ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

La o rescriere

Ediţia a doua a cărţii „Introducere în opera lui G. Bacovia”, apărută sub titlul „Ascunsul Bacovia” (Bistriţa, Ed. „Pergamon”, 2007), urmează traseul demonstrativ şi ideatic al apariţiei din 1979, cu un număr de pagini considerabil mărit, pagini care nu puteau să apară pe atunci, din considerente ideologice. Aşa se explică prezenţa aici a unor pasaje pe care Dinu Flămând le introduce pentru a face noi nuanţări şi dezvoltări, reformulări şi interpretări critice despre încercarea de confiscare a lui George Bacovia din partea comisarilor culturali dejişti. Poetul naţional al vremuirilor de atunci, A. Toma, în calitate de director la E.S.P.L.A., rostea/răstea în anul morţii lui Stalin cunoscutele fraze: „Cât timp voi trăi (din fericire, nu a mai trăit decât un an – n.m.), paharul cu otravă al poeziei lui Bacovia nu va ajunge la buzele cititorilor”. Are dreptate Dinu Flămând să afirme că, într-un cadru dogmatic ostil oricărei introspecţii identitare, nu se poate şti cu siguranţă cum şi cât a răspuns ultimul Bacovia la optimista comandă socială. De reţinut frazele sale: „Caracterele sublime nu trebuie să se justi­fice, ele sunt considerate un noroc pentru co­lectivitatea în care apar. Dar un nefericit, un deprimat are de dat explicaţii, el trebuie să se justifice în permanenţă. De ce rămâne stingher, când fiecare trebuie să facă un minim efort de socializare?” (p. 7)

Pentru a trasa liniile în mişcare ale mitului personal bacovian, Dinu Flămând întrevede reperele necesare, date de cele mai importante obsesii. Obsesii definite mai curând prin acumulare perpetuă în noi game „minore” decât prin eliminări succesive. Deşi organizată cu mari ezitări şi aparente stângăcii la nivelul expresiei, poezia bacoviană are amplitudine prin forţa obsesivă a tematicii. Trecând dinco­lo de ceea ce ţine de domeniul evidenţei, George Bacovia nu i se mai pare eseistului atât de monoton şi îi oferă numeroase registre de lectură nebănuite. Poezia sa îi dezvăluie treptat individualitatea graţie faptului că nu poate fi circumscrisă unei poetici restrictive.

Astfel, atipicul poet nu mai este reprezentantul cel mai de seamă al unui stil simbolist, deşi pare să utilizeze tot arsenalul specific al curentului, prin filieră franceză. Aspectul pur ornamental al recuzi­tei simboliste este trecut în plan secund, elementele decorului fiind dispuse contrastant, pe măsură ce poetul se individualizează şi îşi cronicizează obsesiile, neştiind unde să-şi poziţioneze instanţa lirică. Căutând mereu un punct de fugă, găseşte doar linii de fugă simetrice. Între punctul de fugă exterior şi punctul fix in­terior se înscrie şi se reprezintă spaţiul neorganizat pe clasica opoziţie claustrare-evadare, precum şi toată gama stărilor psihice bacoviene, apropiată de trăirea expresionistă: „Punctul fix al privirii – iată un indiciu psi­hic licitat de toată arta expresionistă. Vedem astfel că «expresionismul» lui Bacovia nu este atât unul al temelor, cât unul de concepţie” (p. 189). Iar decadentismul (care „îl ajută să evadeze astfel dintr-o ruinată biografie”) este văzut din perspectiva degradării în cotidian a tragicului măreţ, aşa cum îl întâlnim la Eminescu, şi a parodierii atitudinilor lirice grave. Pe scurt, „Bacovia este primul poet beţiv care s-a ui­tat în oglindă” (p. 127).

Ştim foarte bine că, între timp, pe Bacovia l-au revendicat nu numai existenţialiştii şi structuraliştii, ci şi postmoderniştii, numărul etichetelor lipite poeziei sale depăşind cu mult duzina. Şi aceasta pentru că îl putem găsi mereu pe autorul „Stanţelor burgheze” dincolo şi dincoace de Simbolism. În termenii lui Mihail Bahtin, menipeea aplicată simbolismului şi lui Bacovia arată astfel: „anumite contraste izbitoare, com­binaţiile oximoronice, disjuncţiile sus / jos şi ri­dicare / cădere, ca şi elementele de utopie socială sau folosirea genurilor incidente cu o vizibilă intruziune a prozaismului în poezia lirică, plurali­tatea de stiluri şi, în sfârşit, caracterul jurnalistic, se regăsesc nuanţat în acea poezie ce dovedeşte o lacomă priză la social „ (p. 118).

Dinu Flămând redefineşte poetica Simbolismului în noi termeni, trecând de la reprezentarea antropocentrică datând din Renaştere la heterogenia eului liric, caracteristică unei percepţii şi unui mod funciarmente moderniste în a crea în răspăr cu idealismul romanticilor. Aici se văd grilele de lectură purtând marca Hugo Friedrich şi Albert Béguin. Imaginaţia lui Bacovia – poet postromantic preocupat de fizionomia procesului imaginativ – este considerată a fi spaţială, o imaginaţie a raportu­rilor între diverse planuri, dar şi gestuală, o imaginaţie în mişcare, din care acţiunea are însă tendinţa de a se resorbi treptat: „Bacovia este un poet care gesticulează mult, chiar şi atunci când pare să-şi ţină mâinile resemnat în poală” (p. 164). Desigur că de-a lungul celor trei decenii scurse, receptarea critică s-a „obişnuit” cu unele ipoteze care pe atunci nu numai că aveau (im)portanţă primă, dar exercitau şi o certă putere de seducţie asupra tinerilor cercetători. Erau invocaţi la acest conclav critic despre „intimitatea textului” bacovian poeticienii de obedienţă structuralistă şi semioticienii (Iuri M. Lotman, A. Veselovski, Mihail Bahtin, Roland Barthes, Julia Kristeva), critici ai „profunzimilor” (Jean-Pierre Richard, Jean Starobinski). Lor li se adăugau Gaston Bachelard, Hugo Friedrich, Charles Mauron, Marcel Raymond şi chiar Sigmund Freud ori Carl Gustav Jung.

Parcurgând rescrierea „Introducerii în opera lui G. Bacovia”, simţim entuziasmul manifestat în acei ani ’70, ai deschiderii noastre culturale, care au dus la apariţia, la Editura „Univers”, a traducerilor din studiile autorilor mai sus citaţi. Şi se mai simte entuziasmul tânărului absolvent de Filologie de la Cluj, care îşi alegea (asemenea întârziatului susţinător care a fost, tot în acei ani, prozatorul Radu Petrescu) lucrarea de licenţă cu un astfel de subiect. (Relativ recent am citit, puţin melancolizat, o amplă lucrare de… seminar, din 1940, aparţinând lui Cornel Regman, intitulată „Ion-Budai Deleanu – Doctrina sa literară”, surprinzătoare prin seriozitatea şi acribia cu care a fost pregătită. Abstracţie făcând de numele studentului – tot clujean, era vorba despre o temă de seminar, totuşi… A trecut vremea când la seminar se „însămânţa” sau se „insemina”.) Permeabilitatea eclectică spre toate sugestiile îl ajutau pe eseist să ducă la bun sfârşit o analiză sârguincioasă ce îmbina verva interpretativă cu aplicaţia serioasă, utilizarea unui limbaj specializat cu înclinaţia spre divagaţie. Poetul Dinu Flămând nu a efectuat în „Ascunsul Bacovia” un demers impresionist, impulsionat de datele temperamentului său poetic, ci unul de înaltă factură critică, la curent cu metodologia perioadei respective.

Ediţia a doua a cărţii „Introducere în opera lui G. Bacovia”, apărută sub titlul „Ascunsul Bacovia” (Bistriţa, Ed. „Pergamon”, 2007), urmează traseul demonstrativ şi ideatic al apariţiei din 1979, cu un număr de pagini considerabil mărit, pagini care nu puteau să apară pe atunci, din considerente ideologice. Aşa se explică prezenţa aici a unor pasaje pe care Dinu Flămând le introduce pentru a face noi nuanţări şi dezvoltări, reformulări şi interpretări critice despre încercarea de confiscare a lui George Bacovia din partea comisarilor culturali dejişti. Poetul naţional al vremuirilor de atunci, A. Toma, în calitate de director la E.S.P.L.A., rostea/răstea în anul morţii lui Stalin cunoscutele fraze: „Cât timp voi trăi (din fericire, nu a mai trăit decât un an – n.m.), paharul cu otravă al poeziei lui Bacovia nu va ajunge la buzele cititorilor”. Are dreptate Dinu Flămând să afirme că, într-un cadru dogmatic ostil oricărei introspecţii identitare, nu se poate şti cu siguranţă cum şi cât a răspuns ultimul Bacovia la optimista comandă socială. De reţinut frazele sale: „Caracterele sublime nu trebuie să se justi­fice, ele sunt considerate un noroc pentru co­lectivitatea în care apar. Dar un nefericit, un deprimat are de dat explicaţii, el trebuie să se justifice în permanenţă. De ce rămâne stingher, când fiecare trebuie să facă un minim efort de socializare?” (p. 7)

Pentru a trasa liniile în mişcare ale mitului personal bacovian, Dinu Flămând întrevede reperele necesare, date de cele mai importante obsesii. Obsesii definite mai curând prin acumulare perpetuă în noi game „minore” decât prin eliminări succesive. Deşi organizată cu mari ezitări şi aparente stângăcii la nivelul expresiei, poezia bacoviană are amplitudine prin forţa obsesivă a tematicii. Trecând dinco­lo de ceea ce ţine de domeniul evidenţei, George Bacovia nu i se mai pare eseistului atât de monoton şi îi oferă numeroase registre de lectură nebănuite. Poezia sa îi dezvăluie treptat individualitatea graţie faptului că nu poate fi circumscrisă unei poetici restrictive.

Astfel, atipicul poet nu mai este reprezentantul cel mai de seamă al unui stil simbolist, deşi pare să utilizeze tot arsenalul specific al curentului, prin filieră franceză. Aspectul pur ornamental al recuzi­tei simboliste este trecut în plan secund, elementele decorului fiind dispuse contrastant, pe măsură ce poetul se individualizează şi îşi cronicizează obsesiile, neştiind unde să-şi poziţioneze instanţa lirică. Căutând mereu un punct de fugă, găseşte doar linii de fugă simetrice. Între punctul de fugă exterior şi punctul fix in­terior se înscrie şi se reprezintă spaţiul neorganizat pe clasica opoziţie claustrare-evadare, precum şi toată gama stărilor psihice bacoviene, apropiată de trăirea expresionistă: „Punctul fix al privirii – iată un indiciu psi­hic licitat de toată arta expresionistă. Vedem astfel că «expresionismul» lui Bacovia nu este atât unul al temelor, cât unul de concepţie” (p. 189). Iar decadentismul (care „îl ajută să evadeze astfel dintr-o ruinată biografie”) este văzut din perspectiva degradării în cotidian a tragicului măreţ, aşa cum îl întâlnim la Eminescu, şi a parodierii atitudinilor lirice grave. Pe scurt, „Bacovia este primul poet beţiv care s-a ui­tat în oglindă” (p. 127).

Ştim foarte bine că, între timp, pe Bacovia l-au revendicat nu numai existenţialiştii şi structuraliştii, ci şi postmoderniştii, numărul etichetelor lipite poeziei sale depăşind cu mult duzina. Şi aceasta pentru că îl putem găsi mereu pe autorul „Stanţelor burgheze” dincolo şi dincoace de Simbolism. În termenii lui Mihail Bahtin, menipeea aplicată simbolismului şi lui Bacovia arată astfel: „anumite contraste izbitoare, com­binaţiile oximoronice, disjuncţiile sus / jos şi ri­dicare / cădere, ca şi elementele de utopie socială sau folosirea genurilor incidente cu o vizibilă intruziune a prozaismului în poezia lirică, plurali­tatea de stiluri şi, în sfârşit, caracterul jurnalistic, se regăsesc nuanţat în acea poezie ce dovedeşte o lacomă priză la social „ (p. 118).

Dinu Flămând redefineşte poetica Simbolismului în noi termeni, trecând de la reprezentarea antropocentrică datând din Renaştere la heterogenia eului liric, caracteristică unei percepţii şi unui mod funciarmente moderniste în a crea în răspăr cu idealismul romanticilor. Aici se văd grilele de lectură purtând marca Hugo Friedrich şi Albert Béguin. Imaginaţia lui Bacovia – poet postromantic preocupat de fizionomia procesului imaginativ – este considerată a fi spaţială, o imaginaţie a raportu­rilor între diverse planuri, dar şi gestuală, o imaginaţie în mişcare, din care acţiunea are însă tendinţa de a se resorbi treptat: „Bacovia este un poet care gesticulează mult, chiar şi atunci când pare să-şi ţină mâinile resemnat în poală” (p. 164). Desigur că de-a lungul celor trei decenii scurse, receptarea critică s-a „obişnuit” cu unele ipoteze care pe atunci nu numai că aveau (im)portanţă primă, dar exercitau şi o certă putere de seducţie asupra tinerilor cercetători. Erau invocaţi la acest conclav critic despre „intimitatea textului” bacovian poeticienii de obedienţă structuralistă şi semioticienii (Iuri M. Lotman, A. Veselovski, Mihail Bahtin, Roland Barthes, Julia Kristeva), critici ai „profunzimilor” (Jean-Pierre Richard, Jean Starobinski). Lor li se adăugau Gaston Bachelard, Hugo Friedrich, Charles Mauron, Marcel Raymond şi chiar Sigmund Freud ori Carl Gustav Jung.

Parcurgând rescrierea „Introducerii în opera lui G. Bacovia”, simţim entuziasmul manifestat în acei ani ’70, ai deschiderii noastre culturale, care au dus la apariţia, la Editura „Univers”, a traducerilor din studiile autorilor mai sus citaţi. Şi se mai simte entuziasmul tânărului absolvent de Filologie de la Cluj, care îşi alegea (asemenea întârziatului susţinător care a fost, tot în acei ani, prozatorul Radu Petrescu) lucrarea de licenţă cu un astfel de subiect. (Relativ recent am citit, puţin melancolizat, o amplă lucrare de… seminar, din 1940, aparţinând lui Cornel Regman, intitulată „Ion-Budai Deleanu – Doctrina sa literară”, surprinzătoare prin seriozitatea şi acribia cu care a fost pregătită. Abstracţie făcând de numele studentului – tot clujean, era vorba despre o temă de seminar, totuşi… A trecut vremea când la seminar se „însămânţa” sau se „insemina”.) Permeabilitatea eclectică spre toate sugestiile îl ajutau pe eseist să ducă la bun sfârşit o analiză sârguincioasă ce îmbina verva interpretativă cu aplicaţia serioasă, utilizarea unui limbaj specializat cu înclinaţia spre divagaţie. Poetul Dinu Flămând nu a efectuat în „Ascunsul Bacovia” un demers impresionist, impulsionat de datele temperamentului său poetic, ci unul de înaltă factură critică, la curent cu metodologia perioadei respective. 

Ediţia a doua a cărţii „Introducere în opera lui G. Bacovia”, apărută sub titlul „Ascunsul Bacovia” (Bistriţa, Ed. „Pergamon”, 2007), urmează traseul demonstrativ şi ideatic al apariţiei din 1979, cu un număr de pagini considerabil mărit, pagini care nu puteau să apară pe atunci, din considerente ideologice. Aşa se explică prezenţa aici a unor pasaje pe care Dinu Flămând le introduce pentru a face noi nuanţări şi dezvoltări, reformulări şi interpretări critice despre încercarea de confiscare a lui George Bacovia din partea comisarilor culturali dejişti. Poetul naţional al vremuirilor de atunci, A. Toma, în calitate de director la E.S.P.L.A., rostea/răstea în anul morţii lui Stalin cunoscutele fraze: „Cât timp voi trăi (din fericire, nu a mai trăit decât un an – n.m.), paharul cu otravă al poeziei lui Bacovia nu va ajunge la buzele cititorilor”. Are dreptate Dinu Flămând să afirme că, într-un cadru dogmatic ostil oricărei introspecţii identitare, nu se poate şti cu siguranţă cum şi cât a răspuns ultimul Bacovia la optimista comandă socială. De reţinut frazele sale: „Caracterele sublime nu trebuie să se justi­fice, ele sunt considerate un noroc pentru co­lectivitatea în care apar. Dar un nefericit, un deprimat are de dat explicaţii, el trebuie să se justifice în permanenţă. De ce rămâne stingher, când fiecare trebuie să facă un minim efort de socializare?” (p. 7)

Pentru a trasa liniile în mişcare ale mitului personal bacovian, Dinu Flămând întrevede reperele necesare, date de cele mai importante obsesii. Obsesii definite mai curând prin acumulare perpetuă în noi game „minore” decât prin eliminări succesive. Deşi organizată cu mari ezitări şi aparente stângăcii la nivelul expresiei, poezia bacoviană are amplitudine prin forţa obsesivă a tematicii. Trecând dinco­lo de ceea ce ţine de domeniul evidenţei, George Bacovia nu i se mai pare eseistului atât de monoton şi îi oferă numeroase registre de lectură nebănuite. Poezia sa îi dezvăluie treptat individualitatea graţie faptului că nu poate fi circumscrisă unei poetici restrictive.

Astfel, atipicul poet nu mai este reprezentantul cel mai de seamă al unui stil simbolist, deşi pare să utilizeze tot arsenalul specific al curentului, prin filieră franceză. Aspectul pur ornamental al recuzi­tei simboliste este trecut în plan secund, elementele decorului fiind dispuse contrastant, pe măsură ce poetul se individualizează şi îşi cronicizează obsesiile, neştiind unde să-şi poziţioneze instanţa lirică. Căutând mereu un punct de fugă, găseşte doar linii de fugă simetrice. Între punctul de fugă exterior şi punctul fix in­terior se înscrie şi se reprezintă spaţiul neorganizat pe clasica opoziţie claustrare-evadare, precum şi toată gama stărilor psihice bacoviene, apropiată de trăirea expresionistă: „Punctul fix al privirii – iată un indiciu psi­hic licitat de toată arta expresionistă. Vedem astfel că «expresionismul» lui Bacovia nu este atât unul al temelor, cât unul de concepţie” (p. 189). Iar decadentismul (care „îl ajută să evadeze astfel dintr-o ruinată biografie”) este văzut din perspectiva degradării în cotidian a tragicului măreţ, aşa cum îl întâlnim la Eminescu, şi a parodierii atitudinilor lirice grave. Pe scurt, „Bacovia este primul poet beţiv care s-a ui­tat în oglindă” (p. 127).

Ştim foarte bine că, între timp, pe Bacovia l-au revendicat nu numai existenţialiştii şi structuraliştii, ci şi postmoderniştii, numărul etichetelor lipite poeziei sale depăşind cu mult duzina. Şi aceasta pentru că îl putem găsi mereu pe autorul „Stanţelor burgheze” dincolo şi dincoace de Simbolism. În termenii lui Mihail Bahtin, menipeea aplicată simbolismului şi lui Bacovia arată astfel: „anumite contraste izbitoare, com­binaţiile oximoronice, disjuncţiile sus / jos şi ri­dicare / cădere, ca şi elementele de utopie socială sau folosirea genurilor incidente cu o vizibilă intruziune a prozaismului în poezia lirică, plurali­tatea de stiluri şi, în sfârşit, caracterul jurnalistic, se regăsesc nuanţat în acea poezie ce dovedeşte o lacomă priză la social „ (p. 118).

Dinu Flămând redefineşte poetica Simbolismului în noi termeni, trecând de la reprezentarea antropocentrică datând din Renaştere la heterogenia eului liric, caracteristică unei percepţii şi unui mod funciarmente moderniste în a crea în răspăr cu idealismul romanticilor. Aici se văd grilele de lectură purtând marca Hugo Friedrich şi Albert Béguin. Imaginaţia lui Bacovia – poet postromantic preocupat de fizionomia procesului imaginativ – este considerată a fi spaţială, o imaginaţie a raportu­rilor între diverse planuri, dar şi gestuală, o imaginaţie în mişcare, din care acţiunea are însă tendinţa de a se resorbi treptat: „Bacovia este un poet care gesticulează mult, chiar şi atunci când pare să-şi ţină mâinile resemnat în poală” (p. 164). Desigur că de-a lungul celor trei decenii scurse, receptarea critică s-a „obişnuit” cu unele ipoteze care pe atunci nu numai că aveau (im)portanţă primă, dar exercitau şi o certă putere de seducţie asupra tinerilor cercetători. Erau invocaţi la acest conclav critic despre „intimitatea textului” bacovian poeticienii de obedienţă structuralistă şi semioticienii (Iuri M. Lotman, A. Veselovski, Mihail Bahtin, Roland Barthes, Julia Kristeva), critici ai „profunzimilor” (Jean-Pierre Richard, Jean Starobinski). Lor li se adăugau Gaston Bachelard, Hugo Friedrich, Charles Mauron, Marcel Raymond şi chiar Sigmund Freud ori Carl Gustav Jung.

Parcurgând rescrierea „Introducerii în opera lui G. Bacovia”, simţim entuziasmul manifestat în acei ani ’70, ai deschiderii noastre culturale, care au dus la apariţia, la Editura „Univers”, a traducerilor din studiile autorilor mai sus citaţi. Şi se mai simte entuziasmul tânărului absolvent de Filologie de la Cluj, care îşi alegea (asemenea întârziatului susţinător care a fost, tot în acei ani, prozatorul Radu Petrescu) lucrarea de licenţă cu un astfel de subiect. (Relativ recent am citit, puţin melancolizat, o amplă lucrare de… seminar, din 1940, aparţinând lui Cornel Regman, intitulată „Ion-Budai Deleanu – Doctrina sa literară”, surprinzătoare prin seriozitatea şi acribia cu care a fost pregătită. Abstracţie făcând de numele studentului – tot clujean, era vorba despre o temă de seminar, totuşi… A trecut vremea când la seminar se „însămânţa” sau se „insemina”.) Permeabilitatea eclectică spre toate sugestiile îl ajutau pe eseist să ducă la bun sfârşit o analiză sârguincioasă ce îmbina verva interpretativă cu aplicaţia serioasă, utilizarea unui limbaj specializat cu înclinaţia spre divagaţie. Poetul Dinu Flămând nu a efectuat în „Ascunsul Bacovia” un demers impresionist, impulsionat de datele temperamentului său poetic, ci unul de înaltă factură critică, la curent cu metodologia perioadei respective.

Vasile Spiridon

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala