ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

George Achim – „Dulceţuri din fructe târzii de pădure”

Trecând în revistă „atitudinile critice” însumate undeva către finele cărţii, dar şi diferitele păreri dospite arareori oportun sub semnul internetului, consider că cel care a avut ştiinţa de a se apropia cel mai nimerit de „finele dulceţuri” ale lui George Achim rămâne Ion Pop. Inventariind mijloacele stilistice pe care autorul le foloseşte în a crea o lume a voluptăţilor diafane, Ion Pop punctează ineditul portretisticii neobişnuite a „personajelor”. Mai precis, aflăm cum scriitura „se foloseşte de autori interpuşi care preiau evocarea întărindu-i accentul de autenticitate, însă nu uită nicio clipă că propune o convenţie la edificarea căreia suntem invitaţi să participăm, cu uneltele şi tehnicile de lucru expuse la vedere. Aşa se face că, în plină desfăşurare a discursului descriptiv-confesiv ori obiectivat în vocea «actorilor» săi, poetul se deconspiră ca «auctorială instanţă», intră în dialog cu protagoniştii, le înregistrează, din când în când replicile, amestecă de cele mai multe ori într-un dozaj echilibrat, limbajul lor autentic ţărănesc cu cel modern, actual, detaşat, care este al său, în calitate de autor”.

Toate rândurile de mai sus sunt perfect justificate de cel de-al doilea ciclu al poemelor prezente în cartea apărută la Editura „Brumar” – „Dulceţuri din fructe târzii de pădure”, de George Achim. „Marmaţia” prezintă o lume aparte, o lume încremenită parcă în amintire, e asemenea unui muzeu în aer liber, ai cărei protagonişti recompun un arbore genealogic cu finalitate în alegorie. Aici, personajele sunt din cele mai diverse, se mişcă şi îşi vorbesc credibil, animând sub cuvenite măsuri imaginea unei provincii imperiale. În „Marmaţia” însuşi discursul liric cunoaşte o altă frazare, apropiindu-se de evenimenţial. Chipul tatălui, al mamei (probabil!), străbunica, moşul Nicolae, baba Ilca ori unchiul Mitru, cât şi străbunicul Todor ori Moş Simion – stră-strămoşul vestit datorită „ceterii şi horitului”, Victoruţ Hossu (vărul bun al bunicului), dar şi imaginea Ilenei sunt dimpreună mărci constante ale unei proiecţii inedite către un trecut în parte re-inventat.

Plecând dinspre aceste realităţi, aşadar oarecum de-a-ndoaselea, dragi şi explicite mi-au fost cele rostite de străbunica Ana, cuvinte ce înlesnesc o legătură firească cu prima parte a volumului („Minunile vin înainte de înserare”): „să fie o seară de iulie şi bineînţeles ograda să miroase-a sulfină – şi-mi zice deodată ciudat şi/ oarecum aspru: ai inima moale ca noi, Lăzărenii, băiete, oare ce s-o alege de tine?/ că iute se topeşte la frumos şi la dulce…” („Achim Ana, născută Lazăr”).

„Minunile vin înainte de înserare” adună bucuriile în parte livreşti ale unui spirit înalt, ce îşi consimte propria existenţă într-o intertextualitate ale cărei resorturi rămân a fi descoperite odată cu frenezia simţurilor ce transcend realitatea. Imaginarul lui George Achim deschide sonorităţi armonice specifice muzicii preclasice; lectura primei părţi a volumului său ar putea să echivaleze cu o audiţie shuffle on fie a „Anotimpurilor” lui Vivaldi, fie a „Concertelor brandenburgice”. Inedită este alăturarea unor asemenea structuri armonice înalte surâsului (vag) parodic postmodern, George Achim apropiindu-se (nu o dată!) de Mircea Cărtărescu: „Ea este o liană prelungă. Doarme împletită pe trupul lui./ În somn i se mulează fremătătoare pe suflet. Somnul ei e constelat cu diamante./ Ea este un pinguin alb. Când e fericită îşi leapădă dezinvoltă penele moi/ şi se înfăşoară cu o fundă imensă de mătase aurie. La mulţi ani, mon amour,/ iată cadoul meu pentru tine…” („Mic inventar de clipe sublime”). Volumul se deschide de altfel cu un ton liniştit, menit a te invita în spaţiul unor irizări melancolice, în parte reflexive. Ea (fie imaginea iubitei, fie întruchipare a artei perfecte) vine dinspre esplanada de ceaţă, având drept atribute un pardesiu rose-fraise, un trup gracil, flori de gheaţă în păr, dar şi dorinţa de a cerca sonurile difuze ale unui pian. Tonurile minunate compun mirarea, suprem edificiu al atitudinii poetice, cu rol de a „decortica” ciudata logică a „întâmplărilor diurne”. Prin urmare, devenim părtaşii unor echivalenţe neviabile în graniţele altor „ani”. Cuplul alunecă-n… eboşare („Toate acestea însă ţin de istoria fastă a clipei de-acum, pentru că mâine nici unul dintre noi/ nu ştie ce poate urma, poate eboşa-n cărbune negru-antracit a abia întrezăritului infern personal, frisonant şi abulic”) deoarece luciditatea e „doar o inconfundabilă stare/ greţoasă, o amară umoare verzuie maculând indecent asfinţitul acesta eteric”.

Deşi încărcată de neologisme ce vin în special dinspre zona picturalului, poezia lui George Achim nu păcătuieşte din pricina inaccesibilităţii; totuşi, într-adevăr, am putea vorbi despre prezenţa unui registru incantatoriu care va fi condus, fie şi pentru scurte momente, către o anarhie a spiritului, către o contra-vorbire în detrimentul a tot ceea ce poartă/ purta însemnele consacratului.

Marius Manta

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala