ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Literatura, între canonul teoriei şi „demonul” definiţiilor (I)

„A considera teoria contemporană precum o serie de abordări sau metode de interpretare contrastante înseamnă a pierde mult din interesul şi forţa care derivă din provocarea adusă bunului-simţ, precum şi din cercetarea modului în care se naşte sensul şi se formează identităţile umane.” (Jonathan Culler)

 

În ultimii ani, natura şi funcţiile textului literar sunt readuse în discuţie cu o fervoare ce aminteşte de polemicile din trecut vizând câştigarea statutului literaturii.

Abordările critico-teoretice de dată recentă, fie că vin din perspectiva diacroniei, fie din aceea a sincroniei, îi neliniştesc pe cei edificaţi asupra literaturii şi raporturilor ei aşa-zis definitive cu teoria, critica şi istoria literară şi îi  „asigură” pe ceilalţi, dacă nu ştiau, că, în materie de literatură, nimic nu e bătut în cuie şi că dinspre teoria literară, mai cu seamă, bat vânturi noi, asezonate cu studii culturale şi cu alte ingrediente, ce fac  aproape de nerecunoscut construcţiile teoretice de până acum. E sigur că Wellek şi Warren, Tomaşevski, cei din şcoala formalistă rusă, Jakobson şi toţi ceilalţi s-ar simţi oarecum incomodaţi de atâtea revizuiri ale conceptelor, metodelor şi instrumentarului noilor demersuri teoretico-literare, cu atât mai mult, cu cât însuşi modul de existenţă al literaturii pare a se reinventa în aceşti ultimi ani. Dar şi neputinţa de a o defini, de la care pleacă noile abordări. Să ne înţelegem, negarea posibilităţii de a formula, fără rest, o definiţie a termenului „literatură” nu e nicidecum o formă de nihilism excentric, cum s-ar crede, ci o consecinţă a unor mutaţii sesizabile mai ales la nivelul receptării producţiei literare, ca să nu mai vorbim de ruinarea, în timp, a mai tuturor „credinţelor”, chiar prejudecăţilor, ce au statuat literatura în fel şi chip. Aşa stând lucrurile, chiar îţi vine să-i crezi pe noii sceptici ai definirii literaturii. Şi, poate nu paradoxal, tocmai neputinţa de a defini literatura azi, după o evoluţie a ei multimilenară, deschide noi câmpuri de cercetare. În fond, de ce mai e nevoie de o definiţie a literaturii?

 

În tradiţia occidentală, Platon (în cartea a X-a din „Republica”) şi Aristotel (în „Poetica”) sunt primii interesaţi să gândească arta prin concepte. Pentru ei, arta, în general, e concepută ca imitare, ca mimetism al realităţii. Primul argumentează că arta (inclusiv poezia şi pictura) trebuie să imite realitatea în limitele raţionalităţii, fără distorsiuni şi fără vreo urmă de emoţie. Dar, cum arta nu imită lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum par a fi, pentru Platon, aceasta e un simulacru, o imitare a aparenţei, copia unei cópii – imperfecţiunea însăşi. Platon insistă că arta (inclusiv poezia, pictura, dansul şi muzica) nu-şi propune să imite realitatea aşa cum este, ci să genereze lecturi posibile ale realităţii capabile să asigure autonomia artei. După cum se vede, noţiunea de mimetism e prezentă şi la Aristotel, doar că, pentru el, e vorba de o imitare creativă, nu de o simplă reproducere pasivă, ca la marele său înaintaş. Începând cu autorul „Poeticii”, arta devine creaţie şi fantezie, iar subiectivitatea, interfaţa relaţiei dintre artă şi realitate, are drept obiectiv principal provocarea plăcerii. Plăcerea însă nu e o simplă manifestare ludică, ci e condiţionată de instruire.

E uşor de observat că ambele concepţii nu fac trimitere la conceptul de literatură, ci la acela de poezie. Literatura nu are încă nume. Dacă judecăm accepţia latină a termenului, valabilă până în secolul al XVIII-lea, „literatura” însemna instrucţia, arta de a citi şi a scrie, gramatica, alfabetul, erudiţia. Spre secolul al XVIII-lea, „poezie”, „beletristică” şi „elocvenţă” (ca formă specifică de proză) ţineau loc de „literatură”.

Într-adevăr, când se naşte, în antichitatea greacă, literatura se numeşte poezie şi e legată de divertismentul elitelor în intervalul dintre două războaie. Poezia are, desigur, un rol educativ, moştenind o însuşire pedagogică observabilă în mitul din care provine. Servindu-se de poezie ca de  un mijloc de difuzare, statul îi oferă poporului modele identitare prin care să poată deveni conştient de unitatea sa comunitară, purtătoare a unui trecut comun şi a unui viitor, elementele constitutive ale unei istorii ce integra diversele grupuri etnice, geografice şi lingvistice ale Eladei.

Dar nu numai grecii au recunoscut literatura ca poezie. Vechii romani şi europenii Renaşterii nu vedeau lucrurile altfel. Însăşi atenţia cercetătorilor se concentra asupra poeziei, întrucât, după Jonathan Culler („Teoria literară”, 1997; Ed. Cartea Românescă, 2003), „… literatură însemna mai presus de toate poezie. Romanul a fost un parvenit modern, prea aproape de biografie sau cronică pentru a fi cu adevărat literar, o specie populară care nu putea aspira la înalta vocaţie a poeziei epice sau lirice. Dar în secolul 20, romanul a eclipsat poezia şi ca materie scrisă, şi ca materie citită şi, începând cu anii ’60, a ajuns să domine şi educaţia literară. Poezia se studiază încă – de multe ori pentru că trebuie – , dar romanele şi povestirile au devenit esenţa programei şcolare.”

R. Zilberman, într-un studiu publicat în lucrarea colectivă „Literatură şi pedagogie: punct  şi contrapunct” (ed. E.T. Silva, 1990), observă cu justeţe că, în perioada Renaşterii, relaţia dintre poezie şi cititor şi-a pierdut sensul comunitar, definitoriu până atunci, şi a dobândit un caracter individual.” Odată cu asta, influenţa instituţiilor asupra poeziei se diminuează considerabil, astfel încât un alt model de comunicare se poate consolida. Noul model nu mai suportă prezenţa unei instituţii între operă şi destinatar. Situaţia se schimbă prin pătrunderea şcolii în circuitul receptării literaturii. Aceasta utilizează literatura ca pretext pentru învăţarea gramaticii, retoricii, latinei, elinei, limbii materne. Doar la sfârşitul secolului al XVIII-lea (după Revoluţia franceză), asistăm la introducerea, în curriculumul şcolar, a literaturii naţionale, ce devine obiect de istorie literară şi se impune, în următoarele decenii, în întreaga Europă.

Treptat, termenul „literatură”, aşa cum îl cunoaştem de la începutul secolului al XIX-lea, se universalizează, iar poezia începe să fie concepută drept un gen literar specific. Cum e un act de manipulare a limbii, literatura îşi croieşte modul de existenţă în conformitate cu exigenţele statului burghez, pentru care instaurarea unui model de limbă naţională e un deziderat.

Cu toate acestea, recuperarea istorică a literaturii nu e suficientă pentru a o defini. Mai mult, dificultatea lui Aristotel de a defini  această formă de artă rămâne, cum se va vedea mai jos, insolubilă. Tentativele sunt departe de a fi consensuale. Dimpotrivă, astfel de încercări au devenit, în ultimul timp, ţinta unor discuţii polemice de anvergură, în care s-au angrenat cei mai importanţi teoreticieni contemporani ai literaturii.

 

Terry Eagleton („Teoria literaturii. O introducere”, 1997; Ed. Polirom, 2008) argumentează că încercările de a defini literatura nu se pot face într-un mod obiectiv: orice definiţie e determinată de judecăţi de valoare istoric variabile. Ca să dovedească imposibilitatea stabilirii unei definiţii valabile în timp şi spaţiu, Eagleton prezintă un inventar de definiţii, pe care le analizează pe rând, arătându-le toate lacunele. Cum în literatură nu există valori eterne, nici de esenţă, definiţia depinde de maniera în care oamenii decid să citească, nu de natura a ceea ce este citit. Ne putem gândi la literatură mai puţin ca la o însuşire inerentă şi mai mult ca la diverse modalităţi prin care cititorii decid să se identifice cu scrisul. Văzând aşa lucrurile, „orice poate fi literatură. Şi tot ceea ce e considerat drept literatură [...] nu poate fi interzis să fie.” Cercetătorul englez subliniază aşadar că dacă, pe de o parte, nu e cu putinţă să concepi literatura ca pe o categorie obiectivă şi imuabilă, pe de altă parte, nici nu se poate să afirmi că literatura e doar ceea ce s-a decis să numeşti „literatură”, de vreme ce astfel  de judecăţi de valoare nu sunt un capriciu oarecare, ci se fundamentează pe nişte supoziţii în raport cu ideologiile dominante.

Argumentele francezului Antoine Compagnon („Demonul teoriei”, 2001) se întâlnesc cu acelea ale lui Eagleton. Chiar dacă recurgem la adjectivul „literar” şi la substantivul „literatură” ca şi când aceşti termeni nu suscită nicio îndoială şi ar exista un consens în privinţa a ceea ce e sau nu literar, în realitate, un astfel de consens e o iluzie: există limbi în care termenul nu poate fi tradus sau nu are măcar corespondent. După opinia lui Compagnon, literaturitatea se angajează, conştient sau nu, într-un sistem de valori, de preferinţe  şi de reguli extraliterare, sprijinindu-se pe tot felul de prejudecăţi pretinse universale. Reflecţiile lui Terry Eagleton se regăsesc la teoreticianul francez în afirmaţia că nu există o esenţă a literaturii; această formă de artă nu constituie nicidecum o valoare absolută, dimpotrivă, e o realitate complexă, eterogenă, un spaţiu al mutaţiilor permanente.

Luând în considerare literatura în extensie, insistând asupra funcţiei şi formei sale, Antoine Compagnon după ce inventariază mai multe definiţii şi problemele pe care le ridică acestea, ajunge la o bulversantă tautologie: „Literatura e literatură, ceea ce autorităţile includ în literatură”. Deşi limitele ei se modifică, „e imposibil să treci de la  extensia la înţelegerea sa, de la canon la esenţă.” Într-adevăr, literatura se află într-o relaţie intimă cu judecăţile de valoare stabilite de indivizi aparţinând grupurilor sociale învestite cu putere, iar definirea ei „nu va oferi nimic mai mult ca ansamblul circumstanţelor în care utilizatorii unei limbi acceptă să folosească acest termen”.

De parcă s-ar fi înţeles cu Eagleton şi Compagnon, Jonathan Culler (op.cit.) face aceleaşi aserţiuni, recurgând la alţi termeni. Pentru nord-american, întrebarea „ce este literatura?” pare a nu avea prea mare importanţă. Iată şi motivele: 1. Dacă teoria asociază idei originare din diversele câmpuri ale ştiinţei, de ce teoreticienii ar trebui să se îngrijoreze dacă textele studiate sunt sau nu literare? 2. Dacă atâtea caracteristici considerate literare se dovedesc foarte importante pentru practicile nonliterare, de ce să insistăm asupra acestei definiţii? Cu alte cuvinte, în loc să ne punem întrebarea „ce este literatura?”, ar trebui să ne întrebăm „ce ne conduce să tratăm un lucru drept literatură?” O astfel de întrebare nu cere neapărat o definiţie, ci o analiză. Plecând de la problematica a cinci puncte privind natura literaturii şi discutate de către diferiţi cercetători, în epoci diferite (literatura: ca limbaj evidenţiat, ca integrare a limbajului, ca ficţiune, ca obiect estetic, ca model intertextual sau autoreflexiv), Culler îl analizează pe fiecare şi constată, pe bună dreptate, că particularităţile literaturii nu pot fi reduse la „proprietăţi obiective”, de vreme ce „fiecare însuşire identificată drept o trăsătură importantă a literaturii nu se revelează ca o trăsătură definitorie, fiindcă aceasta poate fi întâlnită acţionând în alte întrebuinţări ale limbajului.” În alte locuri, nu la noi, desigur, unde învăţarea pe „sertăraşe” e încă la… mare preţ, pedagogia se implică în problematica teoriei literare.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Despre neputinţa de a afla un răspuns definitiv la întrebările ce ţintesc natura literaturii, poţi citi şi în lucrări aparent fără legătură cu subiectul nostru, adică acolo unde nu te aştepţi. Astfel, Nunez Delgado, în „Literatura şi educaţia secundară” (2001) afirmă că „nu există concept universal, obiectiv de literatură, fără ca acesta să nu fi fost modificat în cursul istoriei”. Tot aşa, portughezul C. Ceia, într-o carte cu un titlu ce ar trebui să dea de gândit profesorilor noştri de română, „Oare literatura se învaţă?” (1999) înţelege că e imposibil să defineşti literatura, fiindcă ea „e mereu în funcţie de ceea ce noi ştim a priori despre fenomenul literar pe care construim definiţiile literaturii, când literatura însăşi e anterioară fiecărei noi definiţii găsite”, adăugând: „când judecăm că am găsit, în sfârşit, limitele sau contururile corecte a ceea ce este literaturitatea textelor, suntem deja în întârziere în raport cu textele ce se vor scrie/ crea mâine”. Pentru teoreticianul portughez, ceea ce avem e departe de a fi o explicaţie categorică. Mai curând o „simfonie” de opinii sau ipoteze formulate în jurul fenomenului recunoscut ca literar.

Gheorghe IORGA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala