecleziastului „Deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune”, în timp ce „potriviri după alecsandri & co.” şi „dincolo” funcţionează mai mult sub forma unor texte-cu-temă-(auto)impusă.

Încă de la primele rânduri întâlnim acel eu obosit al scrierilor precedente, aproape contra-existenţial, în limitele unei marginalităţi a voinţei. Unealtă de adormit conştiinţa, imaginea sticlei uniformizează esenţa individului: „o, cât aş dori acum să mă rog. dar în loc de asta/ stau şi tremur în faţa unei sticle pe jumătate goale/ şi mă gândesc deja la următoarea ca la singura salvare.// nu, nu mă uit în lături sau în sus./ mă uit doar la lichidul dinăuntru,/ care descreşte mai ceva ca untdelemnul/ într-o lampă după miezul nopţii.// duhovnicul meu, care stă câteva mese mai încolo,/ biruit de propria lui sticlă,/ nu se mai uită nici el la mine./ e clar că l-am dezamăgit, pentru că el e deja/ la a cincea, pe când eu abia o termin pe a treia” („o, cât aş dori acum să mă rog”) sau „de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremură tare./ doar n-o fi de la alcool, că alcoolul/ îl beau cu dreapta, nu?// ia să mă duc eu mâine la doctor,/ pentru că n-apuc să mai beau un pahar până la capăt/ şi stânga începe să zvâcnească” („de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremură tare”). Viaţa fi-va percepută şi sub forme ciclice, repetitive, precum în „pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare” ori ca un cumplit eşafod, unde omul nu-şi întâlneşte inchizitorul: „când afli, aproape din leagăn,/ că fericirea e egală cu păcatul// şi când până la douăzeci de ani/ ţi se tot spune asta,// spaima de fericire se instaurează/ definitiv, mână-n mână,/ cu spaima de păcat.// din clipa aceea greşeşti tot mai des./ nu că ai vrea să fii mai fericit,/ ci pentru că, străduindu-te să fii mai puţin fericit,/ devii tot mai păcătos…” („când afli, aproape din leagăn”).

Textul poematic aflat la pagina douăzeci şi doi e echivalentul vag ilogic al unei „lacustre” bacoviene contemporane. Iar dacă nu am fost convinşi, putem reveni: „am închis şi-am zăvorât cum nu se putea mai bine./ totuşi, pe sub uşă mi s-a părut că se prelinge înăuntru/ un fir subţire din lumina veştedă de pe hol./ să pun acolo un cearceaf ud, s-o oprească de tot?/ să dau drumul la gaz s-o usuce?/ să mă îngrop în pat cu şapte perne deasupra?/ pentru că-i crăciunul şi ar trebui să dorm/ şi eu în sfârşit după poftă./ mult? foarte mult. cât de mult? toate aceste zile/ în care, dacă n-am să dorm îndeajuns,/ mă voi trezi”. Toate acestea sunt efectele „micului porcec” – un poem precum „Clope” continuă odiseea demult începută, cu ciudate întoarceri către zone imemoriale – „cântec de leagăn”. Exemplificări: „Clope, care e ciuca bătăilor încă de mic, visează acum, în prag de optsprezece ani, că, de îndată ce îşi va obţine majoratul, va dovedi că de fapt este un bărbat puternic, foarte puternic. Tremurând, îşi fixează gâza cu o severitate aproape duioasă. Mâine va face primul său gest de maturitate: îşi va executa gâza după toate aceste luni chinuitoare în care a ţinut-o captivă, pregătind-o cumva zi de zi pentru această ultimă zi mare. Mare”; „Mi-au poruncit: mergi cu noi la biserică duminică de duminică. M-am dus şi mi-am pierdut credinţa. Mi-au poruncit: mergi cu noi la arat, la semănat, la cules. M-am dus, dar aveam două mâini stângi. Hai, du-te şi tu la horă cum fac toţi copiii de vârsta ta. M-am dus şi am căzut la primul dans”.

Acest tablou al ratării timpurii ne va fi condus deja către un turn de fildeş („dacă n-aş fi fost silit să vorbesc”), întrevăzând un chip al omului-înger în destrămare/ înger întors („faptul că nu poate dormi ca tot omul, pe spate,/ m-a înduioşat până la lacrimi./ pentru că de-a lungul acestor ani/ a îndurat toate bolile omeneşti/ şi a greşit şi s-a lăsat dus în ispită […] n-a putut dormi ca tot omul pe spate/ şi a fost silit să-şi ascundă/ cu multă grijă aripile şi de asta/ a umblat mai tot timpul înfofolit”), aflat în aşteptarea clipei magice, a revelaţiei, ce nu va aduce (pentru a câta oară?) decât un dublu sentiment de inutilitate-deziluzie. Altfel, meditativ, vag, o undă de speranţă vine dinspre celebrul pariu a lui Blaise Pascal posibil în „lumea asta”, dar rescris de poet în aceleaşi graniţe ale unui Ieud – azil: „cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă/ de sus nu le răspunde nimeni./ cei care cred sunt mai liberi, chiar dacă/ de sus nu le răspunde nimeni./ cei care cred sunt mai împliniţi,/ chiar dacă de sus nu le răspunde nimeni”.  

Inevitabil, revin, totul se învârte în jurul „micului porcec” şi a spaţiului natal, cartea presupunând şi non-sensurile unor drumuri ce vor fi ratate, creatorul refuzându-şi implicit creaţia („până la doi-trei ani, îngerul tău”, „dumnezeule, e deja nouă dimineaţa şi e mâine”), în timp ce, în prezent, copilul rămâne întrupat ca stare continuu agonică a relaţiilor dintre cei ce nu au reuşit să se cunoască: „copilul nostru se pregăteşte de război,/ deşi la noi e pace de şaizeci de ani./ şi-a pus pe cap o cască cât toate zilele/ şi-n picioare nişte şenile, nu alta.// în timp ce măsoară camera cu paşi rari,/ caută spre noi ca spre doi străini./ nu-i nevoie să poartă armă ca să ne dăm seama/ că înăuntrul lui războiul a şi început.// e doar un copil şi se joacă, spui tu./ dar dac-ai vedea cum te fulgeră de sub cască,/ n-ai mai zice aşa./ parcă seara, când tropăie spre culcare,/ ar mărşălui deja prin tranşee”. Încă un volum despre înăuntru/ afară, dar parcă mai mult despre… înăuntru.

Marius Manta

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala