ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

„Încetăţenirea” lui Bacovia

[...] La sfîrşitul anilor ’50 (pînă în 1968), Bacăul era capitala uneia dintre regiunile cele mai dinamice economic. Într-un fel, faptul acesta a contribuit la receptarea lui Bacovia. Cum anume? În retorica unora dintre ziariştii locali (a celor mai şcoliţi dintre ei) şi, mai ales, în cea a scriitorilor care treceau pe aci, poetul a devenit principalul pretext pentru comparaţii cu prezentul. Aproape invariabil, porneau de la el sau ajungeau la el. Toate semnele schimbării, îndeosebi toate înnoirile urbanistice, erau descrise prin contrast cu „notele” sale despre tîrgul de altădată. Dacă, de pildă, se deschidea stagiunea muzicală, ziaristul care o anunţa se simţea obligat să vorbească despre diferenţa dintre „fanfarele militare cu instrumentaţie lipsită de posibilităţi mai largi de expresie” şi „orchestrele simfonice (instituţii nu demult înfiinţate – n. m.) a căror activitate se desfăşoară cu principii pedagogice unanim recunoscute”, să-l laude pe „poetul Bacovia” că „a prins” cum nu se poate mai bine atmosfera grea a vechiului oraş şi să citeze cîteva versuri din „Fanfară”. (v. „Începutul de stagiune muzicală la Bacău”, în „Steagul roşu”, nr. 2.704, 8 octombrie 1961, p. 2) Mergea un scriitor în documentare la Bicaz, la ducere sau la întoarcere, poposea o zi – două şi în Bacău. Îşi amintea de Bacovia şi se mira că nu mai găseşte „elementele” care compuneau imaginea oraşului în poezia acestuia. „Bacăul – scria A. E. Baconsky, care nu mai păşise niciodată în el – a fost, pentru cititorul de pretutindeni, oraşul lui George Bacovia şi toate filele Plumbului sau a[le] Scînteilor galbene, cercetate la lumină, vădesc în filigran conturul lui desenat cu linii tremurate de emoţie”. Apoi după o scurtă piruetă, declara: „Toată această imagine bacoviană mi-a răvăşit-o însă, cu o superbă violenţă, furtuna primelor zile de martie, cînd am avut bucuria de a pătrunde în noua realitate a Bacăului” (…) „Din vechea atmosferă surprinsă în toată dureroasa-i stagnare de către autorul Plumbului, n-am mai putut vedea nimic: oraşul era altul”. („Bacău 1962”, în „Steagul roşu”, nr. 2.838, 15 martie 1962, p. 3) Se oprea un grup de cărturari plecaţi în excursie prin ţară, directorul lor nota în stil optimist: „Peste tot construcţia de şosele asfaltate, şcoli, dispensare este în plin toi şi-ţi pierzi capul nemaicunoscînd nimic din ce ai văzut cu un an înainte. Uimirea cea mai mare e la Bacău, unde am dormit noaptea precedentă. Fuseseră aci cîteva clădiri monumentale în centru, dar astăzi te afli pe un adevărat bulevard din Bucureşti, cu pasaje, mari magazine. La restaurantul hotelului personal stilat, servind impecabil, ca la Capşa. Lume multă. Orchestră şi diseuse. La plecare, făcîndu-ţi drum printre oamenii grămădiţi la uşă spre a asculta pe cîntăreaţă, îţi dai seama că cea mai modernă civilizaţie a pătruns brusc împreună cu industrializarea pe locurile altădată uitate de zei, ilustrate doar prin melancoliile lui Bacovia”. (G. Călinescu, „Jurnal de bord (II), în „Contemporanul”, 17, nr. 37, 14 septembrie 1962, p. 2)

În aceşti ani, n-a existat „comentariu la timpurile Bacăului” (ca să folosesc o expresie de-a lui Victor Kernbach, care i-a dedicat oraşului şi regiunii o carte de reportaje: Lumini pe strada Mare) să nu amintească de Bacovia. Venite din partea unor autori cunoscuţi, aceste citări multiple au influenţat percepţia băcăuanilor asupra poeziei bacoviene, atenuînd sau eliminînd rezervele faţă de ea şi faţă de autor ale celor din generaţia veche şi favorizînd, în acelaşi timp, apariţia printre tinerii oameni de cultură a unui sentiment de mîndrie că poetul le aparţine. Astfel, din – dacă pot spune aşa – termen antonim, rezumînd o epocă revolută şi nişte aspecte triste, formula „oraşul lui Bacovia” a devenit apoziţia prin care era definit atît Bacăul de odinioară, cît şi Bacăul actual, chiar mai des sau exclusiv acesta. Astăzi, rareori cele două conţinuturi istorice mai sînt simţite ca distincte.

Lucrurile s-au mişcat în sensul cel bun, însă n-au curs linear şi continuu. Reflexul de a preţui valorile se formează lent, în ani, şi se întreţine greu, mai ales în provincie. A fost nevoie de convergenţa multor factori, de acumularea multor impulsuri şi de concursul unor evenimente pentru a se ajunge la cucerirea locului de stimă acasă, în „cetatea” care l-a ignorat, simultan şi în ţară. A fost nevoie de un climat propice şi de mutaţii în gusturi. Iniţial, nici viitorii săi stegari nu-l indicau drept primul în ierarhiile lor. Întrebat care îi sunt lecturile preferate, Ovidiu Genaru, proaspăt debutant editorial, a răspuns: „Blaga, Barbu şi Bacovia”. (v. C. Iulian, „Cu poetul Ovidiu Genaru lîngă «Un şir de zile», în „Steagul roşu”, 21, nr. 4.207, 14 august 1966, p. 2.) Curînd după asta, la apariţia volumului Orgă şi iarbă, şi Radu Cârneci fu întrebat, de un alt ziarist, dacă preferinţa sa e, cum lasă să se înţeleagă din titlu, Walt Whitman, iar el a declarat: „Îmi place, desigur, cel mai mare poet american, dar preferinţele mele sînt cu totul altele: Blaga (îmi alimentează cu lirismul său profund unele sentimente), Bacovia”, şi a enumerat apoi încă treisprezece poeţi străini (unii abia traduşi de Editura pentru Literatura Universală) şi români (clasici, interbelici şi contemporani). (v. „Făurar de metafore frumoase…”, Convorbiri realizate de V. Pruteanu, în „Steagul roşu”, 21, nr. 4.123, 21 august 1966, p. 2) Locul întîi acordat de ambii lui Blaga se explică prin ecourile mai recente şi mai bogate ale ediţiilor din opera sa. Numai în anul amintit au apărut: Poezii (ediţie îngrijită de G. Ivaşcu), Versuri (ediţie îngrijită de Aurel Rău) şi Antologie de poezie populară. Cert, la orizontul lui 1966, Blaga (care surprindea şi prin cantitatea de inedite trecea ca mai impunător decît Bacovia, dar această părere n-a durat nici măcar un lustru.

Graficul receptării pe plan local a poetului, în deceniul de după moartea sa, relevă atît ancorări, multiplicări de puncte, cît şi absenţe, sincope, eclipse. În unii din ani, numele său abia pîlpîie, o dată – de două ori, ici şi colo. De exemplu, în 1961, poate fi întîlnit doar în denumirea cenaclului (fost, pînă atunci, „Nicolae Bălcescu”), în menţiunea că un profesor (I. Fazlâ) a compus romanţa „Lîngă strune de vioară” (pe versurile din „Studiu”), sau într-un articol ce seamănă mai degrabă a reportaj (v. Stelian Nanianu, „George Bacovia”, în „Steagul roşu”, nr. 2.680, 10 septembrie 1961, p. 3). La fel de puţin şi în 1962. În septembrie (luna în care s-a născut poetul), ziarul a scris despre Agîrbiceanu, Walter Scott, Cezar Petrescu, Emile Zola, dar nimic despre Bacovia. În 1963, în schimb, va fi pomenit mai mult de o dată, însă, trebuie precizat, nu de localnici, ci de „străini”. Venit pentru „Săptămîna poeziei”, Eugen Jebeleanu, în şezătorile ţinute la Bacău (Teatrul de Stat şi Biblioteca Centrală Regională) şi la Săuceşti, „înainte de a citi din versurile lui, a recitat cîteva din versurile lui Bacovia, care a trăit şi a creat pe aceste meleaguri”. („Steagul roşu”, nr. 3.319, 3 octombrie 1963, p. 1) În acelaşi an, în zilele de 14, 15 şi 16 decembrie, la Bacău a avut loc Consfătuirea Cercurilor Literare din Moldova. Informări, discuţii aprinse, revendicări, propuneri. Lume preocupată de prezent! Dintre participanţi, unul singur s-a referit la Bacovia, – reprezentantul Uniunii Scriitorilor, Marcel Breslaşu, în cuvîntul de încheiere. Iată cum: „Aş vrea să spun că există o mare diferenţă între dumneavoastră şi Bacovia, care a trăit în alte condiţii, un poet care era în contrast cu el. Toţi cei din generaţia lui Bacovia au găsit un peisaj al Moldovei, dar peisajul sufletului era întunecat de amărăciuni impuse de condiţiile nedrepte. Mă uit la Agatha Bacovia, care este de faţă şi care a suferit alături de Bacovia”. („Cuvîntul tovarăşului Marcel Breslaşu”, în „Steagul roşu”, nr. 3.388, 22 decembrie 1963, p. 3) Şi, pentru a contura cît mai exact situaţia, să adaug că, anterior apariţiei revistei „Ateneu” (august 1964), în chip de demonstraţii ale existenţei unor „forţe” locale, Casa Regională a Creaţiei Populare (condusă în această vreme de Radu Cârneci) a scos cinci culegeri: Plaiurile Bistriţei (1958), Anii tinereţii noastre (I, 1959; II, 1961), Imn în mers (1963) şi Pagini literare (1964). În ele, numele lui Bacovia figurează numai de două ori: într-un poem de Ovidiu Genaru, care nu adoptase încă pseudonimul şi semna O. Bibere („Poema oraşului meu”, în „Anii tinereţii noastre”, 1959, p. 37) şi într-un text de Victor Kernbach („Comentarii la timpurile Bacăului”, în Imn în mers, 1963, p. 155). Revista, care mai tîrziu va juca un rol esenţial în posteritatea lui Bacovia, n-a publicat, în primul ei an – trebuie să arăt şi asta – decît două articole despre poet (cele din nr. 1). Cerinţele editorului au obligat-o la abordarea altor teme.

Semne mai dese şi mai vizibile ale interesului faţă de poet s-au ivit abia din 1966, la împlinirea a 85 de ani de la naşterea sa. Acum s-a deschis, în sălile Muzeului Regional, în prezenţa Agathei (care în toţi aceşti ani a bătut drumul Bucureşti – Bacău, prima „Expoziţie memorială «George Bacovia» (6 septembrie); acum, la Liceul Nr. 1, s-a înjghebat primul „simpozion” (mic) despre „Viaţa şi opera lui Bacovia” (5 noiembrie); acum, s-a organizat, în sala de conferinţe a Casei de Cultură (aşadar pentru un public larg), prima sesiune ştiinţifică despre poet (19 noiembrie), la care, alături de cercetători băcăuani (Traian Cantemir, Marin Cosmescu, Constantin Călin, Vasile Sporici), au prezentat comunicări Mihail Petroveanu (însoţit de Veronica Porumbacu) şi Al. Husar. La lucrări a participat Agatha Bacovia. (v. „Omagiu lui George Bacovia”, în „Steagul roşu”, 21, nr. 4.291, 22 noiembrie 1966, p. 1 şi Ştefan Olteanu, „Sărbătoarea poetului”, în „Steagul roşu”, 21, nr. 4.295, 26 noiembrie 1966, p. 3) Iar în anul următor preţuirea pentru Bacovia va lua forme şi mai consistente. Atunci, în prelungirea manifestărilor dedicate Centenarului Liceului „George Bacovia”, a fost dezvelită (în ziua de 17 decembrie) o „placă comemorativă”, pe peretele casei din Calea Moineşti, nr. 13*, unde poetul era numit „geniu poetic înnoitor al liricii româneşti”, şi a fost inaugurată o „expoziţie memorială”, schiţă anticipativă a viitoarei Case Memoriale. În ciuda vremii reci şi a duminicii, asistenţa (o spun ca martor) a fost numeroasă, stimulată probabil de prezenţa oficialităţilor de la cel mai înalt nivel local şi de cea a Agathei. (v. „Steagul roşu”, 22, nr. 4.623, 19 decembrie 1967, p. 3) 

Neîndoielnic, factorii politici au contribuit la receptarea lui Bacovia, dar nu aşa cum îşi închipuie unii azi, adică nu sub formă de „indicaţii”, de „comenzi venite de sus”. Cînd a vizitat prima dată regiunea Bacău, în cuvîntarea ţinută la miting, Nicolae Ceauşescu a spus, într-o frază generală, doar că de aci „s-au ridicat mulţi oameni de artă şi ştiinţă, care sînt o mîndrie pentru cultura României de azi” (v. „Steagul roşu”, 21, nr. 4.228, 9 septembrie 1966, p. 2) N-a nominalizat pe nimeni. Însă – va relata ulterior cineva  – l-ar fi citat pe Bacovia „în faţa activului de partid din judeţ”, „cu mare căldură şi consideraţie” (v. „Aniversarea lui George Bacovia – o elevată sărbătoare”, Interviu cu tovarăşul Victor Enăşoae, secretar al Comitetului Judeţean Bacău al P.C.R., în „Steagul roşu”, 26, nr. 5.778, 8 septembrie 1971, p. 1) Dincolo de aceasta, momentul, unul de elanuri constructiviste, era favorabil „recuperărilor”, „reconsiderărilor” şi „localismului creator”. Nu vorba lui Ceauşescu, ci, oricît ar părea de ciudat, ceea ce-l va transforma pe Bacovia într-o preocupare pentru administraţia locală şi pentru oamenii de cultură din Bacău a fost desfiinţarea regiunilor şi reînfiinţarea judeţelor, măsură luată la Conferinţa Naţională a P.C.R. din 6-8 decembrie 1967 şi pusă în aplicare în trimestrul I al anului 1968. Odată înfiinţate, judeţele au început să-şi contabilizeze nu numai patrimoniul economic, ci şi patrimoniul cultural. Fiecare a efectuat un recensămînt al valorilor (instituţii, persoane) de pe „meleagurile” sale, prin care să-şi afirme identitatea, „blazonul”. În acest fel au fost descoperiţi zeci, sute, de „fii de seamă”, cu merite deosebite şi s-a pornit o modă a „cinstirilor”.

Ca regiune, Bacăul sta bine şi în domeniul cultural; ca judeţ – nu. Logic, deci, Bacovia, poet de necontestată originalitate, trebuia ridicat la rangul de emblemă, de „patron spiritual”. Chiar dacă faptul nu avea încă în minţi claritatea cu care încerc să-l expun, autorul Plumbului devenise un argument, o miză, o şansă. Lucrurile nu s-au petrecut exploziv, pompieristic. A fost nevoie, în continuare, de acţiuni persuasive, de iniţiative, de abnegaţie. A fost nevoie de oameni care să bată la uşile autorităţilor, să le smulgă aprobări, să obţină mijloace. A fost nevoie de insistenţele Agathei. Şi a fost nevoie, nu în ultimul rînd, de mobilizarea unor inşi capabili să lucreze pentru Bacovia: muzeografi, bibliografi, critici şi istorici literari, artişti plastici etc.

Principalul „căuzaş” în acest proces amplu a fost Radu Cârneci, o formidabilă locomotivă umană, poet de o mare disponibilitate şi animator dotat cu un rar simţ al oportunităţilor. Sensibil la adierile politice care puteau fi fructificate cultural, el le-a folosit pentru „Ateneu”, pentru Bacovia şi, desigur, pentru cariera sa literară.

Constantin Călin

* Printr-un Decret al Consiliului de Stat, din octombrie 1971 se va numi strada George Bacovia.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala